CONCURS POVESTEA VIEȚII TALE!

Pentru a participa la concurs trebuie să:

• fiți abonat al blogului;
• dați like paginilor de Facebook Editura Nemira, Nautilus, Editura Nemi și Nemira Young Adult;
• dați share postării, astfel încât să audă cât mai multă lume de concurs;
• scrieți un comentariu cu adresa de mail/user-ul WordPress folosit pentru abonare + link-ul către postarea de pe pagina voastră de Facebook unde ați dat share concursului + răspundeți în câteva rânduri la întrebarea: cum ați reacționa în cazul unei invazii extraterestre?

Concursul se încheie miercuri, 09.08.2017, iar câștigătorul va fi ales prin intermediul random.org și va fi anunțat joi, 10.08.2017, printr-un update la această postare. Mult succes!

UPDATE: concursul s-a încheiat, iar câștigătorul este Sandra Deaconu. Aștept datele tale cât mai repede pentru a-ți putea trimite premiul. Mulțumesc tuturor pentru participare!

8 POVEȘTI DE GENIU – recenzie POVESTEA VIEȚII TALE , de Ted Chiang

TITLU: Povestea vieții tale 

AUTOR: Ted Chiang

PUBLICAT DE: Editura Nemira

DESCRIERE: Dintr-un turn Babel care face legătură între Pământ și sferele înalte într-o lume în care aparițiile angelice fascinează și înspăimânta, de la o modificare neuronală care elimină atracția exercitată de frumusețea fizică la un idiom străin care ne schimbă percepția realității, prozele lui Ted Chiang etalează puterea imaginației și subtilitatea inteligenței unui scriitor de succes. Stând sub semnul întrebării, dar și sub semnul miracolului, volumul Povestea vieții tale merge dincolo de știință, în ținutul nesfârșit al ficțiunii care te provoacă să cauți neîncetat răspunsuri în universul din jur și în lumile invizibile.

RECENZIE:

Dacă urmăriți blogul de ceva vreme știți două lucruri despre mine: 1. de cele mai multe ori nu mă prea împac cu poveștirile scurte și colecțiile din care acestea fac parte și 2. unul dintre filmele mele preferate de anul trecut a fost Arrival, pe care l-am văzut într-o sală surprinzător de goală (dar asta a ajutat că experiență mea de vizionare să fie cu atât mai plăcută, fiind lipsită de obișnuitele rontaieli de chipsuri și privirile lungi aruncate ecranului telefonului mobil). Așa că, atunci când am aflat că la editură Nemira urmă să apăra o nouă ediție a cărții lui Ted Chiang, Povestea vieții tale (publicată inițial cu titlul Împărțirea la zero), am întâmpinat un fel de blocaj: eram cum nu se poate mai entuziasmat să experimentez povestea fabuloasă din Arrival în format tipărit, dar mă temeam că restul nuvelelor nu vor reuși să-mi atragă atenția prea mult.

Și m-am înșelat, cum mi se întâmplă foooarte rar (sper că sesizați sarcasmul). Reticentă mea inițială a fost spulberată, pur și simplu, în momentul în care am început să citesc prima povestire a colecției, Turnul din Babilon. Ted Chiang este unul dintre cei mai desăvârșiți povestitori ai epocii moderne, acesta reușind, cu o lejeritate de invidiat, să născocească povești minunate, variate, unele având o bază mitologică, altele fiind adânc înrădăcinate în conceptele abstracte ale științifico-fantasticului, dar absolut toate reușind să surprindă prin temele abordate și mai ales prin twist-urile geniale de la sfârșit.

Cred că singură nuvelă care mi-a plăcut mai puțin a fost Iadul e acolo unde nu există Dumnezeu, asta din cauza că subiectul a fost abordat în asemenea manieră încât a reușit să mă plictisească enorm, spre sfârșit devenind ușor clișeic, lucru la care nu mă așteptăm de la Ted Chiang, mai ales după ce i-am citit restul povestirilor; începutul a fost interesant, iar modul în care autorul s-a folosit de aparițiile îngerilor pentru a pune în mișcare acțiunea axată pe mai multe personaje cu dizabilități mi s-a părut genială, că să nu mai vorbesc de scurtele momente în care ni se vorbește despre Iad – astea m-au uns pe suflet, atât de mișto au fost prezentate: totuși, finalul (surprinzător, de altfel) mi s-a părut a fi verigă slabă a lanțului din motive pe care nu le pot divulga acum (poate în comentarii).

În continuare o să vorbesc, pe scurt, despre fiecare nuvelă în parte în ordinea în care acestea au apărut în carte. Turnul din Babilon, cu aerul sau exotic, urmărește povestea unor mineri tocmiți să ajute la înălțarea celei mai impresionante construcții din câte există; drumul spre ceruri este presărat cu o grămadă de referințe biblice, fiind în același timp o celebrare a diversității culturilor și o minunată demonstrație a talentelor de orator a lui Chiang.

Înțelegere schimbă foaia și aduce în discuție problemă existenței unor persoane cu intelect superior, rezultate în urmă testării unor medicamente experimentale pe oameni suferinzi de boli neuronale aflați în stadii terminale. De această data, lumea prezentată este una modernă, iar atmosferă de SF se împletește cu cea a unui thriller palpitant, care te ține lipit de paginile cărții, numai pentru a se încheia în cel mai mind-blowing și epic mod cu putință.

Împărțirea la zero a fost… uimitoare. În prim plan este adusă matematică, această știință mult prea exactă care ne-a dat tuturor bătăi de cap pe când eram în băncile școlii, și modul în care te poate face să-ți pierzi mințile. Lăsând glumă la o parte, declinul treptat al protagonistei care descoperă imperfecțiunile din ceva ce, până atunci, în ochii ei a fost întruchiparea perfecțiunii, felul în care inabilitatea ei de a înțelege cum de e posibil așa ceva îi macină viață socială până la ultima fărâmă și finalul dureros, dar realist, fac din Împărțirea la zero una dintre cele mai impresionante povești ale colecției.

După această urmează Povestea vieții tale sau, cum îmi place mie să îi spun, Motivul pentru care am vrut să citesc această carte (a.k.a Arrival în format tipărit). Și a fost perfectă, exact așa cum mă așteptăm, doar că mi-a lăsat impresia că totul a fost prea pe repede-înainte (deși aici s-ar putea să fie la mijloc influența filmului). O poveste neconvențională despre o invazie extraterestră și dificultățile impuse de barierele lingvistice, o înduioșătoare și minunat de haotică odă închinată vieții, iubirii, familiei, copilăriei maturizării, aceasta va rămâne dintre operele de ale lui Chiang, și pe bună dreptate.

Șaptezeci și două de litere a fost una dintre poveștile care mi-a plăcut, dar care totodată mi-a dat unele bătăi de cap. Conceptul e unul deosebit de interesant: într-un univers alternativ, oamenii se folosesc nu de roboți pentru a-și ușura munca (așa cum te-ai aștepta de la o povestioară SF), ci de golemi, iar numele sunt de o importanță… sfântă; descoperiri uluitoare se fac zi de zi, iar „tehnologia” creării de nume potrivite pentru operațiuni tot mai complexe evoluează constant, până în punctul în care amenință să depășească bariera dintre moral și imoral; tot în această perioadă, oamenii de știință descoperă ceva îngrijorător legat de viitorul speciei umane și mai multe experimente au loc pentru a evita un viitor sumbru. Povestea, îndrăznesc să spun, a fost unică prin modul în care a jonglat clișeul inteligenței artificiale, doar că multitudinea de termeni științifici pentru care era nevoie de explicații luuungi și continua luptă dintre cele două laturi ale moralității au făcut ca Șaptezeci și două de litere să fie puțin cam prea greu de digerat.

Evoluția științei umane, din câte am înțeles, a fost concepută că un editorial pentru o revistă și fix așa se simte.

Cât despre Să-ți placă ceea ce vezi: un documentar, nu am decât cuvinte de lăuda. Pe lângă modul ingenios în care a fost povestită, prin intermediul mai multor frânturi de interviuri luate unui număr considerabil de personaje, problemă pe care o aduce în discuție este una de actualitate și foarte delicată. Frumusețea și rolul ei în societate sunt cele două teme intens dezbatute în această povestire în care oamenii pot opta pentru „cali”, o procedura prin care se inhiba capacitatea de a judecă oamenii după felul în care arată.

Probabil una dintre cele mai bune colecții de povestiri din câte există pe piață la oră actuală, Povestea vieții tale e un roller-coaster de concepte bizare și ingenioase, de trăiri extreme și finaluri mind-fuck. Recomand cu tot dragul cartea oricui își dorește să experimenteze ceva nou, unic și incitant.

Mulțumesc editurii Nemira pentru exemplarul oferit spre recenzie!

RATING

FEREȘTE-TE DE APELE ASTEA – recenzie ÎN APE ADÂNCI, de Paula Hawkins

TITLU: În ape adânci

AUTOR: Paula Hawkins

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Nel Abbott este moartă. E ultima dintr-un lung șir de femei înghiţite de apele întunecate ale râului. Sora ei, Jules, e măcinată de regretul că i-a ignorat strigătul de ajutor și are certitudinea că Nel nu s-a sinucis. Ferește-te de apele liniștite. Nu știi niciodată ce ascund.

RECENZIE:

Încă țin minte cu cât entuziasm am parcurs anteriorul roman al Paulei Hawkins, extrem de cunoscutul și apreciatul Fata din tren; apoi am văzut filmul și, cu toate că Emily Blunt (pe care o ador, de altfel) nu a prea arătat a Rachel, felul în care a intrat în pielea personajului a fost ceva demn de toate laudele și m-a făcut să ignor micile imperfecțiuni specifice oricărei ecranizări. Anul acesta, lista pe care mi-am pregătit-o pentru Bookfest a fost completată de cel mai recent efort literar al lui Hawkins, În ape adânci, un roman care promitea multe: premisă deosebit de interesantă, mister cât cuprinde, o distribuție generoasă și, cu riscul de a părea superficial, o copertă de la care nu mi-am putut lua ochii minute în șir. Toate ingredientele unui succes, ai zice. Ei bine, lucrurile nu stau chiar așa, din păcate.

Jules Abbott se întoarce în orașul natal, Beckford, după ce sora ei, Nel, este găsită moartă în Bulboana Înecaților, probabil cea mai definitorie locație a micului oraș englezesc. În scurt timp, Jules începe să-și pună diverse întrebări legate de moartea surorii ei, fotograf și scriitor, al cărei proiect de suflet/obsesie era adunarea poveștilor tuturor femeilor înecate în Bulboană începând cu secolul XVII, când majoritatea victimelor au fost judecate pentru acuzații de vrăjitorie. Oare Nel chiar s-a sinucis? Sau a fost ceva mai mult de atât? Și ce legătură ar putea exista între moartea ei și soarta similară a lui Katie Whittaker, cea mai bună prietenă a fiicei adolescente a lui Nel, Lena?

Urăsc că trebuie să spun asta, dar În ape adânci mi-a displăcut enorm, și nu pot exista decât doi inculpați: așteptările mele mult prea mari ori însăși Paula Hawkins, care s-a întins mai mult decât îi permitea plapuma. O să explic imediat la ce mă refer, însă după ce voi fi întocmit o listă cu lucrurile bune pe care le-am întâlnit de-a lungul călătoriei mele prin Beckford. Primul lucru pe care vreau să-l aduc în discuție este stilul aproape hipnotizant al autoarei, care te poartă prin cele mai întunecate cotloane ale minții umane în moduri la care nu te-ai fi așteptat nicicând, te vrăjește și îngrozește prin descrieri exacte, aproape reci și mult prea calculate, și ia pe nepregătite cu dezvăluiri surprinzătoare sau acțiune palpitantă. Stilul și construcția unor personaje – imperfecte până la rădăcini – mi s-au părut singurele asemănări între Fata din tren și În ape adânci, asemănări pe care le-am apreciat în majoritatea timpului. Al doilea lucru care mi-a plăcut enorm la carte – și ultimul, din păcate – a fost atmosfera întunecată, aproape toxică, ticsită de secrete ce plana deasupra orașului Beckford și modul în care acestea ieșeau la iveală treptat, dezvăluind câte un act rușinos pe rând, până când adevărul ne-a fost făcut cunoscut în toată splendoarea lui… există un cuvânt în română pentru „anticlimactic„?

Pentru că, oricât de mult build-up ar fi existat până în acel moment, sfârșitul a fost un mare fâs, de parcă autoarea ar fi intrat în pană de idei-după ce a lungit povestea cu mai bine de 100 de pagini inutile-și, decât să lase romanul neterminat, mai bine i-a trântit, la propriu, o încheiere de toată jena și l-a trimis editurii. Cred că v-ați dat seama că am început să torai vrute și nevrute despre ceea ce nu mi-a plăcut la carte, și au fost destule. Pe lângă finalul dezamăgitor, cartea a suferit de probleme de pacing, acțiunea fiind dozată inegal, aproape haotic, de la început și până la sfârșit, astfel încât au existat capitole plictisitoare luuungi care nu au fost compensate imediat după de unele ceva mai alerte, ci au continuat tot în același ritm, dar și capitole intense, ceva mai scurte ce-i drept, la foc continuu. Apoi ar mai fi problema personajelor sau, mai bine spus, a numărului lor – plapuma despre care vorbeam mai devreme. Poate că George R.R. Martin a demonstrat că poți scrie povești epice, ale căror fire narative să implice zeci, poate chiar sute de personaje și că publicul gustă un roman scris din mai multe perspective, însă Paula Hawkins nu a reușit să jongleze chiar atât de bine cu vocile și personalitățile fiecărui personaj în parte, astfel încât durează enorm până să ajungi să reușești să memorezi cine e cine (asta dacă nu ți-ai făcut la începutul lecturii un bilețel cu numele personajelor și rolurile pe care acestea le au, așa cum am văzut la un booktuber din străinătate și m-am înjurat singur că nu m-am gândit și eu la asta). Și, cum nu ajungi să te obișnuiești cu personajele decât spre final, e de la sine înțeles că nu reușești nici să relationezi cu ele; sau cel puțin eu așa am pățit, aproape toate fiindu-mi… nu antipatice, ci mai degrabă indiferente. Singurele personaje pe care le-am urmărit cu interes au fost Jules și Lena, cele două fiind probabil cele mai intrigante și „bolnave”, dacă e să zic asta, din toată distribuția.

În ape adânci a avut, probabil, prea multe așteptări de întrunit și din această cauză mi-a displăcut în mod special. Dacă ar fi să rezum gândurile mele despre roman într-un singur cuvânt, iar acel cuvânt să nu fie „dezamăgitor”, aș spune că a fost un haos, și nici măcar un haos frumos. Prea multe personaje neinteresante, un mister cu potențial enorm și care a fost rezolvat în cel mai „meh!” mod cu putință. Mă doare sufletul (bine, bucățica de suflet care mi-a mai rămas) să închei recenzia uneia dintre cărțile pe care le-am așteptat încă de când a fost anunțată publicarea ei, dar În ape adânci a fost una dintre cele mai mari dezamăgiri literare peste care am dat în ultima vreme și sper, chiar sper, că Paula Hawkins își va reveni cu următorul ei roman.

Mulțumesc editurii Trei pentru exemplarul oferit spre recenzie!

RATING

MAGIE ÎN NOAPTE – recenzie VASSA ȘI NOAPTEA, de Sarah Porter

TITLU: Vassa și Noaptea

AUTOR: Sarah Porter

PUBLICAT DE: Editura Nemira

DESCRIERE: Vassa locuiește împreună cu mama vitregă și surorile vitrege într-un cartier în care magia e la tot pasul. Babs, proprietarul magazinului din partea locului, are obiceiul de a-i decapita pe hoți și uneori chiar și pe clienții nevinovați. Așa că, atunci când trebuie să iasă la miezul nopții să cumpere becuri, se prea poate să fie o misiune suicidară. Noroc că are un sprijin: o păpușă de lemn, ascunsă într-un buzunar. Cu ajutorul ei, poate că va alunga blestemul…  Inspirat de povestea rusească Vasilisa cea Frumoasă, romanul scris de Sarah Porter desenează un Brooklyn magic, în care obiectele au suflet și întâmplările se țin lanț zi și noapte.

RECENZIE:

Vi s-a întâmplat vreodată să fiți instantaneu vrăjiți de coperta unei cărți și să vă doriți să o aveți în bibliotecă doar pentru că arată într-un mare fel, fără să vă mai pese dacă și conținutul acesteia va fi pe măsură? Dar despre ce vorbesc aici? Suntem cititori înrăiți, bookaholici convinși; normal că am pățit așa ceva *măcar* o dată în viață. Ei bine, cu Vassa și Noaptea am ales să mă risc, fiind mai mult decât îndrăgostit de coperta absolut magnifică și citind câteva fragmente scurte care mi-au attras atenția, și tare mă bucur că am făcut-o pentru că acest roman… acest roman e magic. În cel mai straniu mod cu putință.

Într-o lume asemănătoare cu a noastră, dar în care magia și-a făcut cunoscută existența lumii întregi, Noaptea a fost ademenită de o șmecherie inteligentă a unei bătrâne vrăjitoare și o parte din însăși ființa ei a fost împărțită în mai multe locații, luând forma unor motocicliști tăcuți. Astfel, nopțile au ajuns să aibă o durată neobișnuit de lungă în unele locuri, locuri unde se regăsesc magazinele non-stop din franciza BY’s. Iar proprietarii acestora pedepsesc hoții prin decapitare. Așa că nu e de mirare că Vassa, o adolescentă cu părul purpuriu a cărei cea mai bună prietenă este o păpușă cu personalitate, primită de la mama ei înainte ca aceasta să moară, simte o oarece reținere în a se aventura spre cel mai apropiat BY’s pentru a cumpăra niște becuri, dar tot o face numai ca să-i demonstreze surorii ei vitrege că nu e un papă-lapte. Odată ajunsă în misteriosul magazin, întâmplările stranii încep să se dezlănțuie, iar destinul Vassei va fi legat de cel al Nopții pentru totdeauna.

Primul lucru pe care l-am remarcat, încă de la interludiul ce deschide acest roman inspirat de un vechi basm rusesc, a fost pâcla de ciudățenie ce părea să plutească deasupra fiecărui cuvânt tipărit. Din câte am observat în ultima vreme, operele fantasy și SF scrise de ruși sunt… dubioase. Pline de originalitate, dar mult prea dubioase pentru gusturile mele, cu lumile întortocheate, personajele misterioase și conceptele extravagante pe care le aduc în discuție. Iar Vassa și Noaptea păstrează acel spirit fantastico-dubios în cel mai minunat și respectuos mod cu putință, transformând ceea ce a ajuns să fie un fel de marcă înregistrată a fantasticului rusesc într-o aventură pe cinste, accesibilă oricui, care va fascina cititorul și îl va face să-și pună niște întrebări referitor la ceea ce tocmai a lecturat. Clădiri cu picioare de găină cărora trebuie să le cânți pentru a putea intra în ele? Motocicliști cu ochi de stele? Păpuși din lemn, vorbitoare, cu un apetit de necontrolat? Mâini care pot spiona? Un bărbat care alege să devină câine doar pentru a-și impresiona tatăl de mult mort? E ciudat, știu, dar tocmai datorită lor romanul lui Sarah Porter reușește să se facă remarcat în oceanul de povești destinate publicului tânăr reciclate la nesfârșit.

Întâmplările prin care protagonista, Vassa, e nevoită să treacă, ajutorul pe care-l primește nu doar din partea păpușii sale, Erg, ci și a nopții sau a stolului de lebede pe care a trebuit să le întremeze, au avut aceeași atmosferă magică de basm precum povești mai bine cunoscute, cum ar fi Cenușăreasa ori Albă-ca-Zăpada. Vassa nu a fost tocmai cel mai interesant personaj, ba chiar m-a călcat pe nervi de câteva ori cu gândirea ei copilăroasă, dar spre final și-a intrat în drepturi. Din fericire pentru ea, Erg, păpușa cu temperament, a însoțit-o în toată aventura și a salvat romanul de foarte, foarte multe ori în momentele când risca să devină plictisitor. Nesuferita Babs a fost 100% plămădită după „chipul și asemănarea” mamelor vitrege din cele două povestiri, în special versiunile animate de la Disney, dat fiind că avea niște ajutoare de nădejde în mâinile vrăjite ce patrulau neîncetat prin magazinul BY’s – bine, aici trebuie să recunosc că mi-a adus aminte mai mult de Ursula din Mica Sirenă și țiparii ei. Apoi ar mai fi Noaptea, care m-a dus cu gândul la un alt personaj mai puțin convențional dintr-o carte recentă –  Moartea, cea care a narat Hoțul de cărți – nu neapărat pentru că s-ar fi asemănat în vreun fel, ci din pricina situației abstracte în care m-am regăsit datorită amândurora.

O reimaginare fabuloasă a unei povești pe care vreau neapărat să o citesc cândva, cât mai repede, un Brooklyn pictat în nuanțe magice, vii și întunecate, populat de personaje fantastice, originale și îndrăznețe; un roman unic și incitant, aproape lipsit de clișee, care ar trebui să-și facă loc în biblioteca fiecărui cititor pasionat de fantasy, de concepte abstracte și de strania muzicalitate a prozei fantastice din Rusia.

Mulțumesc editurii Nemira pentru exemplarul oferit spre recenzie!

RATING

13 GÂNDURI DESPRE…– recenzie CELE TREISPREZECE MOTIVE, de Jay Asher

TITLU: Cele treisprezece motive

AUTOR: Jay Asher

PUBLICAT DE: Editura Leda

DESCRIERE: Prima dragoste a lui Clay Jensen îşi înregistrează ultimele cuvinte…

Clay Jensen se întoarce acasă de la şcoală şi găseşte pe verandă un pachet ciudat, adresat lui. Înăuntru descoperă mai multe casete înregistrate de Hannah Baker – colega lui de care era îndrăgostit –, care s-a sinucis cu două săptămâni în urmă. Vocea lui Hannah îi dezvăluie că există treisprezece motive pentru care a decis să-şi pună capăt vieţii. Clay este unul dintre ele. Dacă va asculta casetele, va afla şi de ce. Clay îşi petrece noaptea străbătând oraşul, cu Hannah pe post de ghid. Devine martor la durerea ei şi află adevărul despre el însuşi – un adevăr pe care nu şi-a dorit niciodată să îl înfrunte. „Totul contează”, susţine Hannah şi explică apoi cum s-a înlănţuit totul, cum bulgărele de zăpadă a devenit din ce în ce mai mare, cum zvonurile împotriva cărora n-a reuşit să lupte s-au tot înmulţit până ce a simţit că nu mai poate face faţă. Cele treisprezece motive este, cu siguranţă, un roman care te pune pe gânduri şi care te va face să-i priveşti cu mai multă atenţie pe cei din jur. Vei înţelege de ce cuvintele pot să doară mai mult decât crezi, dar şi – alese cu grijă – să aline. Iar, în final,  când vei închide cartea – pe care o vei urî sau iubi, dar lectura ei nu te va lăsa indiferent – şi vei trage linie, vei descoperi, paradoxal, o minunată pledoarie pentru viaţă – treisprezece motive pentru care e frumoasă şi merită trăită. 

RECENZIE:

La începutul anului am fost martor la un mic război între fandom-urile celor două noi seriale pentru adolescenți produse de Netflix și The CW, Thirteen Reasons Why, respectiv Riverdale. Deși Riverdale mi s-a părut mult mai interesant din trailere și a ajuns rapid una dintre plăcerile mele vinovate, Thirteen Reasons Why a rămas pe lista mea de vizionare, dar numai după ce voi fi citit romanul pe care a fost bazat, Cele treisprezece motive al lui Jay Asher.

Hannah Baker s-a sinucis și a lăsat în urmă niște casete pe care a înregistrat povestea vieții sale din liceu și motivele pentru care a ajuns să ia o decizie atât de radicală. Într-o zi, Clay găsește un colet în fața casei care îi este destinat și descoperă, pas cu pas, ce a împins-o pe Hannah spre prăpastia depresiei și, mai apoi, spre a-și lua viața. Și, cu fiecare casetă, află lucruri noi, la care nu s-ar fi putut nicicând gândi atât despre colegii lui de la școală, cât și unele secrete pe care Hannah le-a ascuns față de el.

Aceasta n-o să fie o recenzie propriu-zisă. Având în vedere nebunia din jurul serialului care a revitalizat și cartea, transformând-o în ceva extrem de popular în rândul adolescenților, m-am gândit să fac o listă cu 13 puncte forte și slabe ale romanului.

1. Se citește foarte ușor și e foarte, foarte catchy – încă de la prima pagină știi că va fi o lectură „fulger”, ca să-i zic așa; nici nu simți când trec capitolele și, pe măsură ce povestea avansează, parcă nu vrei să te mai desparți de carte.
2. Stilul lui Jay Asher e unul simplu și direct – lipsesc metaforele greoaie și dialogurile interminabile/pseudo-filozifice pe care le găsești în alte romane pentru adolescenți, misterul din jurul morții lui Hannah e intrigant și se dezvăluie treptat, cu fiecare nouă casetă pe care Clay o ascultă, iar din aceste motive cartea te prinde încă de la prima pagină și nici nu simți când ai ajuns la final.
3. Vorbește despre un subiect delicat, pe care multă lume îl evită – sinuciderea e un subiect tabu… peste tot, iar faptul că majoritatea oamenilor preferă să nu discute despre ea, crezând că astfel nimic rău nu se va mai întâmpla în lumea asta, e deopotrivă trist și alarmant, iar faptul că un roman pentru adolescenți are curajul să vorbească atât de direct despre acest fenomen negativ aflat, din păcate, în plină expansiune, e de lăudat.
4. Trage un semnal de alarmă și îndeamnă să nu ignorăm semnele care ar putea indica tendințele suicidale ale unei persoane – mi-a plăcut foarte mult cum alegerea lui Hannah de a-și curma viața nu a venit așa, dintr-o dată, ci a fost apogeul mai multor întâmplări nefericite, printre care se numără și body shaming-ul sau bullying-ul.
5. Atrage atenția că de cele mai multe ori realizăm prea târziu ce e în mintea cuiva și că oricât de mult ne-am dori să schimbăm trecutul, e imposibil.
6. Ne arată cât de ipocrite pot fi anumite persoane după o tragedie – după victorie mulți viteji se arată; la fel e și în cazul unei asemenea tragedii, când persoane care abia dacă au schimbat o vorbă cu victima, sau poate chiar i-au făcut viața un calvar, se comportă de parcă le-ar fi murit sufletul pereche și o fac doar pentru a da bine în ochii lumii.
7. Coperta e genială 😀
8. O scândură e mai interesantă decât toate personajele secundare – serios, toate personajele secundare sunt atât de șterse, de unidimensionale și de neinteresante încât nici măcar nu m-am obosit să le rețin numele.
9. Clay e un idiot – mai mic sau mai mare, depinde cum vreți să priviți totul, și unul dintre cele mai enervant de pasive personaje din câte am întâlnit; pe bune, nu face nimic, dar absolut nimic, pe tot parcursul cărții, în afară de a asculta niște casete.
10. Hannah e una dintre cele mai antipatice persoanje din câte am întâlnit și o adevărată drama queen – bun, pentru ce am zis mai devreme probabil că o să-mi iau ceva hate, dar ascultați-mă: Hannah e o râzgâiată care se comportă oribil cu majoritatea celor din jurul ei, îi îndepărtează voit atunci când aceștia încearcă totuși să se apropie de ea și tot ea e cea care se plânge că, vezi tu domne, nu o place nimeni, reacționează mult prea exagerat în legătură cu unele evenimente și câte și mai câte.
11. Intenția e admirabilă, dar modul de execuție lasă *mult* de dorit – majoritatea ideilor prezentate în carte încă sunt de actualitate și de o importanță covârșitoare, dar am avut impresia că totul a fost mult prea grăbit, iar multe evenimente care s-au vrut a fi importante m-au lăsat complet rece.
12. Motivele pentru care Hannah și-a luat viața nu au fost explorate suficient de în detaliu astfel încât ajung să nu pară altceva decât niște flecuștețe ridicole și exagerate.
13. Serialul e mai bun din toate punctele de vedere – protagoniștii se cunosc și au o relație tare frumoasă de prietenie înainte ca totul să o ia razna, viețile personajelor secundare sunt explorate în detaliu și acestea devin mult mai interesante și relatable, Hannah nu e așa enervantă, iar Clay face lucruri!

Mulțumesc grupului editorial Corint pentru exemplarul oferit spre recenzie!

RATING