CÂND COPIII SUNT MAI MATURI DECÂT PĂRINȚII – recenzie CASTELUL DE STICLĂ, de Jeanette Walls

TITLU: Castelul de sticlă

AUTOR: Jeanette Walls

PUBLICAT DE: Editura YoungArt

DESCRIERE: Castelul de sticlă este povestea adevărată și tulburătoare a unei familii nonconformiste pentru care aventura, spiritul liber și traiul neîngrădit de reguli inutile sunt mai presus decât confortul unui cămin tipic. Soții Walls își cresc cei patru copii învățându-i să nu se teamă de nimic, să gândească liber, să fie independenți, dar toate acestea vin cu prețul unei vieți de nomazi, al absenței unei case decente și, de multe ori, al lipsei mâncării și hainelor. Rex Walls, tatăl, un tip carismatic, de o extraordinară inteligență, îi învață pe copii istorie, fizică, vânează demoni împreună cu ei pentru a-i face să-și depășească temerile, le dăruiește stelele de pe cer de ziua lor, dar, dincolo de toate, nu reușește să le asigure un trai decent. Peste ani, fiica cea mijlocie, Jeannette, își povestește copilăria într-o carte unică, de un umor extraordinar, dar și de o profunzime emoționantă. Ceea ce face această carte atât de specială, devenită bestseller în numeroase țări, nu este doar curajul lui Jeannette Walls de a scrie lucrurile pe care un om obișnuit le-ar ascunde poate, din jenă, ci faptul că face asta cu tandrețe și dragoste față de familia sa, încercând mai degrabă să-și înțeleagă părinții decât să-i judece.

RECENZIE:

De la o vreme, biografiile și autobiografiile au început să-mi facă tot mai mult cu ochiul. Am început timid și relativ recent, citind De neînvins a Laurei Hillenbrand anul trecut, iar mai apoi am descoperit câte puțin despre Bear Grills în Noroi, transpirație și lacrimi și Stephen Hawking în Scurtă istorie a vieții mele. Castelul de sticlă m-a atras, în primul rând, datorită acelei coperți minunat de simple și a promisiunii unei povești de viață cu adevărat remarcabile.

Mulțumesc librăriei online Libris pentru ocazia de a fi martorul evenimentelor care au marcat-o pe Jeanette Walls în copilărie și adolescență și care au inspirat-o să scrie acest roman absolut încântător!

Familia Walls nu și-a dorit niciodată să fie considerată „normală”. De aceea colindă Statele Unite în lung și-n lat, fără să aibă un loc pe care să-l poată numi casă, ajungând chiar să trăiască în deșert o perioadă; părinții, pentru o bună bucată de vreme, nu muncesc, iar când o fac lasă să se înțeleagă cât de mult detestă că trebuie să se urmeze regulile impuse de societate; copiii familiei, deși incredibil de talentați și foarte inteligenți, sunt mai mereu batjocoriți și umiliți – atât de cei din jur, cât și de propria familie – pentru că de foarte multe ori nici nu au ce mânca, ajungând chiar să caute ceva comestibil printre gunoaie.

Când viața îți oferă lămâi, trebuie să faci limonadă, corect? Mi s-a părut că Jeanette Walls a urmat îndeaproape această „regulă”, reușind să transforme o poveste de viață cu mai multe coborâșuri decât suișuri în ceva ce se citește (aproape în întregime) cu zâmbetul pe buze. De-a dreptul remarcabil a fost modul în care autoarea a răscolit prin propriile-i amintiri și, fără să judece sau să condamne, a reușit să însuflețească o poveste atât de tristă, de profundă și de șocantă, într-o modalitate cât de poate de inocentă și lipsită de ură față de cei care i-au făcut copilăria atât de grea. Castelul de sticlă, pe lângă nucleul sumbru în jurul căruia a fost clădit, strălucește prin inocența și curiozitatea tipice vârstei copilăriei, când nimic nu este atât de rău. Chiar dacă eu, cititorul, nu m-am putut abține să nu critic modul aproape inuman în care soții Walls și-au crescut copiii, Jeanette și frații ei nu au cedat nicio clipă, mereu și-au ținut frunțile sus și au înfruntat orice greutate le-ar fi pus în cale viața, iar pentru asta au tot respectul meu. Nu e ușor pentru un copil să primească de Crăciun ceva atât de lipsit de importanță precum o stea de pe cer, dar Jeanette, Lori și Brian au văzut în cadoul tatălui lor ceva mai mult decât un dezinteres oribil față de ei și l-au iertat, ba chiar i-au mulțumit și s-au arătat pe deplin fascinați de acele daruri.

O scenă pe care nu o voi uita prea curând, care mi s-a părut deopotrivă înduioșătoare și revoltătoare, a fost cea în care întreaga familie s-a dus la zoo, iar Rex, tatăl, și-a încurajat copiii să meargă alături de el până la cușca unui ghepard, aproape obligându-i pe aceștia să atingă periculoasa felină doar pentru a le demonstra că natura nu este atât de înspăimântătoare pe cât am vrea noi să credem și că niciun animal nu va îndrăzni să te sfideze dacă te impui în fața lui. Ei bine, aici a trebuit să las puțin cartea jos și să analizez situația. Am spus că mi s-a părut înduioșătoare scena, nu? Da, pentru că uimirea, admirația și respectul pe care le-a simțit Jeannete în acele momente, nu doar pentru tatăl ei, ci și față de ghepard – acel animal cu instincte ucigașe, obligat să-și trăiască viața într-o cușcă mult prea mică pentru el – m-au făcut să scot un „awwwwwwww” cât toate zilele și să-mi doresc să ies pe stradă și să mă joc cu primul câine care-mi iese în cale (nu-i o idee prea bună). Totuși, mi se pare îngrozitor și o dovadă clară de imaturitate din partea tatălui să-și oblige copiii să facă așa ceva, mai ales că nu era vorba despre un animal inofensiv, ci despre un prădător care ar fi putut, cu ușurință, să lase pe cineva fără o mână sau chiar mai grav. Iar acesta nu este singurul moment în care părinții par să fie cei care trebuie să se maturizeze; la un moment dat, Jeanette – pe atunci o simplă adolescentă – îi propune mamei sale să o lase pe ea să se ocupe de economiile familiei, văzând că, „mulțumită” tatălui lor și a sa dragoste pentru băutură, banii abia dacă le mai ajung de pe-o zi pe alta. Poate că, pentru unii, acest moment va părea lipsit de importanță, dar pe mine m-a impresionat, în primul rând pentru că un copil, nu contează că are 5 sau 15 ani, nu ar trebui niciodată să fie cel care să-și bată capul cu situația financiară a familiei sale.

Castelul de sticlă este o carte unică, puternică și vie, care te smulge din realitatea cotidiană și te transpune în mijlocul unei familii disfuncționale, care întâmpină nenumărate probleme de-a lungul anilor, mutându-se constant dintr-un stat în altul, părinții nefiind capabili să le asigure copiilor un trai decent datorită viciilor și încăpățânării de care dau dovadă. Totuși, în ciuda faptului că povestea familiei Walls are un impact puternic prin intensitatea și gravitatea evenimentelor prezentate, tonul cărții este unul cât se poate de plăcut, ușor ironic, care va smulge cu siguranță câteva zâmbete.

Mulțumesc librăriei online Libris pentru șansa de a citti această carte emoționantă. Vă invit și pe voi să descoperiți multitudinea de cărți de beletristică – atât în română, cât și în engleză – care se află la doar un click distanță de bibliotecile voastre. Ca bonus, pe site găsiți zilnic fel de fel de oferte și reduceri, iar transportul este gratuit, indiferent de valoarea comenzii!

RATING:

ȘAPTE ZILE NEBUNE

TITLU: Aici ne despărțim

AUTOR: Jonathan Tropper

PUBLICAT DE: Editura Litera

DESCRIERE: În intervalul a doar câteva săptămâni, Judd Foxman află că soția lui are o aventură de peste un an cu șeful lui, realizatorul unei emisiuni radio, macho și misogin – dar numai pentru că a dat peste ei în timp ce făceau sex în dormitorul conjugal –, iar tatăl lui, demult bolnav de cancer în fază terminală, a trecut în neființă. Iar acum Judd descoperă că trebuie să țină shiva și să jelească conform tradiției evreiești șapte zile neîntrerupte alături de ceilalți membri ai familiei sale, total disfuncționale. Este o vreme a reamintirii și a reluării unor vechi și nu mereu calme relații între membrii familiei. De fratele mai mare, Paul, îl leagă amintirea unui conflict tragic și resentimente îndelung suprimate, cumnata lui, o fostă iubire de liceu, revarsă isteriile legate de propria ei infertilitate, fratele mai mic traversează tumultuos o criză de maturitate, soțul sardonicei lui surorii mai mari își plimbă bădăran lipsa de compasiune și preocupare; mama lor, mereu nepotrivit îmbrăcată pentru vârsta ei. În tot acest amestec de sentimente și trăiri, Judd abia dacă are răgazul să se concentreze asupra propriilor dezastre – mariajul pe cale de disoluție și lipsa evidentă a unui viitor distinct și promițător. O face totuși, mai ales după ce viitoarea lui fostă nevastă își face apariția și anunță că este însărcinată, iar copilul nu poate fi decât al lui. Zilele de shiva trec una după alta, familia Foxman dezvăluie ani de sentimente reprimate – amărăciune, confuzie, furie și, în final, iubire unii față de ceilalți. Amestec de tristețe și umor debordant, uneori licențios, de ireverență provocată de religiozitatea impusă cu forța unor personaje fundamental atee.

RECENZIE:

Pe la începutul lui februarie, am făcut „greșeala” de a urmări filmul This is where I leave you, fără să am habar că există și un roman cu același nume. Cum am adorat comedia cu Jason Bateman și Tina Fey, nu am stat pe gânduri și în următoarea mea comandă de pe elefant.ro s-a strecurat și cartea lui Jonathan Tropper. Deși titlul și coperta ar putea lăsa impresia unui roman greoi și plictisitor, Aici ne despărțim este o comedie spumoasă și, în același timp, o dramă despre familie și felul în care ne modelează relațiile cu alte persoane.

Judd Foxman pare că trece prin cea mai nasoală perioadă a vieții sale: află (într-un mod nu tocmai plăcut) că soția îl înșală de ceva vreme cu șeful lui, iar tatăl său pierde lupta cu cancerul și ultima lui dorință este ca întreaga familie să țină shiva – șapte zile în care să fie jelit de către rudele apropiate. Săptămâna ce urmează se dovedește plină de evenimente neașteptate, asta pentru că familia lui Judd este chiar definiția din dicționar pentru „înstrăinat”.

Cum am văzut filmul înainte să citesc cartea, știam, în mare, cam la ce să mă aștept. Dar, cu toate că aveam o imagine destul de clară a persoanjelor și evenimentelor ce urmau să se desfășoare în roman, multe dintre ele s-au dovedit a fi niște surprize extrem de plăcute. Așa cum e normal, filmul nu se poate ridica niciodată la nivelul cărții, iar în cazul de față din peliculă au fost omise unele scene dramatice în favoarea umorului, lucru pe care îl înțeleg într-o oarecare măsură (de obicei, comediile vând mai multe bilete decât dramele).

Principalul atu al cărții este stilul în care a fost scrisă. Fără înflorituri, cu descrieri vii și dialoguri de-a dreptul nebune. Jonathan Tropper scrie cu o lejeritate aparte despre situații neobișnuite și reușește să le învăluie într-un strat de normalitate, astfel încât să nu te apuci să spui că un eveniment descris în carte nu este deloc veridic. Ce m-a surprins în mod deosebit a fost abilitatea autorului de a introduce câte o scenă emoționantă fără să „pregătească terenul” înainte. De câteva ori citeam și mă amuzam de replicile delicioase pe care și le aruncă personajele principale, numai ca să mă trezesc în mijlocul unei relatări sau amintiri cu un puternic impact emoțional.

Dar ce ar fi un roman bun fără niște personaje pe măsură? Familia Foxman este atât de disfuncțională și de înstrăinată, încât să-i privești interacționând înseamnă să te pregătești cu o pungă mare de popcorn și un pachet de șervețele (pentru inevitabilele lacrimi de râs). La crearea atmosferei comice ajută și faptul că fiecare dintre membrii familiei lui Judd sunt diferiți, cu preocupări diferite și aflați într-un stadiu diferit al vieții (personale și profesionale), iar în momentele când ideile și concepțiile lor despre viață se ciocnesc cap în cap ies scântei. Dacă ar fi să aleg un preferat dintre Judd, Wendy, Paul, Phillip și restul personajelor, nu ar exista un „învingător”, pentru că toată lumea, fără nicio excepție, mi-a intrat la suflet.

Am adorat fiecare pagină din Aici ne despărțim; nu i-am găsit niciun punct slab, oricât de mult am încercat; am citit-o cu zâmbetul pe buze, iar la sfârșit am rămas cu senzația că sunt nevoit să-mi iau rămas bun de la niște prieteni dragi, fiind una dintre acele cărți de care te atașezi instant și nu mai vrei să-i dai drumul. O carte pe care, imediat după ce o termini, îți vei dori să o recitești.