CÂND COPIII SUNT MAI MATURI DECÂT PĂRINȚII – recenzie CASTELUL DE STICLĂ, de Jeanette Walls

castelul-de-sticla

TITLU: Castelul de sticlă

AUTOR: Jeanette Walls

PUBLICAT DE: Editura YoungArt

DESCRIERE: Castelul de sticlă este povestea adevărată și tulburătoare a unei familii nonconformiste pentru care aventura, spiritul liber și traiul neîngrădit de reguli inutile sunt mai presus decât confortul unui cămin tipic. Soții Walls își cresc cei patru copii învățându-i să nu se teamă de nimic, să gândească liber, să fie independenți, dar toate acestea vin cu prețul unei vieți de nomazi, al absenței unei case decente și, de multe ori, al lipsei mâncării și hainelor. Rex Walls, tatăl, un tip carismatic, de o extraordinară inteligență, îi învață pe copii istorie, fizică, vânează demoni împreună cu ei pentru a-i face să-și depășească temerile, le dăruiește stelele de pe cer de ziua lor, dar, dincolo de toate, nu reușește să le asigure un trai decent. Peste ani, fiica cea mijlocie, Jeannette, își povestește copilăria într-o carte unică, de un umor extraordinar, dar și de o profunzime emoționantă. Ceea ce face această carte atât de specială, devenită bestseller în numeroase țări, nu este doar curajul lui Jeannette Walls de a scrie lucrurile pe care un om obișnuit le-ar ascunde poate, din jenă, ci faptul că face asta cu tandrețe și dragoste față de familia sa, încercând mai degrabă să-și înțeleagă părinții decât să-i judece.

RECENZIE:

De la o vreme, biografiile și autobiografiile au început să-mi facă tot mai mult cu ochiul. Am început timid și relativ recent, citind De neînvins a Laurei Hillenbrand anul trecut, iar mai apoi am descoperit câte puțin despre Bear Grills în Noroi, transpirație și lacrimi și Stephen Hawking în Scurtă istorie a vieții mele. Castelul de sticlă m-a atras, în primul rând, datorită acelei coperți minunat de simple și a promisiunii unei povești de viață cu adevărat remarcabile.

Mulțumesc librăriei online Libris pentru ocazia de a fi martorul evenimentelor care au marcat-o pe Jeanette Walls în copilărie și adolescență și care au inspirat-o să scrie acest roman absolut încântător!

Familia Walls nu și-a dorit niciodată să fie considerată „normală”. De aceea colindă Statele Unite în lung și-n lat, fără să aibă un loc pe care să-l poată numi casă, ajungând chiar să trăiască în deșert o perioadă; părinții, pentru o bună bucată de vreme, nu muncesc, iar când o fac lasă să se înțeleagă cât de mult detestă că trebuie să se urmeze regulile impuse de societate; copiii familiei, deși incredibil de talentați și foarte inteligenți, sunt mai mereu batjocoriți și umiliți – atât de cei din jur, cât și de propria familie – pentru că de foarte multe ori nici nu au ce mânca, ajungând chiar să caute ceva comestibil printre gunoaie.

Când viața îți oferă lămâi, trebuie să faci limonadă, corect? Mi s-a părut că Jeanette Walls a urmat îndeaproape această „regulă”, reușind să transforme o poveste de viață cu mai multe coborâșuri decât suișuri în ceva ce se citește (aproape în întregime) cu zâmbetul pe buze. De-a dreptul remarcabil a fost modul în care autoarea a răscolit prin propriile-i amintiri și, fără să judece sau să condamne, a reușit să însuflețească o poveste atât de tristă, de profundă și de șocantă, într-o modalitate cât de poate de inocentă și lipsită de ură față de cei care i-au făcut copilăria atât de grea. Castelul de sticlă, pe lângă nucleul sumbru în jurul căruia a fost clădit, strălucește prin inocența și curiozitatea tipice vârstei copilăriei, când nimic nu este atât de rău. Chiar dacă eu, cititorul, nu m-am putut abține să nu critic modul aproape inuman în care soții Walls și-au crescut copiii, Jeanette și frații ei nu au cedat nicio clipă, mereu și-au ținut frunțile sus și au înfruntat orice greutate le-ar fi pus în cale viața, iar pentru asta au tot respectul meu. Nu e ușor pentru un copil să primească de Crăciun ceva atât de lipsit de importanță precum o stea de pe cer, dar Jeanette, Lori și Brian au văzut în cadoul tatălui lor ceva mai mult decât un dezinteres oribil față de ei și l-au iertat, ba chiar i-au mulțumit și s-au arătat pe deplin fascinați de acele daruri.

O scenă pe care nu o voi uita prea curând, care mi s-a părut deopotrivă înduioșătoare și revoltătoare, a fost cea în care întreaga familie s-a dus la zoo, iar Rex, tatăl, și-a încurajat copiii să meargă alături de el până la cușca unui ghepard, aproape obligându-i pe aceștia să atingă periculoasa felină doar pentru a le demonstra că natura nu este atât de înspăimântătoare pe cât am vrea noi să credem și că niciun animal nu va îndrăzni să te sfideze dacă te impui în fața lui. Ei bine, aici a trebuit să las puțin cartea jos și să analizez situația. Am spus că mi s-a părut înduioșătoare scena, nu? Da, pentru că uimirea, admirația și respectul pe care le-a simțit Jeannete în acele momente, nu doar pentru tatăl ei, ci și față de ghepard – acel animal cu instincte ucigașe, obligat să-și trăiască viața într-o cușcă mult prea mică pentru el – m-au făcut să scot un „awwwwwwww” cât toate zilele și să-mi doresc să ies pe stradă și să mă joc cu primul câine care-mi iese în cale (nu-i o idee prea bună). Totuși, mi se pare îngrozitor și o dovadă clară de imaturitate din partea tatălui să-și oblige copiii să facă așa ceva, mai ales că nu era vorba despre un animal inofensiv, ci despre un prădător care ar fi putut, cu ușurință, să lase pe cineva fără o mână sau chiar mai grav. Iar acesta nu este singurul moment în care părinții par să fie cei care trebuie să se maturizeze; la un moment dat, Jeanette – pe atunci o simplă adolescentă – îi propune mamei sale să o lase pe ea să se ocupe de economiile familiei, văzând că, „mulțumită” tatălui lor și a sa dragoste pentru băutură, banii abia dacă le mai ajung de pe-o zi pe alta. Poate că, pentru unii, acest moment va părea lipsit de importanță, dar pe mine m-a impresionat, în primul rând pentru că un copil, nu contează că are 5 sau 15 ani, nu ar trebui niciodată să fie cel care să-și bată capul cu situația financiară a familiei sale.

Castelul de sticlă este o carte unică, puternică și vie, care te smulge din realitatea cotidiană și te transpune în mijlocul unei familii disfuncționale, care întâmpină nenumărate probleme de-a lungul anilor, mutându-se constant dintr-un stat în altul, părinții nefiind capabili să le asigure copiilor un trai decent datorită viciilor și încăpățânării de care dau dovadă. Totuși, în ciuda faptului că povestea familiei Walls are un impact puternic prin intensitatea și gravitatea evenimentelor prezentate, tonul cărții este unul cât se poate de plăcut, ușor ironic, care va smulge cu siguranță câteva zâmbete.

Mulțumesc librăriei online Libris pentru șansa de a citti această carte emoționantă. Vă invit și pe voi să descoperiți multitudinea de cărți de beletristică – atât în română, cât și în engleză – care se află la doar un click distanță de bibliotecile voastre. Ca bonus, pe site găsiți zilnic fel de fel de oferte și reduceri, iar transportul este gratuit, indiferent de valoarea comenzii!

RATING:liked-it

Anunțuri

CONCURS MÂNDRIE + PREJUDECATĂ + ZOMBI!

banner-mpz

Filmul abia ce a intrat în cinematografe, dar nu mai bine citiți cartea înainte să vedeți domni și domnițe din secolul XIX tăbăcind fundurile (și nu doar atât…) unor zombi înfometați? Prin amabilitatea grupului editorial Corint, astăzi dau startul unui nou concurs, premiul fiind un exemplar din prima carte apărută sub sigla colecției Leda Edge: Mândrie + Prejudecată + Zombi, de Jane Austen și Seth Grahame-Smith!

Pentru a participa la concurs trebuie să:

  • fiți abonat al blogului;
  • dați like paginii de Facebook Leda Edge;
  • dați share postării, astfel încât să audă cât mai multă lume de concurs;
  • scrieți un comentariu cu adresa de mail/user-ul WordPress folosit pentru abonare + link-ul către postarea de pe pagina voastră de Facebook unde ați dat share concursului + răspundeți în câteva rânduri la întrebarea: ce personaj (nu contează dacă din cărți, filme sau seriale) ați dori să vă fie alături în timpul Apocalipsei Zombi și de ce?

Concursul se încheie marți, 08.03.2016, iar câștigătorul va fi ales prin intermediul random.org și va fi anunțat miercuri, 09.03.2016, printr-un update la această postare. Mult succes!

UPDATE: Concursul s-a încheiat! Felicitări, Ion Luiza-Magdalena, vei înfrunta nenumiții în Mândrie + prejudecată + zombi 😉 Te rog să-mi trimiți datele tale pe mail (razvan_timar@yahoo.com) sau printr-un mesaj pe Facebook până miercuri, 16.03.2016. În cazul în care nu primesc nimic până atunci, voi alege alt câștigător. Vă mulțumesc tuturor pentru participare.

UPDATE #2: Cum nu am primit nimic de la Ion Luiza-Magdalena, am ales un alt câștigător. Dragan Andreea-Cristina, te rog să-mi trimitți datele tale pe mail (razvan_timar@yahoo.com) sau printr-un mesaj privat pe Facebook până joia viitoare, 31.03.2016. Mulțumesc!

participanti-mpzcastigator-mpz-2.png

EXPLOZIV. ULUITOR. MEMORABIL – recenzie PRINȚESA MECANICĂ, de Cassandra Clare

printesa-mecanica

TITLU: Prințesa mecanică (Dispozitive Infernale #3)

AUTOR: Cassandra Clare

PUBLICAT DE: Editura Leda

DESCRIERE: Dacă singura modalitate de a salva lumea ar fi să distrugi ceea ce iubeşti cel mai mult, ai face-o? Ceasul ticăie. Toată lumea trebuie să aleagă. Tessa Gray ar trebui să fie fericită – nu aşa se simt toate miresele? Şi totuşi, în timp ce pregătirile sunt în toi pentru nunta ei cu Jem Carstairs, o pânză de păianjen întunecată începe să se ţeasă în jurul vânătorilor de umbre de la Institutul din Londra. Un nou demon îşi face apariţia, unul legat prin sânge şi taină de Magistru, bărbatul care plănuieşte să-şi folosească armata de automate nemiloase, Dispozitivele Infernale, pentru a-i distruge pe vânătorii de umbre. Nu mai are nevoie decât de un singur lucru pentru a-şi pune în aplicare planul diabolic. Primejdiile şi trădările, secretele şi magia, şi firele încâlcite ale iubirilor şi ale pierderilor se împletesc pe măsură ce vânătorii de umbre ajung la un pas de distrugere în acest final cutremurător şi surprinzător al trilogiei Dispozitive Infernale.

RECENZIE:

Țin minte că, imediat după ce am terminat de citit Prințul mecanic, am făcut rost de Prințesa mecanică, pentru că nu credeam că voi mai avea răbdare să aflu cum avea să se încheie povestea vânătorilor de umbre din Londra victoriană. Totuși, ceva m-a ținut departe de carte, și nu știu dacă a fost aversiunea mea față de e-books, faptul că nu obișnuiesc să citesc în engleză sau că îmi doream să continui seria în română, mai ales că traducerea Dispozitivelor e excepțională. Prin amabilitatea grupului editorial Corint, săptămâna trecută am pus ghearele pe un exemplar din Prințesă și, cum nu mai puteam aștepta prea mult, am început să o citesc a doua zi, vineri. Și am terminat-o duminică.

LITTLE SPOILER ALLERT: dacă nu ați citit celelalte volume ale trilogiei, cred că ar fi bine să evitați recenzia. Nu de alta, dar nu pot să vorbesc despre Prințesă fără să dau câteva spoilere (mici, ce-i drept) din Îngerul și Prințul mecanic 😀 Sau, în altă ordine de idei, read it at your own risk.

În pragul nunții dintre Tessa și Jem, când sănătatea acestuia din urmă este șubrezită de lipsa drogului yin fen, cel care l-a ținut în viață atâția ani, când Institutul din Londra se află în pericol să rămână fără conducător, când inima lui Will este sfâșiată între dragostea pe care i-o poartă Tessei și legătura de parabatai care îl leagă de Jem, Magistrul se pregătește să dea o nouă și ultimă lovitură folosindu-se de automatele sale diavolești, prin care speră să distrugă seminția nefilimilor de pe fața pământului pentru totdeauna. Dar pentru asta are nevoie de Tessa, ea fiind ultima piesă din puzzle-ul său diabolic, și nu se va da în lături de la nimic pentru a pune mâna pe ea.

Oh. My. GOD. Nu mă așteptam, jur că nu mă așteptam ca romanul ăsta să fie atââât de bun. La sfârșit, după ce am închis cartea, am stat să reflectez asupra ei și nu mi-a venit să cred că aceeași autoare care a scris minunăția asta e responsabilă de… mai puțin lăudabilele Orașul îngerilor căzuți și Orașul sufletelor pierdute. Pentru că, dacă nu v-ați prins deja, Prințesa mecanică e genială, magnifică, uimitoare, incredibilă, perfectă și cum mai vreți voi să-i spuneți.

În foarte multe recenzii ale cărții am auzit vorbindu-se despre cât e de epică și cum reușește Cassandra Clare să-și încheie cu un bang! seriile. Într-un fel, știam chestia asta, pentru că Orașul de sticlă mi s-a părut un roman extrem de bun, dar continuările (volumele 4 și 5) au întinat puțin imaginea autoarei, cel puțin pentru mine, și m-am temut să nu o facă de oaie și de această dată. Slavă Îngerului că temerile mele au fost nefondate! Prințesa mecanică este, fără urmă de îndoială, cea mai bună carte scrisă de Clare și mi-e tare greu să-mi imaginez că va reuși să ridice ștacheta și că va reuși să născocească o poveste mai frumoasă, mai plină de intrigi și de tristețe, mai devastatoare și mai încântătoare decât cea din Dispozitive. Și, cu toate că mi-au plăcut la nebunie și primele volume ale trilogiei, acesta este fără îndoială la un cu totul alt nivel. Mi-a fost dor să citesc o carte cu sufletul la gură, să uit de trecerea timpului și să rămân treaz până târziu în noapte doar pentru a avansa cu povestea, iar Prințesa a reușit să-mi redea acel entuziasm pe care-l credeam pierdut. Acțiunea e pur și simplu năucitoare, de la prima și până la ultima pagină, nu te lasă să te plictisești nicio secundă și reușește mereu să te facă să-ți dorești să citești încă un capitol și încă un capitol, până când ajungi la epilogul acela care frânge inimi și, din cenușa acestora, face să renască bucuria. Pregătiți-vă pentru momente încărcate de tensiune, pentru clipe romantice și faze care vor stârni hohote de râs, pentru întorsături neașteptate de situație și multe, multe lacrimi.

Despre personaje nu am decât cuvinte de laudă. Tessa e atât de diferită de Clary, încât sunt convins că persoanele care le compară neîncetat și spun că sunt ca două picături de apă nu au citit decât descrierea primului volum al Dispozitivelor, au văzut acolo „adolescentă” și gata, Tessa = Clary. Habar n-au cât de mult se înșală! Pe când Clary dă dovadă de o idioțenie cruntă în cele mai multe cazuri, Tessa este un personaj cu principii puternice, o femeie curajoasă și care nu s-ar da în lături de la nimic pentru a-i ajuta pe cei la care ține. Despre Will ce să mai spun? Se vede clar că este rudă cu Jace, fiind la fel de sarcastic, dar mult mai puțin enervant decât acesta din urmă. Jem m-a cam scos din sărite în unele momente, fiind mult prea încăpățânat pentru binele lui, dar schimbările prin care trece de-a lungul cărții vă vor lăsa cu gura căscată.

OK, ceea ce urmează să spun e șocant chiar și pentru mine, dar nu m-a deranjat deloc triunghiul amoros. În alte cărți pentru adolescenți, băieții care concurează pentru inima protagonistei sunt, de obicei, rivali, astfel împărțind și fanii în așa zisele „echipe” – „teams” în engleză (cum ar fi Team Edward și Team Jacob pentru Twilight, Team Gale și Team Peeta pentru Hunger Games și așa mai departe), încurajându-i să-și aleagă un preferat pentru care să ovaționeze. Până și în cealaltă serie a Cassandrei Clare, Instrumente Mortale, avem parte de o astfel de situație, cu tiunghiul Jace – Clary – Simon, Jace și Simon detestându-se profund (cel puțin în primele cărți). Așa că imaginați-vă cât de surprins am fost când am realizat nu numai că triunghiul amoros din Dispozitive nu mă deranjează ci și că, indiferent cu cine va rămâne Tessa, voi fi mulțumit de alegerea autoarei. Iar la sfârșit, Cassandra Clare a făcut ce a făcut și a împăcat și capra, și varza, ceea ce mi s-a părut o alegere ideală. Apropo de perechi, doar mie mi-a păsat mai mult de evoluția relației dintre Sophie și Gideon decât de cea dintre Tessa, Will și Jem? 😀

Dacă ar fi să spun ceva negativ despre carte, atunci o să mă leg de conexiunile enervante dintre Dispozitive și Instrumente, pe care Cassandra Clare s-a încăpățânat să le arunce la fiecare câteva pagini. Aproape toți vânătorii de umbre care apar în Prințesă au legătură, într-un fel sau altul, cu personajele din Instrumente Mortale, fie că vorbim despre un Wayland, Fairchild sau Morgenstern. Poate că unii vor aprecia aceste hint-uri la seria originală, doar că, Dispozitivele fiind un prequel, mi s-a părut că autoarea a trișat puțin și a încercat prea mult să ne arunce toate aceste conexiuni în față, Oprah style (You get a reference! You get a reference! Everyone gets a reference!). Dar asta e doar o picătură de cerneală într-un ocean de perfecțiune și nu am cum să iubesc mai puțin cartea pentru o nemulțumire atât de… puerilă.

Și mă opresc aici, pentru că nu vreau să intru foarte mult în detaliu și simt că, dacă voi continua să vorbesc despre carte, exact asta voi face. Dacă ați citit Îngerul și Prințul mecanic, nu cred că mai aveți nevoie de vreun motiv pentru a citi Prințesa mecanică; dacă nu ați apucat să lecturați primele două volume ale trilogiei și tot ați citit recenzia, vă rog din suflet să vă faceți un bine și să adăugați întreaga serie pe lista TBR.

Prințesa mecanică este o carte absolut minunată, despre dragoste și prietenie, sacrificii și alegeri greșite, ură și iertare, despre niște personaje fantastice care sunt puse în cele mai dificile situații și nu se gândesc nicio clipă să renunțe, ci continuă să lupte, sperând că vor ieși victorioase. Una dintre cele mai bune cărți YA fantasy din câte am citit, aflată la loc de cinste alături de alte minunății precum An Ember in the Ashes sau trilogia Grisha, Prințesa mecanică este genul acela de roman pe care, odată ce l-ați citit, nu-l veți putea uita cu ușurință și care va rămâne pe vecie în inimile voastre.

Mulțumesc grupului editorial Corint pentru că au adus această minunată poveste în România și pentru că mi-au acordat șansa să o citesc!

RATING:loved-it

…ASEMĂNAREA E CĂ SE SFÂRȘESC – recenzie TOATE SFÂRȘITURILE SUNT LA FEL, de Andrei Cioată

toate-sfarsiturile-sunt-la-fel

TITLU: Toate sfârșiturile sunt la fel

AUTOR: Andrei Cioată

PUBLICAT DE: Editura Celestium

DESCRIERE: Povestea lui Andrei, un tânăr care, încă de mic, crește fără tată, imagine care îi stăruie în minte precum o umbră. Având o relație foarte apropiată de mama lui, încercând să treacă prin viață ținându-se, în întuneric, de mână, Andrei suferă un șoc când află ce este aceasta dispusă să facă doar pentru a-i fi lui bine. Astfel, simțind nevoia de a găsi răspunsuri care, mai degrabă, ar rămâne întrebări, el pleacă de acasă. În afara tabernaculului pântecului mamei sale, el îi întâlnește, pe rând, pe B. și Irina. Misteriosul B. este un personaj care, hiperbolizat, îi aduce aminte de tatăl său, iar Irina este muza, este himera care reprezintă o reîncarnare a mamei sale, o figură ștearsă, distompată a chipului maternal pe care acesta râvnește să-l sărute. În cei doi, Andrei va afla, deopotrivă, ce înseamnă dragostea și moartea, ura și disprețul, frumosul, dezamăgirea, visul, idealul, descoperind, încetul cu încetul, tainele ascunse ale vieții și frumusețea care sălășluiește în orice obraz roșiatic. Trăind extravisceral aproape, el pune accent pe amintiri, pe olfactivitatea vieții, pe forme și culori, pe metafore, pe dimensiuni și spații. De asemenea, ajuns la finele vieții sale, el dorește să-și scrie romanul prin care, astfel, să aibă certitudinea că viața lui, așa cum a fost, n-a fost degeaba! O călătorie în sufletul copilului care, în împrejurimile și circumstanțele vieții, devine om! Un spirit liber, dar încorsetat de dorul ucigător și de niște trăiri, ar spune unii, greșite. Andrei este, dincolo de a fi un personaj, o stare, este un mod de viață și un adevăr: copilul-omul-himera, are certitudinea sa atunci când vorbește despre lumea înconjurătoare – întotdeauna, indiferent de loc, timp, spațiu, figura mamei va reprezenta oglinda unui suflet bun, plin de candoare, dar înțeles greșit. O odă a sfințeniei mamei, a glasului ei răgușit și supus timpului.

RECENZIE:

Cu toții cred că îl știm pe Andrei, cel care scrie atât de frumos despre cărți pe blogul Where the rain falls. Eu îi urmăresc activitatea de ceva vreme, ca un stalker ce sunt, și nu de puține ori am ales cărți la recomandarea lui – despre ultima, Altfel… și totuși Alice, am scris de curând pe blog. Așa că am fost cum nu se poate mai surprins, dar și cât se poate de încântat, când mi-a spus, prin noiembrie, că romanul lui de debut urmează să apară cât de curând la editura Celestium. Prin această recenzie vreau să-i mulțumesc lui Andrei pentru că mi-a oferit șansa de a-i citi cartea și să-l felicit pentru realizarea lui.

De această dată, n-o să mai fac un rezumat al poveștii, pentru că scurta descriere de pe coperta IV reușește să „acopere” cam tot ce aș putea spune despre acțiunea în sine, așa că nu prea are rost să repet ceea ce tocmai am scris (a se citi „am dat copy/paste”) puțin mai sus. Așa că o să intru direct în ceea ce mi-a plăcut – pentru că au fost foarte multe lucruri care mi-au plăcut la cartea lui Andrei, dar și ce nu mi-a plăcut – da, au fost și câteva chestii care m-au deranjat puțin de tot.

În primul și-n primul rând, trebuie să aduc în discuție stilul deosebit în care a fost scris romanul. Dacă nu aș fi știut de la început că e vorba de un debut, jur că aș fi spus, cu mâna pe inimă, că tocmai am citit cartea unui autor cu ani și ani de experiență, ani în care a putut să-și șlefuiască stilul până la perfecțiune și să își dezvolte abilitatea de a jongla cu cuvintele în cel mai fascinant mod. Se vede de la o poștă că lui Andrei îi place să scrie, fiecare pagină a cărții fiind încărcată până la refuz de această dragoste a lui pentru cuvinte. În peisajul literaturii române contemporane, în care majoritatea autorilor tineri încearcă să se facă auziți prin texte cât mai șocante și inutil de obscene, Andrei a pariat pe un stil mai old school, prin care (îmi place mie să cred) încearcă să readucă literaturii de la noi acea sensibilitate pierdută.

Povestea în sine și mesajul pe care mi l-a transmis, acela că indiferent de câte iubiri vei cunoaște în viață, indiferent câte experiențe vei avea și câte sărutări pătimașe vei primi/acorda, tot dragostea părintească este cea la care tânjești cu disperare și la care te întorci de fiecare dată, au reușit să mă impresioneze profund. Andrei, fiind doar un adolescent, vrea să experimenteze, vrea să-și testeze limitele și să descopere ce-i place cu adevărat. Îl admir pe Andrei (scriitorul) pentru că a avut curajul de a-l face pe Andrei (personajul) bisexual, dar mai ales pentru că nu și-a bătut joc de el și i-a tratat identitatea sexuală cu respect; nu o să găsiți scene șocante de sex în Toate sfârșiturile sunt la fel, doar momente profunde în care dragostea răzbate prin fiecare cuvânt, literă, punct sau virgulă.

Ultimul capitol al cărții a fost perfect; l-am adorat în întregime, poate și pentru că m-am regăsit destul de mult în el, și voi ține minte cât trăiesc o „învățătură” de acolo, care mi se pare că nimerește la fix procesul de scriere al unui roman, și anume că un roman trebuie lăsat să se scrie el însuși. Ce mi-a mai plăcut la acest ultim capitol a fost ușoarele aluzii la modul în care se publică, în ziua de azi, cărțile la noi: fie prin pile/nepotism, fie după gradul în care acestea pot șoca viitorii cititori. Grat job with that, Andrei! Și, ca să nu uit, am fost extrem de bucuros să văd pomenit numele Lisei Genova printre autorii preferații protagonistului, dar și filmul Still Alice la capitolul de filme pe care acesta le adoră.

Cât despre aspectele negative ale cărții… Nu mi-au prea plăcut celelalte personaje, în special B., care mi s-a părut puțin de umplutură, și mama lui Andrei. Poate că o să-mi iau foarte mult hate din parte celorlalți cititori pentru ce o să spun, dar B. nu m-a impresionat chiar deloc și nu prea i-am văzut rostul – în afară de a-l iniția pe Andrei în tainele amorului și de a-i oferi un loc unde să stea atunci când acesta din urmă simte că nu mai poate suporta să trăiască cu minciunile maică-sii. Apropo de mama protagonistului… doar mie mi s-a părut destul de previzibilă treaba cu job-ul ei de noapte? Tot legat de ea este și singurul moment în care am fost complet deconectat de carte: scrisoarea pe care i-o trimite fiului ei este plină de cuvinte pompoase și întrebări existențiale, despre condiția omului și altele la fel de profunde, doar că… ea a terminat o școală profesională, și nici nu poți spune că a avut parte de o experiență de viață foarte academică, din care să deprindă aceste vorbe mari. Ah, nu mi-a mai plăcut că i se adresa lui Andrei cu „băiete”, de parcă nu ar fi fost lumina ochilor ei, sânge din sângele ei.

Da, Toate sfârșiturile sunt la fel este o carte care merită să fie citită (și trăită), în special pentru că reușește să ne arate că literatura contemporană nu se rezumă doar la scene perverse, pseudo-filozofii de viață, personaje unidimensionale, muuuuuuuuuuuuuuuuuuuuulte înjurături și așa mai departe. Un debut foarte bun, incredibil de matur și care va impresiona, cu siguranță, cititorii, romanul lui Andrei Cioată o să vă facă să vă așteptați cu nerăbdare următoarea sa carte.

RATING:liked-it

CONCURS ORAȘUL FOCULUI CERESC!!!

banner-im6-orasul-focului-ceresc

După cum bine știți, a șasea parte a seriei Instrumente Mortale, și anume Orașul Focului Ceresc, a apărut la sfârșitul lunii trecute. Prin amabilitatea editurii Leda, un exemplar al romanului va ajunge la un vânător de umbre norocos, astfel încât ea sau el să poată afla deznodământul poveștii care a fermecat milioane de cititori din întreaga lume.

Pentru a participa la concurs trebuie să:

  • fiți abonat al blogului;
  • dați like paginii de Facebook Editura Leda;
  • dați share postării, astfel încât să audă cât mai multă lume de concurs;
  • scrieți un comentariu cu adresa de mail/user-ul WordPress folosit pentru abonare + link-ul către postarea de pe pagina voastră de Facebook unde ați dat share concursului + răspundeți în câteva rânduri la întrebarea: dacă ați putea fi orice creatură supranataurală, care ar fi aceasta și de ce?

Concursul se încheie marți, 01.03.2016, iar câștigătorul va fi ales prin intermediul random.org și va fi anunțat miercuri, 02.03.2016, printr-un update la această postare. Mult succes!

UPDATE: We have a winner! Felicitări, den965, vei vizita Orașul Focului Ceresc 😉 Te rog să-mi trimiți datele tale pe mail (razvan_timar@yahoo.com) sau printr-un mesaj pe Facebook până miercuri, 09.03.2016. În cazul în care nu primesc nimic până atunci, voi alege alt câștigător. Vă mulțumesc tuturor pentru participare și nu uitați de celălalt concurs de pe blog.

UPDATE #2: Cum nu am primit nimic de la den965, am ales un alt câștigător. iuliavictorita, te rog să-mi trimitți datele tale pe mail (razvan_timar@yahoo.com) sau printr-un mesaj privat pe Facebook până joia viitoare, 17.03.2016. Mulțumesc!

concurs-im6-participanticoncurs-im6-castigator2.png