TITLU: Aeria (Magonia #2)
AUTOR: Maria Dahvana Headley
PUBLICAT DE: Editura Leda (colecția Leda Edge)
DESCRIERE: Aza Ray s-a întors pe Pamânt. Prietenul ei, Jason, este în culmea fericirii. Familia îi este vindecată. Ea duce o viață normală sau pe cât de normală poate fi, dacă ți-ai petrecut ultimul an murind, trezindu-te pe o navă și descoperind că propriul tău cântec poate schimba lumea. Și într-adevar… nu este o viață normală. O parte din Aza tânjește după lumea din nori, oricât de mult i-ar iubi pe cei de pe Pământ. Când paranoia lui Jason legată de siguranța Azei îl determină să facă o greșeală teribilă, Aza devine ea însăși o fugară în Magonia, nevoită să se confrunte cu mama ei, Zal Quel, o ființă radicală, însetată de sânge, proaspăt evadată, și cu Dai, partenerul ei de cântat. Aza trebuie să călătorească pâna la capatul lumii în căutarea unei arme legendare, Stolul, într-o aventură care o va schimba pentru totdeauna. În această continuare extraordinară a fascinantului roman Magonia, o fată trebuie să facă o alegere imposibilă între două familii, două cămine… și două versiuni ale propriei personalități.
RECENZIE:
După ce am citit Magonia nu am simțit neapărat nevoia unei continuări, dar știam că Aeria urma să fie publicată, așa că m-am trezit dubios de entuziasmat să văd ce se mai poate întâmpla cu personajele pe care le-am îndrăgit, mai ales că povestea lor părea să fi ajuns la un final destul de satisfăcător. A fost o mică *mare* problemă cu timpul care a trecut între volume sau, mai bine spus, cu perioada dintre momentul când am terminat Magonia și am început Aeria, pentru că mai bine de 70% din evenimentele din primul volum parcă mi s-au șters pur și simplu din memorie, iar autoarea nu a făcut o treabă prea bună cu recapitularea celor petrecute în Magonia, așa cum face Robin Hobb de exemplu, și a trecut direct la acțiune.
Însă ce a ajutat foarte mult la crearea atmosferei magice din primul volum s-a păstrat și după „tranziție”. Stilul de scriere a rămas la fel de melodios (o comparație destul de potrivită, având în vedere sistemul de magie al acestui univers), de poetic și armonios, astfel încât a fost o adevărată plăcere să citesc fiecare frază, propoziție, chiar și cuvânt. Povestea nu mi s-a părut nimic nou, ba chiar a fost ușor temperată pentru o continuare, iar autoarea nu s-a dat peste cap să exploreze și mai mult lumea Magoniei, dar asta zău că nu m-a deranjat. Am avut parte de atât de multe serii în care amenințările la adresa eroilor deveneau tot mai mari cu fiecare carte încât un roman atât de… simplu și liniștit mi s-a părut o schimbare mai mult decât bine venită. Totuși, asta nu înseamnă că nu există câteva întorsături de situație care m-au luat prin surprindere.
Dacă povestea a fost doar OK, iar stilul de scriere m-a impresionat din nou, pot spune că personajele s-au aflat undeva la mijloc. Jason e enervant de tâmpit uneori; deciziile pe care le ia în grabă se dovedesc a fi extrem de puerile și impulsive și nu de puține ori a ajuns să pună mai multe vieți în pericol, nu doar pe a lui, dar tot nu poți să-l urăști prea mult pentru că, la urma urmei, tot ce a făcut a fost pentru a-i proteja pe cei iubiți (sau cel puțin așa s-a desfășurat totul în mintea lui). Mi-a plăcut relația de prietenie/complicitate în nelegiuiri care s-a dezvoltat între el și sora Azei, Eli; într-un oarecare fel mi-au amintit de Harry, Ron și Hermione și toate năzbâtiile pe care le-au făcut cei trei în primii lor ani la Hogwarts. Că tot veni vorba de Aza… am adorat fiecare capitol scris din perspectiva ei, fie că se petrecea pe pământ sau printre nori, dar ce m-a impresionat cel mai mult a fost acel lucru care s-a dezvoltat între ea și Heyward, fata al cărei loc l-a luat Aza la naștere și care toată viața a fost antrenată să ucidă. Aza și Heyward par, la o scurtă privire, în antiteză totală una față de cealaltă, atât din punctul de vedere al statutului lor în cadrul cărții, cât și prin prisma ideologiilor. Dar, când necesitatea le obligă să lucreze împreună pentru a supraviețui, umbra antagonizantă ce plutea peste Heyward se ridică încetul cu încetul și, din personaj negativ, aceasta devine un anti-erou pe care ți-e ușor să-l simpatizezi.
De departe cea mai mare dezamăgire a romanului, cel puțin pentru mine, a fost modul în care Zal Quel a fost tratată. Nimic nu se compară cu tensiunea ce se dezvoltă în jurul unui antagonist despre care auzi o grămadă de lucruri oribile, dar nu apuci să-l vezi decât la sfârșit. Zal s-a încadrat în mare parte în această categorie, doar că finalul a fost mult prea grăbit și toate promisiunile despre cât de îngrozitoare a devenit mama Azei s-au spulberat precum cenușa în vânt. De asemenea, o lungă perioadă am simțit lipsa prietenilor împenați ai Azei, care își fac apariția abia după jumătatea cărții.
Cu toate că am avut unele probleme cu finalul și modul în care a fost tratat antagonistul, Aeria a fost o carte pe care am lecturat-o cu plăcere și, zi după zi, abia așteptam să ajung acasă de la birou și să pot citi un nou capitol. Acum, că stau bine să mă gândesc, parcă mi-aș dori un al treilea volum, care să exploreze și mai mult această lume.
Mulțumesc grupului editorial Corint pentru exemplarul oferit!
răzvan's bookshelf 