JUMĂTATEA ECHILIBRATĂ – recenzie JUMĂTATEA PIERDUTĂ, de Sally Green

TITLU: Jumătatea pierdută (Half Life #3)

AUTOR: Sally Green

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Alianţa riscă să piardă războiul, iar arma ei supremă, vrăjitorul adolescent Nathan Byrn, îşi pierde încet minţile. Cu toate omorurile din palmares, Nathan tot n-a reuşit să pună capăt regimului despotic al Consiliului Vrăjitorilor Albi din Anglia. Şi nici să-şi atingă ţelul personal: să se răzbune pe Annalise, fata pe care a iubit-o pe vremuri, înainte ca ea să comită o crimă de neconceput. Gabriel, tovarăşul său cel mai apropiat, îl îndeamnă să fugă împreună şi să se stabilească într-un colţişor liniştit de lume. Însă e posibil ca nici măcar dragostea lui Gabriel să nu-l mai scape cu viaţă din război şi nici să-l salveze de sine însuşi. Mai mult decât o simplă poveste cu vrăjitori şi vrăjitoare din Europa zilelor noastre, volumul final al trilogiei Half Life este o meditaţie dureroasă pe tema supravieţuirii şi exploatării, a binelui şi-a răului, precum şi a riscurilor pe care ni le asumăm atunci când iubim.

RECENZIE:

După un prim volum excelent și o continuare mai puțin reușită, trilogia Half Life a ajuns la final și trebuie să recunosc că, oricât de nerăbdător aș fi fost, înainte să încep să citesc deznodământul seriei, Jumătatea pierdută, am avut unele rețineri și temeri. Pe de-o parte eram entuziasmat să descopăr cum avea să se încheie povestea lui Nathan și dacă „băieții buni” vor ieși învingători la sfârșit, dar pe de altă parte aveam o destul de mare suspiciune că, după melodrama din volumul anterior, întreaga trilogie o va lua în jos. M-am înșelat, oare? Da, în mare parte da, pentru că, deși finalul devine crunt de previzibil de la jumătatea cărții încolo, restul romanului mi s-a părut la același nivel cu Jumătatea rea.

Războiul dintre Vrăjitorii Albi și Vânătorii conduși de Soul și Rezistență e în plină desfășurare, oameni mor în stânga și-n dreapta, dar Nathan are un singur țel: răzbunarea. În timp ce încearcă să-și stăpânească nenumăratele Daruri „furate” de la tatăl său, Nathan nu se poate gândi decât la cum să o găsească mai repede pe Annalise, cea răspunzătoare pentru tristețea amară ce l-a urmat peste tot în ultimele luni, și cum să o omoare. Și, cu toate că Gabriel, mai-mult-decât-prietenul-său, încearcă să-i bage mințile în cap, Nathan se încăpățânează să facă ce vrea el. Chiar dacă asta înseamnă să pună în pericol o mare parte din Rezistență, căzând în capcana Vânătorilor fără să-și dea seama, orbit de setea de răzbunare. Dar toate par să se așeze la locul lor când Nathan află despre un medalion vrăjit care face pe ce-l care îl poartă imposibil de atins, medalion ce ar putea însemna sfârșitul conducerii lui Soul și șansa unei noi vieți pentru toți vrăjitorii.

Jumătatea pierdută a fost cartea de care aveam nevoie într-o perioadă nefastă din viața mea de cititor, când nu puteam citi mai mult de 2-3 capitole dintr-o carte înainte să-mi pierd total interesul pentru ea. Nu spun că a fost perfectă, pentru că a avut câteva mici probleme, dar s-a apropiat periculos de mult de acel titlu atât de greu de atins. Spre marea mea ușurare, acest ultim volum al trilogiei Half Life e mult, mult mai bun decât acceptabilul volum secund, care s-a concentrat exagerat de mult pe povestea de dragoste dintre Nathan și Annalise, forțând și o a cincea roată la căruță în toată harababura, și anume Gabriel, într-o încercare de a-l face pe Nathan și mai complex (de parcă nu era deja), dar care, pentru mine cel puțin, nu a părut nimic mai mult decât fan-service de cea mai proastă calitate. Ei bine, lucrurile se schimbă de această dată, Sally Green revenind la ceea ce știe mai bine: acțiune, violență, întorsături de situație, magie și un protagonist care, la cei 17 ani ai săi, pare trecut de mai multe ori prin viață.

Mi-a fost dor de Nathan. Nu de acel adolescent care plângea după Annalise, „iubirea vieții lui”, la fiecare câteva paragrafe, ci de latura ceva mai agresivă a acestuia, de jumătatea… rea a sufletului său. Ce a făcut din Jumătatea rea o surpriză atât de plăcută și o lectură proaspătă, alertă și mereu surprinzătoare a fost cât de imperfect era Nathan, chiar protagonistul poveștii, și cât de puțin se asemăna cu eroul tipic pe care-l găsești în astfel de povești. Nathan, cu toate că era protagonistul romanului, aducea mai mult cu anti-eroul charismatic, sarcastic și neîndurător ce apare doar pentru câteva secvențe și fură iremediabil inimile cititorilor. Și, după ce s-a schimbat atât de mult pentru Jumătatea sălbatică, am fost cum nu se poate mai încântat să-l redescopăr pe adevăratul Nathan în paginile Jumătății pierdute. A fost ca și cum m-aș fi întâlnit cu un prieten vechi care a rămas neschimbat, deși nu ne-am mai văzut de ani și ani. Probabil unul dintre cele mai complexe personaje din literatura YA, Nathan e brutal de sincer, ca să folosesc o vorbă din popor, e „din topor”; nu-i plac ocolișurile și spune lucrurilor pe nume, câteodată în cele mai surprinzătoare și deloc etice moduri cu putinți, vrea să pară un dur și să-i îndepărteze pe cei dragi de lângă el de teama de a nu fi răniți, dar tot ce reușește să facă este să-i aducă și mai aproape de el; se avântă în luptă fără să gândească, mânat de instinct, de partea sălbatică din el pe care a moștenit-o de la tatăl lui, dar niciodată nu o face pentru a-i pune pe alții în pericol; iar frământările sale sunt, pe cât de devastatoare, mai ales spre final, pe atât de fascinante.

În continuare simt nevoia să vorbesc și despre o parte a personajului care mi s-a părut tratată cu foarte mult respect și bun simț: orientarea lui sexuală. Da, în volumul anterior a fost atins ușor de tot subiectul, dar toată treaba a fost făcută în așa manieră încât a părut foarte… amatoricească. De această dată, însă, autoarea și-a luat timpul necesar dezvoltării relației dintre Nathan și Gabriel până în punctul în care apropierea dintre cei doi nu a mai părut forțată sau introdusă în poveste doar pentru a face pe plac fanilor – iar aici a ajutat foarte mult și faptul că Annalise nu a fost prin preajmă o foarte bună bucată de vreme (yaaaaaaaaay!!!). Mi-a plăcut enorm cât de natural a progresat relația dintre ei, cât de mult l-a schimbat pe Nathan la nivel emoțional această apropiere de Gabriel, dar și cât de puțin caz s-a făcut pe seama idilei lor; de prea multe ori, personajele LGBT sunt portretizate folosind anumite stereotipuri expirate, iar orientarea lor sexuală e trăsătura care-i definește cel mai mult, însă de această dată e vorba de cu totul altceva: Nathan și Gabriel se întâmplă să fie gay, nu au reacții exagerate sau atitudini de dive, și continuă să-și joace rolurile în mai marea schemă a lucrurilor.

 Cât despre restul personajelor, spre surprinderea mea, cel mai mare impact – din toate punctele de vedere – l-a avut Gabriel, pe care nu l-am prea suportat în romanele anterioare, deoarece mi s-a părut că autoarea l-a introdus în poveste doar pentru a face pe plac minorităților. În Jumătatea pierdută a avut parte de o caracterizare mult mai complexă, a jucat un rol mult mai mare în desfășurarea acțiunii și a reușit să „vândă” sentimentele pe care le are față de Nathan cu o mai mare convingere. Restul personajelor, din păcate, abia dacă apar pentru câteva scene, insuficient pentru a-ți da seama cate-i, de fapt, treaba cu ele.

O ultimă nemulțumire pe care o am vizavi de ultimul volum al trilogiei lui Sally Green este faptul că nu mi-a demonstrat că ea, ca autoare, a evoluat în vreun fel. Stilul este la fel de sec și direct ca în primul volum, unde nu m-a deranjat de fel, dar aici a fost… ciudat să nu văd măcar o foarte mică evoluție a lui Green ca autor. Povestea, deși extrem de captivantă, este surprinzător de liniară și previzibilă spre a doua jumătate, iar caracterizările unora dintre personaje lasă de dorit.

Jumătatea pierdută este un final mai mult decât satisfăcătoare pentru o trilogie unică despre magie, bine, rău și legăturile de familie care ne definesc. Deși la început poate părea fan-service, relația dintre Nathan și Gabriel evoluează minunat în acest volum, devenind ceva ce, în viitor, va ajunge un punct de reper pentru felul în care o relație între persoane de același sex. 

Mulțumesc editurii Trei pentru exemplarul trimis pentru recenzie!

RATING

A FOST ODATĂ CA NICIODATĂ, CÂND UN ÎNGER ȘI UN DEMON S-AU ÎNDRĂGOSTIT… – recenzie NĂSCUTĂ DIN FUM ȘI OS, de Laini Taylor

TITLU: Născută din fum și os (Născută din fum și os #1)

AUTOR: Laini Taylor

PUBLICAT DE: Editura Epica (colecția EpicWave)

DESCRIERE: Pe întreg pământul, urme negre de mâini, imprimate cu foc, apar pe mai multe porți. Sunt ale unor creaturi străine, înaripate, care s-au strecurat în această lume printr-o despicătură din cer.

Într-o dugheană veche și întunecată, proviziile de dinți omenești ale unui diavol au scăzut periculos.

Iar pe străduțele întortocheate, întunecate și misterioase ale Pragăi, o tânără elevă de la Liceul de Artă e pe cale să fie prinsă într-un crâncen război coborât din altă lume.

Ea este Karou. Își umple caietele de schițe cu portrete de monștri, care poate că sunt sau nu sunt adevărați. Obișnuiește să dispară în mod misterios pentru a îndeplini unele „comisioane”; vorbește multe limbi – nu toate omenești, iar părul ei, de un albastru aprins, chiar așa îi crește. Oare cine este ea? Întrebarea aceasta nu-i dă pace, dar este pe cale să afle răspunsul.

Când unul dintre străini – frumosul Akiva, chinuit de amintiri întunecate – dă cu ochii de ea, pe o alee din Marrakech, rezultatul este sânge și explozie de lumină astrală, secrete dezvăluite și o dragoste cum numai în stele poate fi scrisă, ale cărei rădăcini sunt adânc împlântate într-un trecut nemilos și dureros. Va ajunge oare Karou să regrete c-a aflat adevărul despre ea însăși?

RECENZIE:

Am așteptat cu sufletul la gură ca una dintre editurile de la noi să anunțe că vor publica Daughter of Smoke and Bone și am fost în al nouălea cer atunci când am văzut că, odată cu lansarea noii colecții EpicWave, la editura Epica va apărea și primul volum al încântătoarei trilogii scrise cu atât de mult talent de Laini Taylor. Am fost atât de fericit încât am renunțat la a mai citi cartea în engleză – și așa o făceam în reprize scurte, de câte un capitol, odată la câteva zile – și am numărat săptămânile până în septembrie, când aveam plănuit concediul: momentul perfect pentru a mă pierde complet în minunata lume a himerelor și îngerilor.

Karou este o adolescentă atipică din Praga, cu părul de un albastru uluitor, tatuaje misterioase care-i împodobesc mâinile, un caiețel în care așterne pe hârtie diferiți monștri – caiețel celebru printre colegii liceului de arte pe care-l frecventează – și are enervantul obicei de a dispărea pe nepusă masă pentru a rezolva fel de fel de comisioane. Dar acestea sunt doar detalii de suprafață, pentru că adevărul despre Karou este mult mai interesant. Karou a fost crescută de himere – creaturi în parte om, în parte animal – în dugheana lor secretă; Brimstone, Issa, Yasri și Twiga s-au îngrijit de ea de când era mică, au iubit-o și au răsfățat-o, iar acum a venit rândul ei să-i ajute. Comisioanele despre care am pomenit mai devreme sunt pentru Brimstone, care are nevoie de dinți pentru… ceva, și de cele mai multe ori Karou e cea care trebuie să meargă după ei. Toate bune și frumoase până când, într-una din aventurile sale, Karou dă nas în nas cu Akiva, un înger hotărât să o omoare, moment în care povestea devine de un catralion de ori mai interesantă.

De unde să încep? Pentru mine, o carte bună trebuie să aibă trei ingrediente principale: să fie scrisă decent, să aibă personaje memorabile de care să mă atașej cu ușurință și o poveste plină de acțiune care să mă facă să întorc pagină după pagină fără să țin cont de trecerea timpului. Născută din fum și os le-a bifat pe toate cu ușurință și a impus niște standarde atât de înalte pentru literatura YA încât mi-e teamă că prea puține cărți vor putea să le atingă, căci de a le depăși nici nu se mai pune problema.

Cea mai mare grijă a mea a fost legată de traducere. Nu sunt genul care să caute nod în papură traducătorilor și, atâta vreme cât produsul final e unul de care mă pot bucura, nu am *aproape* nicio problemă cu unele alegeri mai puțin inspirate când vine vorba de edițiile autohtone (mă uit la tine, Harry Potter de la Egmont). Dar de această dată lucrurile au stat puțin diferit. Am citit mai bine de 50 de pagini în engleză și știam foarte bine că Laini Taylor e o zeiță imbatabilă al cuvintelor, așa că nu e de mirare că am avut câteva emoții. Emoții care s-au risipit odată cu titlul ales pentru ediția în română. E perfect. Absolut perfect. Săptămâni în șir m-am gândit cum ar putea traduce Daughter of Smoke and Bone și nu mi-a venit nicio idee care să fie cât de cât… lizibilă. Apoi, bam!, am primit o lovitură neașteptată și am ajuns în Rai. Din momentul în care am văzut coperta și titlul, Născută din fum și os, am știut că această fermecătoare operă de artă e pe mâini bune. Și nu m-am înșelat. Am regăsit aceeași muzicalitate stranie care mă bântuia în timp ce citeam cartea în engleză încă de la primele rânduri; traducerea e cât se poate de fidelă originalului: e poetică până la Dumnezeu și înapoi, te face să râzi și să plângi, să te îndrăgstești de personaje și să le urăști cu pasiune, să vrei să recitești din nou și din nou paragrafe întregi doar pentru a fi sigur că ai pătruns esența cărții și să nu-ți mai dorești să ajungi la final.

Personajele au fost de vis. Karou m-a intrigat încă de la început și mi-a plăcut la nebunie cum autoarea ne-a servit povestea ei în mici porții. Astfel, până să ajungem la marea dezvăluire de la final, a trebuit să trec prin nenumărate teorii (una mai exagerată, nerealistă și tâmpită decât cealaltă) legate de identitatea fetei cu păr albastru. Karou e misterioasă, încăpățânată, sarcastică – trăsătură care iese în evidență mai ales atunci când e în apropierea Zuzanei, cea mai bună prietenă a ei și unul dintre cele mai încântătoare personaje din acest roman –, loială și curajoasă. Își iubește familia ciudată și, atunci când nu mai poate lua legătura cu ei din cauza îngerilor, face tot posibilul pentru a remedia situația. Și nu glumesc: ajunge chiar să amenințe un vânător periculos și înarmat! Următorul pe listă e Akiva, îngerul cu ochi mistuitori și un trecut încărcat de tristețe. Mi-a plăcut la nebunie de el, am adorat atitudinea lui ușor superioară vizavi de oameni – așa cum îmi imaginez că s-ar comporta un înger în realitate – și relația ce se dezvoltă între el și Karou, care, pentru prima oară în istoria romanelor young adult, nu e dragoste la prima vedere. Cred că era clar de la început că Akiva și Karou se vor îndrăgosti unul de altul, dar modul în care sentimentele dintre cei doi evoluează face diferența, fiindcă totul e atât de fermecător, de natural și de… lent, încât nicio secundă nu pare ceva forțat, care să enerveze. Pe lângă protagoniști, Născută din fum și os are o distribuție fabuloasă de personaje secundare: Brimstone e înțeleptul bătrân pe care oricine și l-ar dori drept mentor, Issa și Yasri sunt doicele iubitoare pe care nu ți-ai dori să le calci pe coadă, Zuzana e uimitoare și amuzantă, Kaz e un douchebag incurabil, iar Razgut e pur și simplu înfiorător.

Povestea în sine e uimitoare și te prinde încă de la primele pagini în capcană, chiar dacă nu e tocmai cea mai originală; odată ce o „dezbraci” de elementele fantastice, de twist-uri și reinterpretările magnifice, rămâne doar o poveste despre regăsirea propriei identități, despre bine și rău și despre o pereche de îndrăgostiți cu o soartă incertă. Totuși, Laini Taylor se folosește cu atât de mult talent de mituri și legende cunoscute și le întoarce și răsucește pe toate părțile astfel încât acestea par fresh, deși au fost utilizate de nenumărate ori în literatură (în special în cea contemporană). O iubire imposibilă nu vă mai poate surprinde? Citiți Născută din fum și os. Credeți că știți tot ce e de știut despre îngerii căzuți? Laini Taylor nu e de acord. Magia nu mai are secrete față de voi? Faceți cunoștință cu Brimstone și restul himerelor și îndrăzniți să vă puneți o dorință!

Născută din fum și os e, fără doar și poate, cea mai bună carte YA fantasy din câte am citit până acum și cred că poate fi detronată numai de propriile-i continuări. Are tot ce-i trebuie – proză impecabilă, personaje uimitoare și o poveste fascinantă – și ceva mai mult. Dar nu trebuie să mă credeți pe cuvânt când spun că e perfectă, citiți-o și convngeți-vă singuri. Eu am fost atât de fermecat de ceea ce a așternut Laini Taylor pe hârtie încât, la câteva ore după ce am terminat romanul, mi-am comandat întreaga trilogie în engleză de pe Okian. Ghiciți cine citește Days of Blood and Stalight 😀

RATING

MANIPULARE, GENOCID, RĂZBOI – recenzie PE VIAȚĂ ȘI PE MOARTE, de Patrick Ness

TITLU: Pe viață și pe moarte (Pe tărâmul haosului #2)

AUTOR: Patrick Ness

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Fugind din calea unei armate necruțătoare, Todd a dus-o pe Viola, grav rănită, direct în mâinile celui mai mare dușman al lor, Primarul Prentiss. Despărțit pe loc de Viola și întemnițat, Todd e obligat să învețe regulile noii ordini a Primarului.

Dar ce lucruri misterioase pândesc chiar în preajma orașului?

Și unde e Viola? Mai este ea în viață?

Și cine se ascunde în spatele Ripostei?

Iar apoi, într-o zi, totul scapă de sub control…

RECENZIE:

Scriu această recenzie la mai bine de o săptămână după ce am terminat de citit romanul și încă nu sunt pe deplin convins că voi putea așterne în cuvinte tot ceea ce am simțit cât timp am fost alături de Todd și Viola și am luptat împreună cu ei, pe viață și pe moarte. Patrick Ness e un geniu, un scriitor care nu se teme să abordeze subiecte delicate și neașteptat de mature în cărțile sale. Vocea pumnalului a fost un roman YA diferit, lent și întunecat, care mi-a plăcut la nebunie, iar despre Chemarea monstrului nici acum nu pot vorbi fără să simt fiori pe șira spinării și lacrimi fierbinți în colțurile ochilor. Însă Pe viață și pe moarte le depășește cu brio pe amândouă.

După ce au trecut prin Iad încercând să scape de armata Primarului Prentiss și, mai ales, a nebunului de Aaron, Todd și Viola ajung în orașul cunoscut cândva drept Haven numai pentru a fi despărțiți și a cădea în mâinile unor complotori de înaltă clasă. Todd este, la început, prizonierul inamicului său, auto-proclamatului Președinte Prentiss care, folosindu-se de talentul său înnăscut, îl manipulează pe Todd până când acesta devine aproape de nerecunoscut, doar un alt soldat blajin pentru armata lui. Viola, pe de altă parte, ajunge să fie salvată de Stăpâna Coyle, o vindecătoare din vechiul Haven, care-i dezvăluie viziunea ei despre viață și aproape că o obligă să lupte pentru cauza ei. Vor reuși Todd și Viola să se regăsească, nu doar unul pe altul, ci și pe ei înșiși, într-o lume măcinată de război?

Nici nu știu de unde să încep. Cred că Ness a ascultat plângerile cititorilor săi, pentru că în acest al doilea volum al trilogiei Pe tărâmul haosului avem parte de mult mai multă acțiune față de precendetul. Mereu se întâmplă câte ceva în cartea asta, fiecare capitol încheindu-se cu un cliffhanger care, fie că vrei sau nu, te obligă să citești în continuare, pentru a afla ce se mai poate întâmpla cu personajele la care ai ajuns să ții atât de mult. Prea multă acțiune nu înseamnă întotdeauna un lucru bun, dar Patrick Ness știe ce face și nicio clipă nu am avut impresia că ar fi ignorat povestea sau personajele în defavoarea exploziilor sau a luptelor epice. Nu. Povestea din Pe viață și pe moarte e chiar mai întunecată, mai tragică și mai bine gândită față de cea din Vocea pumnalului, fiind puternic înrădăcinată în fapte ce s-au petrecut în trecut și pe care ne-am dori să le dăm uitării. Refuz să cred că sunt singurul care a făcut paralela între regimul instaurat de Prentiss și ororile înfăptuite de naziști: folosirea unor ființe (considerate de ei) inferioare pentru muncile cele mai grele, însemnarea acestora, genocidul și multe altele. Mi s-a părut foarte interesant să dau peste astfel de teme greu de digerat într-o carte pentru adolescenți și îl felicit pe Ness pentru că nu s-a dat în lături de la nimic pentru a aduce la viață povestea lui Todd și a Violei așa cum consideră el că e mai bine, nu după cum dictează piața, și că nu s-a lăsat pradă clișeelor atât de des întâlnite în cărțile YA care, de acord, l-ar fi ajutat pe partea materială, însă ar fi distrus iremediabil una dintre cele mai bune trilogii scrise vreodată.

Pentru o bună bucată de vreme, personajele sunt… schimbate. Todd, cu toate că la început a luptat din răsputeri împotriva lui Prentiss, ajunge să facă tot ce-i spune Primarul aproape fără să clipească și chiar se împrietenește cu fiul său, Davy. Nu pot să spun că mi-a plăcut la nebunie acest Todd care nu pune la îndoială ordinele dubioase ale vechiului său inamic, dar înțeleg cum de s-a ajuns acolo: Primarul e un manipulator de primă clasă, ca mai toți sociopații, și știe cum să-ți ajungă sub piele. Totuși, două lucruri bune au rezultat din asta: prietenia dintre Todd și Davy, pe care în primul volum nu aș fi crezut-o posibilă, care poate că a început cu stângul, dar a evoluat în ceva minunat – am adorat momentele stânjenitoare dintre cei doi, când băieții lăsau la o parte animozitățile din trecut și își spuneau unul altuia ce aveau pe inimă; au fost atât de naturale, mai ales că de multe ori se prefăceau că nu s-a întâmplat nimic –, dar și relația dintre Todd și Sup’rata, iapa pe care o primește de la Primar pentru a-și duce la bun sfârșit îndatoririle; aici mi-am amintit de Manchee, câinele lui Todd din primul volum, care și-a pierdut viața spre sfârșitul cărții și m-a lăsat cu un gol imens în suflet. Viola, din fericire, nu a trecut printr-o serie de schimbări la fel de semnificative precum Todd, însă traiul alături de secretoasa Stăpână Coyle și acoliții ei și-a spus cuvântul asupra fetei. Viola a devenit și mai suspicioasă la tot ce o înconjoară, mai grijulie, într-un cuvânt mult mai matură.

O poveste e la fel de bună precum antagonistul ei, iar Primarul Prentiss poate fi numit, cu ușurință, unul dintre cele mai insuportabile și îngrozitoare personaje din istoria recentă. Îl urăsc pentru tot ce i-a făcut lui Todd, îl urăsc pentru tot ce i-a făcut Violei, îl urăsc pentru planurile sale perfect diabolice și firea glacială, pentru că nu pare să-i pese de persoanele din jurul lui decât dacă acestea l-ar putea ajuta să ajungă și mai sus pe scara socială, îl urăsc pentru războiul pe care l-a pornit și care ar putea foarte bine să însemne sfârșitul Lumii Noi și a celor doi protagoniști pe care-i îndrăgesc atât de mult.

Pe viață și pe moarte e un roman complex și complet, care ar putea foarte bine să ajungă, în câțiva ani, un clasic al literaturii universale. Temele pe care autorul le abordează sunt neașteptat de mature, acțiunea e uluitoare, povestea e minunat de diferită, iar personajele sunt perfect conturate. Ca un punct bonus, Pe viață și pe moarte nu suferă de „sindromul continuării YA” în sensul că nu e doar umplutură între primul și ultimul volum din trilogie, așa cum pare să fie cazul cu majoritatea sequel-urilor. Dacă sunteți în căutarea unei altfel de serii, dacă v-ați săturat de clișee și previzibilitate și nu sunteți deranjați de stilul mai haotic de a scrie a lui Ness, Pe tărâmul haosului e alegerea perfectă.

Mulțumesc editurii Trei pentru această carte uimitoare!

RATING

APOCALIPSA ADUSĂ DE… ÎNGERI – recenzie ÎNGERI CĂZUȚI, de Susan Ee

TITLU: Îngeri căzuți (Penryn și Sfârșitul lumii #1)

AUTOR: Susan Ee

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Au trecut șase săptămâni de când Îngerii Apocalipsei au coborât pe Pământ pentru a distruge lumea modernă. Bandele de răufăcători sunt stăpânii zilei, iar spaima și superstițiile cei ai nopții. Când îngerii războinici răpesc o fetiță neajutorată, sora ei Penryn, în vârstă de șaptesprezece ani, e hotărâtă să facă orice să o salveze. Orice, în afară de a încheia un pact cu un înger inamic. Împreună cu Raffe, un luptător rănit și fără aripi, pe care îl salvează, Penryn pornește într-o călătorie plină de pericole pentru a-și regăsi sora și în timpul căreia cei doi protagoniști trebuie să se sprijine unul pe celălalt ca să poată supraviețui.

RECENZIE:

După ce moda cărților pentru adolescenți care aveau ca protagoniști vampiri frământați de fel de fel de drame adolescentine a apus, un nou fel de ființe supranaturale pare să fi atras atenția scriitorilor. Îngerii, acei oameni înaripați despre care se spune că și-ar face veacul în Rai sau că ar fi mesagerii cuvântului lui Dumnezeu. Nu sunt sigur de asta și vă rog să mă corectați dacă greșesc, dar cred (cu accent pe „cred”) că îngerii au fost introduși în literatura YA de către Cassandra Clare prin intermediul cunoscutelor sale serii Instrumente mortale și Dispozitive infernale, apoi au fost „preluați” și de alți autori, rezultând serii precum Hush, hush sau Penryn și Sfârșitul lumii, aici de față.

Despre cartea lui Susan Ee nu știam mare lucru înainte să apară și la noi, doar că e incredibil de populară în SUA și că apărea cam în fiecare videoclip al booktuber-ilor din străinătate pe care-i urmăresc ocazional. Iar asta a fost un lucru foarte, foarte bun, pentru că mi-am permis să fiu surprins de poveste, personaje și lumea post-apocaliptică imaginată de autoare.

Au trecut câteva luni de când îngerii s-au pogorât din ceruri, aducând cu ei cutremure și valuri tsunami, moarte și distrugere. Lumea nu mai e cum a fost odinioară, oamenii sunt dezbinați și fiecare luptă pentru a supraviețui de pe-o zi pe alta. Penryn, o adolescentă aparent obișnuită, împreună cu mama ei instabilă psihic și Paige, sora ei mai mică, imobilizată într-un scaun cu rotile colindă ruinele Statelor Unite căutând mâncarea – care a devenit un lux – și un acoperiș sub care să doarmă. Într-o seară, însă, acestea se întâlnesc cu un grup de îngeri vicioși care par hotărâți să-l desfigureze pe… unul de-al lor. Penryn intervine, îi salvează viața lui Raffe – îngerul agresat, care rămâne fără aripi în urma confruntării cu semenii săi – și, drept „răsplată”, unul dintre îngeri o răpește pe sora sa. Urmează o cursă contra cronometru, Penryn și Raffe aliindu-se pentru a ajunge la sălașul îngerilor, acolo unde ea crede că este ținută Paige, iar el e aproape convins că poate găsi pe cineva care să-i prindă la loc aripile.

Una dintre cele mai alerte și imprevizibile cărți pe care le-am citit în ultima vreme, Îngeri căzuți dă pe dinafară de awesomeness la capitolul acțiune și cred că unii autori ar avea câte ceva de învățat de la Susan Ee despre cum se scrie un roman YA fantasy care să-l facă pe cititor să-și țină răsuflarea la fiecare pagină. Mi-a plăcut la nebunie twist-ul cu îngerii mai puțin prietenoși, deși mi-a amintit puțin de nu-prea-reușitul serial Dominion (pe care l-am și abandonat dupa 2-3 episoade), dezastrul care s-a abătut asupra Pământului după apariția lor a fost redat exemplar, iar planul secret al înaripaților m-a luat total pe nepregătite.

Aproape lipsită de clișeele atât de comune în cadrul cărților ultra-mega-giga populare (încă le mulțumesc sfinților că nu am avut parte de un triunghi amoros și sper că lucrurile vor rămâne așa pe tot parcursul trilogiei), cartea nu plictisește nicio secundă și mereu, dar mereu ai impresia că pagina pe care o citești e mai încărcată de acțiune decât precedenta și că următoarea va fi și mai și. Ultima parte, aș zice că începând cu pagina 200, e genială. De-a dreptul uluitoare și mindblowing și tot ce mai vreți. Înainte să ajung la acel punct, mă gândeam că finalul volumului nu are cum să se ridice la înălțimea primelor două treimi, că autoarea și-a epuizat toate ideile bune și că voi avea parte de un deznodământ deloc satisfăcător. Și m-am înșelat! Finalul pe care Susan Ee l-a ales pentru Îngeri căzuți e perfect: are acțiune cât cuprinde, întorsături neașteptate de situație, răspunde la o parte din întrebări și lasă loc unora noi, care să fie dezbătute în următoarele volume, e un cliffhanger, dar nu unul într-atât de nasol încât să vrei să-ți vinzi sufletul Diavolului pentru a face rost cât mai repede de traducerea la World After. Dacă ar fi să o judec doar din acest punct de vedere, probabil că i-aș acorda cărții ratingul maxim (și un + pe lângă), dar trebuie să iau în considerare și personajele care mi-au plăcut… și nu prea.

Încep cu Penryn, doar e protagonista 😀 Ei bine, la început m-a cam scos din sărite atitudinea ei de adolescentă înțepată și faptul că părea să aibă mereu pregătit un răspuns sarcastic. Dar, în timp, am ajuns să mă obișnuiesc cu aceste trăsături mai puțin măgulitoare ale fetei și am observat că în spatele măștii pe care se chinuie să o păstreze de dragul surorii ei și, mai târziu, pentru a nu părea o idioată în ochii lui Raffe, care și așa o considera o ființă inferioară, se ascunde ceva mai mult. Penryn e, în primul rând, al naibii de curajoasă, aș spune că la fel de curajoasă precum Katniss, cea care a înfruntat Capitoliul pentru a-și salva sora de la teribilele Jocuri. Sincer, nu m-am așteptat ca Penryn să intervină în răfuiala dintre Raffe și îngerii care voiau să-l omoare; m-am gândit că o să profite de situație și o să-i tragă și ea câteva lovituri, după ce bătăușii înaripați aveau să-și ia zborul de la fața locului și vor fi lăsat cadavrul nefericitului să putrezească într-o baltă de sânge. Asta mi-a dovedit două lucruri: că Penryn acționează mai întâi și judecă la urmă și că are un extraordinar simț al dreptății, ceva ce rar mai întâlnești într-o lume distrusă aproape din temelii. Ah, și așa cum îi stă bine oricărei eroine YA, mai e și foarte, foarte încăpățânată și are o tendință aproape sinucigașă de a ignora ordinele, dar asta nu m-a deranjat deloc. (P.S: mama lui Penryn e înfiorătoare.)

Partea mai puțin plăcută a cărții a fost Raffe. În primul rând, nu am putut lua în serios un înger care își spune Raffe (și da, știu că e o prescurtare a numelui Rafael, dar nu e de ajuns). Apoi, trebuie să spun că acțiunile lui și felul în care vorbește îl fac să semene prea mult cu un adolescent care se vrea bad boy, însă nu-i reușește, și nu mi-a transmis absolut nimic prin care să mă convingă că ar fi ceva mai mult de atât; pe scurt, comportamentul lui a fost straniu, deloc asemănător cu ceea ce te-ai aștepta de la un înger, iar asta a distrus puțin din farmecul romanului pentru mine.

Îngeri căzuți m-a luat prin surprindere în adevăratul sens al cuvântului, pentru că nu mă așteptam să-mi placă atât de mult. Am citit-o pe nerăsuflate, m-a intrigat și îmi doresc să aflu mai multe, fiindcă sunt sigur că lumea lui Penryn mai are câteva surprize care abia așteaptă să fie descoperite.

Mulțumesc editurii Trei pentru șansa de a citi acest roman incredibil de alert.

RATING

LEGENDA LUI JUNE ȘI DAY – recenzie LEGENDA, de Marie Lu

TITLU: Legenda (Legenda #1)

AUTOR: Marie Lu

PUBLICAT DE: Editura Booklet

DESCRIERE: Lumea s-a schimbat definitiv. Statele Unite s-au scindat; partea de vest este ocupată acum de Republică, o națiune mereu pe picior de război cu vecinii săi. June și Day sunt doi adolescenți care vin din medii radical diferite. Născută într-o familie republicană bogată, June se pregătește pentru o carieră de succes în armată. O imensă conspirație face ca destinul ei să se intersecteze cu acela al lui Day, cel mai căutat infractor din Republică. Trădări, torturi, asasinate – orice devine permis pentru ca tinerii să nu poată ajunge la sursa tuturor minciunilor.

RECENZIE:

De Legenda am auzit pentru prima oară acum câțiva ani, când trebuia să apară la o altă editură și lansarea ei s-a anunțat cu surle și trâmbițe. Dar timpul a trecut, cartea nu a mai apărut, iar eu am cam uitat de ea – între timp s-au strecurat atât de multe cărți pe lista mea încât, la un moment dat, am ajuns să cred că nu o să le mai pot face față. Apoi, undeva pe la începutul anului, pe Facebook a început să „circule” o copertă uimitor de simplă, dar și surprinzător de arătoasă, iar titlul cărții mi-a adus aminte că mi-am dorit, cândva, să descopăr lumea distopică imaginată de Marie Lu. Astfel începe Legenda.

Într-un viitor în care Statele Unite ale Americii s-au separat din cauze necunoscute, Republica se află mereu în pragul războiului cu teritoriile din jurul ei. Acolo, pe străzile pline de mizerie și boli ale cartierelor sărace, își face veacul Day, un infractor legendar care, la cei doar 15 ani ai săi a ajuns să fie cel mai căutat om din toată Republica. La polul opus se află June, copilul geniu al Republicii și mezina uneia dintre cele mai înstărite familii. În urma unor evenimente cel puțin șocante, destinele celor doi adolescenți se vor ciocni, iar la sfârșit… ei bine, o să trebuiască să aflați singuri 😉

O să încep cu ce mi-a plăcut foarte, foarte mult la carte. Nu e prea OK să spun că am fost cucerit de aspectul volumului; până la urmă, contează ce se ascunde între coperți și m-am fript de prea multe ori cu romane frumos împachetate, dar care nu au reușit să mă impresioneze deloc. Dar, așa cum se întâmplă de fiecare dată, cedez aproape instant în fața unei coperți minunate. Iar Legenda are o copertă minunată. Nu am fost deloc deranjat de faptul că diferă puțin de cea originală (care e aproape la fel de simpluță, dacă mă întrebați pe mine), ba din contră: am apreciat că editura a încercat să transforme ediția noastră în ceva unic. Așa. Acum, că am terminat cu laudele referitoare la copertă, trebuie să menționez cât de ingenios mi s-a părut folosirea unui font pentru capitolele scrise din perspectiva lui Day și a altui font pentru cele în care June relatează totul. La început am crezut că nu văd bine și a trebuit să verific de n ori, ca să fiu sigur că nu mă înșelam, dar, din fericire, încă stau bine cu vederea 😀 Cele două fonturi nu doar că au ajutat la o mai ușoară diferențiere a capitolelor (da, știu că fiecare începe cu DAY sau JUNE scrise de o șchioapă, numai că atunci când ești prins în mijlocul acțiunii tinzi să uiți astfel de detalii și, cum vocile celor doi nu mi s-au părut chiar atât de bine individualizate, a fost chiar foarte convenabil pentru mine să știu că un font îi revine lui Day și altul lui June), dar s-au potrivit foooarte bine cu personalitățile celor doi eroi.

Buuun. Acum să trecem la lucrurile cu adevărat importante. Acțiunea. Sincer, mi-a fost dor de o carte care să nu mă lase să mă plictisesc și care să mă țină cu sufletul la gură de la început și până la sfârșit. Da, pe alocuri este puțin clișeică, dar compensează prin ceea ce mi s-a părut a fi unul dintre punctele forte ale romanului: imprevizibilitatea. De câteva ori a trebuit să las cartea jos, să mă holbez la peretele din fața mea și să murmur: „ceee?!?!?!”. Marie Lu a știut cum să dozeze momentele WTF de-a lungul poveștii în așa fel încât acestea m-au prins cu garda jos și m-au lăsat fără cuvinte, la propriu. Unele au fost ca niște lovituri sub centură, neașteptate și extrem de dureroase; altele au șocat tocmai prin faptul că nu m-am așteptat ca autoarea să aibă curajul să facă ce a făcut.

Personajele sunt și ele un punct forte al romanului. Deși vocile lor nu mi s-au părut chiar atât de distincte, felul în care acționează și alegerile pe care le fac se află la poluri diametral opuse. Day e un proscris, un tâlhar despre care mulți cred că ar fi doar o poveste a Republicii și nicidecum o persoană în carne și oase. După ce a picat Examenul care dictează soarta fiecărui copil din Republică, Day este condamnat la moarte, însă reușește cumva să evadeze din ghearele celor care voiau să-i facă rău și ajunge să bântuie pe străzile cartierelor sărace asemeni unui spectru fantomatic. Mama și fratele mai mic îl cred mort, însă John, fratele său mai mare, știe că e în viață și încă mai țin legătura. Day este protagonistul (aproape) perfect: curajos, uneori încăpățânat, inteligent și mereu sigur pe sine, acesta ar face orice pentru a-i știi pe cei dragi lui în teferi și sănătoși. June, în schimb, pare să ducă o viață lipsită de griji până într-un anumit punct, atunci când un eveniment care nouă, cititorilor, ni se pare cel puțin dubios, dar pentru ea este atât de devastator încât nu mai stă să analizeze situația și acceptă minciunile drept adevăr și viceversa. Evoluția lui June de-a lungul romanului, transformarea ei din puștoaica orbită de promisiunile false al Republicii în fata care a spart colivia de sticlă este cu adevărat încântătoare.

Ce nu mi-a plăcut? Așa cum e cazul și altor distopii pentru adolescenți, și din Legenda lipsesc mai toate explicațiile despre cum a ajuns lumea în care trăiesc personajele să fie așa cum este. Pe bune dacă înțeleg de ce unii autori preferă să sară peste această parte destul de importantă a poveștii, mai ales că un paragraf, două de explicații nu ar omorî pe nimeni și cu siguranță ar fi cel puțin extrem de interesante (serios, ce nu-i de plăcut la un eveniment care aproape că distruge lumea din temelii și obligă supraviețuitorii să se reorganizeze și să formeze noi societăți, cu noi reguli și așa mai departe?). Sper din tot sufletul ca următoarele volume să șteargă cu buretele peste acest neajuns și să facă puțină lumină în toată treaba asta. Apoi ar mai fi treaba cu dragostea instant. Day și June nu se cunosc decât de câteva zile, abia dacă schimbă câteva vorbe de voie, de nevoie, și cei doi se declară deja îndrăgostiți unul de altul. Nu mă înțelegeți greșit, nu am nimic împotriva poveștilor de iubire dintre protagoniștii unei cărți/serii, doar că, personal, prefer ca aceștia să petreacă ceva timp împreună, să se cunoască puțin unul pe celălalt înainte să treacă la nivelul următor 😀

Legenda mi-a plăcut nesperat de mult, ba chiar aș putea spune că a fost periculos de aproape de perfecțiune și cred că ar putea rivaliza cu Jocurile foamei pentru titlul de cea mai mișto distopie YA din biblioteca mea. Acțiune alertă, răsturnări de situație, momente când uiți și să mai respiri, două personaje puternice și mult, mult, mult potențial fac din Legenda o lectură obligatorie pentru orice împătimit al cărților pentru adolescenți (și nu numai). Aștept cu nerăbdare Geniul și Campionul, sunt curios încotro se va îndrepta povestea și îmi țin degetele încrucișate să nu apară vreun triunghi amoros în peisaj prea curând.

RATING: