ACELEAȘI MĂRII, ALT… INSTITUT – recenzie DOAMNA DE LA MIEZUL NOPȚII, de Cassandra Clare

TITLU: Doamna de la Miezul Nopții (Uneltiri întunecate #1)

AUTOR: Cassandra Clare

PUBLICAT DE: Editura Leda (colecția Leda Edge)

DESCRIERE: Lâng-o mare cu ape argintii…

Într-o lume tainică, unde războinici pe jumătate îngeri sunt legață prin jurământ să lupte împotriva demonilor, parabatai e un cuvânt sacru.

Un parabatai e partenerul tău în luptă. Un parabatai e cel mai bun prieten al tău. Doi parabatai pot reprezenta totul unul pentru celălalt – dar nu au voie să se îndrăgostească.

Emma Carstairs este o războinică, un vânător de umbre, cel mai bun din generaţia sa. Ea trăieşte doar pentru a lupta. Umăr la umăr cu parabatai-ul ei, Julian Blackthorn, patrulează pe străzile din Los Angeles, unde vampirii îşi fac de cap pe Sunset Strip, iar spiritele naturii – cele mai puternice dintre creaturile supranaturale – sunt în pragul unui război deschis cu vânătorii de umbre. Când încep să apară trupurile unor oameni şi elfi omorâţi la fel cum fuseseră ucişi şi părinţii Emmei când ea era copil, este creată o alianţă nesigură.

Aceasta este şansa Emmei de a se răzbuna – şi şansa lui Julian de a-l recăpăta pe fratele său Mark, ţinut prizonier la Curţile Elfilor. Tot ce au de făcut Emma, Julian şi Mark este să rezolve misterul crimelor în două săptămâni… şi înainte să fie luaţi în vizor de către asasin. Căutările lor o poartă pe Emma de la o peşteră de lângă mare, plină de magie, până la o loterie întunecată, unde ceea ce se câştigă este moartea. Şi fiecare indiciu pe care îl descoperă duce la alte secrete. Ce i-a ascuns Julian în toţi aceşti ani? De ce Legea vânătorilor de umbre le interzice parabatailor să se îndrăgostească unul de altul? Cine este asasinul real al părinţilor ei – şi poate Emma să accepte adevărul?

RECENZIE:

Ah, Cassandra Clare. Unul dintre autorii cu care am o relație intensă de dragoste-ură, celălalt fiind Stephen King. Înainte de Orașul focului ceresc mi-am promis că nu voi mai citi nicio carte de-a ei, fiind sătul aproape până peste cap de lumea vânătorilor de umbre, dar a reușit cumva să mă facă să-mi pese de protagoniștii Uneltirilor Întunecate, Emma și Julian, așa că nu am putut rezista tentației de a pune mâna pe Doamna de la Miezul Nopții, curios de ce aventuri vor avea parte cei doi parabatai acum că au ajuns la vârsta adolescenței. Și… it’s the same Cassandra Clare bullshit all over again. Shame, shame, shame!

Emma Carstairs și Julian Blackthorn au devenit parabatai imediat după ce Războiul Întunecat a luat sfârșit. Au trecut 5 ani de atunci, iar pe străzile liniștite – bine, câte de liniștite pot fi atunci când creaturi supranaturale umblă pe ele la orice oră din zi și din noapte – din Los Angeles încep să apară trupuri, de mundani și spirite ale naturii deopotrivă, ce poartă aceleași însemne ca ale părinților Emmei, despre care se crede că ar fi fost uciși în haosul provocat de Sebastian. Emma, Julian, restul familiei Blackthorn și Cristina, un nefilim venit tocmai din Mexic pentru a locui la Institutul din L.A. o perioadă, primesc o propunere din partea elfilor, propunere pe care nu o pot refuza, și pornesc în căutarea indiciilor care să-i ajute să dezlege misterul morților.

Nici nu știu de unde să încep… Cartea nu e un dezastru total, nu mă înțelegeți greșit; au fost câteva momente care mi-au plăcut destul de mult, dar pe care nu le voi aduce în discuție pentru că sunt spoilere destul de mari, iar stilul Cassandrei Clare s-a îmbunătățit semnificativ față de Orașul oaselor, doar că 90% din cele aproape 700 de pagini ale romanului sunt pline de dramă adolescentină plictisitoare și inutilă, de care eu m-am săturat. M-au scos din sărite gândurile și frământările Emmei și ale lui Julian, nenumăratele momente în care se întrebau de ce, pentru numele Îngerului, simt ceea ce simt unul pentru celălalt și abia după vreo 100+ pagini au realizat ceea ce pentru noi, cititorii, era evident încă de la început: sunt îndrăgostiți unul de altul (se putea altfel?). Și, înainte să scriu un eseu despre cât de mult mă frustrez când văd că majoritatea autorilor de cărți YA fantasy decid să se axeze pe povestea de dragoste și să ignore alte posibilități pe care lumile complexe pe care le-au creat li le pot oferi, o să spun doar atât: e a treia serie a lui Clare care pornește de la ideea unei iubiri imposibile și… mda, pe mine a ajuns deja să mă plictisească modul în care autoarea continuă să recicleze aceleași teme și personaje (oho, o să ajungem și la ele cât de curând, pentru că am destul de multe de spus) la nesfârșit, singurele chestii care diferă fiind locația și perioada în care se desfășoară acțiunea (bine, „acțiunea”).

Doamna de la Miezul Nopții e, în mare parte, o repovestire a Îngerului mecanic care, la rândul lui, e tot o repovestire a Orașului oaselor. Dacă e să fiu răutăcios aș spune că – și acum o să enervez mulți fani – Cassandra Clare scrie fanfiction pentru propriile sale cărți. În toate operele ei avem aceeași eroină curajoasă și rebelă care, de fapt, nu face altceva decât să mă enerveze (până și Tessa a fost așa în primul volum din Dispozitive infernale), the love interest, acel mascul ultra-mega-hiper sexos după care salivează toată suflarea feminină (fictivă și nu numai; urmăriți orice clip de pe Youtube în care se vorbește despre cărțile astea și veți vedea la ce mă refer) și care vrea să pară dur, dar în esență e vulnerabil și clișeic, familia lui care, de cele mai multe ori, ajunge să fie mai interesantă decât el însuși, un triunghi amoros pe care nimeni nu l-a cerut (deși, dacă analizăm totul, s-ar putea ca de data asta Cassandra Clare să fi evoluat și a trecut la forme geometrice puțin mai complicate, cum ar fi un poligon cu un număr nedefinit de laturi) și personajul negativ care la început este un apropiat de-al protagoniștilor, numai pentru a-i trăda spre sfârșit pentru că așa cere plot-ul. Vi se pare cunoscut? Mă gândeam eu. Până să aflu cine e persoana care le pune bețe-n roate nefilimilor din L.A. am zis că nu-i așa mare problema, că pot trăi cu toate asemănările dintre Doamna de la Miezul Nopții și Orașul oaselor/Îngerul mecanic, dar când a fost făcută „marea” dezvăluire… am închis cartea și nu m-am mai apropiat de ea câteva ore. Aș fi aruncat cu ea prin cameră, dar la cat de mult seamănă cu o cărămidă mi-a fost teamă să nu sparg ceva. Și înainte să trec la personaje, trebuie neapărat să vorbesc despre o scenă amărâtă, pe care unii poate că nici nu o vor băga în seamă, dar care m-a făcut să scad automat o stea din rating-ul cărții: minunații noștri eroi sunt într-un restaurant și unul dintre ei îi pomenește pe Răzbunători, moment în care am fost super entuziasmat, daaar nu durează mult până când încep să dezbată care dintre eroi e mai… sexy. But wait, there’s more cringe worthy moments! Emma sau Cristina, nu mai țin minte exact care dintre ele, spune chiar că și-ar dori să-i poată salva sufletul lui Hulk. Ugh. Poate că ar fi mai bine dacă te-ar face una cu pământul, pentru că Hulk e al naibii de bun la asta.

Iar acum personajele. Sincer, cred că aceasta e cea mai slabă adunătură de nefilimi (și nu numai) din toate cărțile Cassandrei Clare. Dispozitive infernale nu a avut probleme la capitolul ăsta (până și Will și Tessa au fost interesanți, chiar și atunci când îmi scoteau peri albi), iar Instrumente mortale îi are pe Issabelle, Simon, Alec și cam toată distribuția „matură”, ca să-i zic așa. Dar Uneltiri întunecate? Meh. Nu mi-a păsat decât de Cristina și de Mark; pe restul ar fi putut să-i arunce într-un cazan cu lavă că nu aș fi dat nici măcar o ceapă degerată pentru ei, ba chiar m-aș fi amuzat citind despre chinurile prin care trec (evil laugh). Emma e Jace… cu țâțe. Plus cel mai enervant lucru de la Clary: atitudinea. La începutul primului capitol a trebuit să mă mint singur că nu citeam ceea ce citeam, că Emma nu e cea mai nefericită combinație între Jace și Clary din câte ar putea exista: arogantă, încăpățânată, descrisă ca fiind „cel mai bun vânător de umbre de la Institut” – deși nu era cazul. Julian e 50% Simon, 25% Clary și 25% adolescent cu înclinații emo. Iar împreună, cei doi formează unul dintre cele mai îngrozitor scrise cupluri din toată literatura. Credeați că poveștile de dragoste din Twilight sau 50 Shades of Grey sunt nașpa? Încă n-ați citit telenovela asta excesiv de clișeică și melodramatică și previzibilă și… și… o insultă la adresa inteligenței oricărui cititor. Apoi îi avem pe copiii Blackthorn care, dacă ar fi fost conturați cum trebuie și ar fi ieșit în evidență prin ceva, cred că ar fi reușit să facă romanul mai interesant. Sunt 7 la număr ș singurii care au fost dezvoltați cum trebuie au fost Julian și Mark; pe restul nici acum nu știu exact cum îi cheamă sau care sunt lucrurile care-l diferențază pe Ty de Tavvy de exemplu. Și a fost o carte luuungă, nu e ca și cum autoarea nu ar fi avut timpul necesar să-i exploreze pe fiecare în parte; pur și simplu s-a axat pe nenorocita aia de poveste de dragoste și… mda, să trecem mai departe. După cum spuneam, Mark și Cristina au fost singurele personaje pe care le-am agreat: Cristina aduce o bine-venită savoare exotică datorită originilor sale, ajută la crearea imaginii unei lumi mult mai mari a vânătorilor de umbre și le oferă celorlalți suportul moral de care au nevoie pentru a reuși să ducă la bun sfârșit misiunea, iar Mark e, într-un fel, noi, cititorii care se reobișnuiesc cu lumea din umbră după o absență îndelungată, lucru care îl face super relatable – asta și faptul că e super haios atunci când o dă-n bară vizavi de îmbrăcăminte, mâncare sau pur și simplu vorbe. Antagonistul mi s-a părut o bătaie de joc: creionat leneș din toate punctele de vedere, destul de ne-impresionant și ne-înspăimântător și cu un plan „diabolic” absolut ridicol. Și penibil. Și să nu uit: personaje din celelalte serii își fac apariția, dar totul e atââât de forțat încât nu m-am putut bucura să citesc din nou despre Tessa, Will și Jem pentru că nu au fost nimic mai mult decât fan service.

Am fost dezamăgit de carte. În cel mai urât mod cu putință. Și dezamăgirea e cu atât mai amară cu cât știu de ce e în stare Cassandra Clare: am adorat Dispozitive infernale și va rămâne pentru multă vreme una dintre trilogiile mele preferate, dar Doamna de la Miezul Nopții e… prea mult din aceeași chestie. Când am auzit, acum câțiva ani, că vor fi cel puțin 7 serii cu și despre vânătorii de umbre mi s-a părut revoltător, dar, până la urmă, lumea pe care Clare a imaginat-o e uriașă și poate fi explorată în nenumărate moduri interesante, unice. Însă ceea ce a făcut cu acest prim volum e aproape o batjocură pentru cititori. Să refolosești aceleași idei a treia oară la rând? Josnic. Știți vorba americanilor, fooled me once, shame on you; fooled me twice, shame on me? Ei bine, se pare că nu e valabilă și pentru Cassandra Clare, pentru că Doamna de la Miezul Nopții a fost votată pe Goodreads drept al doilea cel mai bun roman YA fantasy al anului trecut… Nu pot recomanda cartea decât fanilor înrăiți ai Cassandrei Clare, cei care sunt dispuși să-i ierte micile „scăpări ocazionale” sau celor care nu au citit nimic de la ea. De fapt, mai bine puneți mâna pe Dispozitive infernale și ignorați celelalte cărți cu vânători de umbre.

Mulțumesc grupului editorial Corint pentru exemplarul trimis pentru recenzie.

RATING

ORAȘUL ULTIMEI PROVOCĂRI – recenzie ORAȘUL FOCULUI CERESC, de Cassandra Clare

TITLU: Orașul Focului Ceresc (Instrumente Mortale #6)

AUTOR: Cassandra Clare

PUBLICAT DE: Editura Leda 

DESCRIERE: Întunericul s-a pogorât asupra lumii vânătorilor de umbre. Haosul şi distrugerea îi copleşesc pe nefilimi în vreme ce Clary, Jace, Simon şi prietenii lor se mobilizează pentru a înfrunta cel mai mare rău cu care au avut vreodată de-a face: fratele lui Clary, Sebastian Morgenstern. Cu ajutorul Pocalului Infernal, el transformă vânătorii de umbre în creaturi de coşmar, distrugând familii şi pe oamenii care se iubesc, pe măsură ce armata lui de întunericiţi creşte. Nimic din această lume nu îl poate înfrânge pe Sebastian… dar dacă vânătorii de umbre ar ajunge pe tărâmul demonilor, ar putea avea o şansă… Se vor pierde vieţi, iubiri vor fi sacrificate, şi întreaga lume se va schimba. Cine va supravieţui finalului exploziv?

RECENZIE:

Iată-ne ajunși la finalul acestei călătorii. Instrumente Mortale va rămâne mereu, cel puțin pentru mine, acea trilogie care nu s-a mulțumit să fie trilogie și a aspirat la titlul de serie de șase volume, chiar dacă asta a însemnat să chinuie cititorii, după acel glorios sfârșit al Orașului de sticlă, cu un volum Oraș al îngerilor căzuți deloc inspirat și un Oraș al sufletelor perdute acceptabil, dar destul de plictisitor. Ei bine, așa cum ne-a obișnuit, Cassandra Clare revine în forță cu ultima (da, de această dată acesta este finalul definitiv) parte a seriei care a cucerit milioane de cititori prin intermediul intrigilor atent țesute, personajelor exemplar conturate și al unei lumi ireale care lasă impresia că s-ar putea ascunde în umbrele propriei case.

Cu ajutorul Pocalului Infernal, Sebastian – fratele cu sânge de demon al lui Clary – începe să semene teroare printre nefilimi, atacând Institutele rând pe rând și convertind vânătorii de umbre în ființe crude, însetate de sânge și lipsite de puterea liberului arbitru, pe deplin credincioase lui și numai lui. Vânătorii de umbre care au scăpat de răbufnirile de vilență ale lui Sebastian se refugiază în Idris, lăsând repudiații fără nicio apărare în fața ororilor din alte dimensiuni. Nu durează mult până când războiul începe să bată la ușă, iar Clary, Jace, Simon, Isabelle, Alec și Magnus sunt prinși în inima acestei devastatoare tornade, care promite că va nimici totul în calea ei.

După cum am spus în recenzia volumului anterior și după cum cred că reiese și din introducere, nu sunt cel mai mare fan al Instrumentelor. Primele trei volume mi-au plăcut foarte mult, deznodământul acestora fiind cât se poate de perfect, dar o mare parte din magia care a făcut ca trilogia originală să funcționeze a părut să se fi pierdut undeva pe drum în timp ce autoarea scria volumul 4, iar numărul 5, cu toate că a fost un pas în direcția potrivită, nu a strălucit nici el prea mult. Așa că nu e de mirare că am încercat să amân cât mai mult cu putință momentul în care să pun mâna pe Orașul Focului Ceresc și să-mi închei socotelile cu personajele pe care le iubesc/urăsc. Și am fost surprins.

Am fost surprins să redescopăr aceleași trăiri pe care le-am avut citind Orașul de sticlă, să văd cât de mult au evoluat unele personaje sau, dimpotrivă, cât de frustrant de cretine au rămas în continuare (mă uit la tine, Clary). Am fost surprins să văd cât de abil a reușit Cassandra Clare să lege toate evenimentele din volumele precedente și cum a făcut în așa fel încât să-mi pese de personajele din următoarea ei serie, The Dark Artifices (primul volum, Lady Midnight, a apărut deja în străinătate). Iar finalul… deși aș fi preferat să fi fost ceva mai realist și ca acțiunile protagoniștilor să fi avut consecințe permanente, nu pot să dau cu șutul într-un final fericit.

Acțiunea mi-a amintit atââât de mult de Orașul de sticlă (dar și de Prințesa mecanică, puțin de tot) în sensul că începutul m-a plictisit de moarte; primele 100 și ceva de pagini fiind incredibil de lente, numai pentru a-și intra în ritm odată cu primul atac de amploare al lui Sebastian. Din acel punct, cartea a devenit uimitor de alertă și atât de multe lucruri importante s-au întâmplat în foarte puțin timp încât a trebuit să recitesc unele paragrafe doar ca să mă asigur că nu am pierdut nimic crucial. Luptele dintre vânătorii de umbre și armata lui Sebastian au avut gradul potrivit de violență pentru a fi considerate foarte entertaining, dar au fost și dureroase în același timp, având un impact emoțional devastator pentru majoritatea nefilimilor angajați în război. Cât despre tărâmul demonilor… adrenalină pură. Totuși, trebuie să recunosc că autoarea pare să aibă o înclinație spre finalurile în care protagoniștii cer ajutorul unei ființe mult mai puternice decât ei pentru a reuși să iasă din încurcături. Și cam atât, altfel o să încep să înșir spoiler după spoiler și nu vreau asta 😉

La capitolul personaje nu am fost pe deplin cucerit, dar la asta mă cam așteptam, fiind obișnuit cu idioțenia lui Clary, aroganța lui Jace și personalitatea geeky a lui Simon. Am fost puțin dezamăgit să văd că trio-ul de protagoniști a stagnat în ceea ce privește dezvoltarea persoanlităților lor și că au rămas, în mare, aceleași personaje pe care le-am cunoscut în Orașul oaselor. Clary este, de departe, cea mai proastă eroină peste care am avut ghinionul să dau până acum: ia niște decizii atât de imbecile, care de foarte multe ori ajung să afecteze întreaga lume, și niciodată nu stă să cântărească opțiunile înainte să se arunce în focul luptei. Da, a fost un moment în care parcă și-a mai spălat din păcate, dar tot nu o pot suferi și mă bucur nespus că am scăpat de ea 😀 Nici pe Jace nu l-am prea suportat, replicile lui „sarcastice” au fost destul de lispite de gust și exagerate, iar atitudinea lui de bad boy, dar care ascunde un suflet de aur a expirat prin 2010. Simon e grozav, nu ai cum să nu-l iubești. Punct. Nu spun mai multe. Cel mai mult m-a surprins Alec și cât de mult a evoluat față de cum era în volumul precedent, fiind mult mai sigur pe sine, fără toate acele frământări despre statutul de nemuritor al lui Magnus și mult mai… însetat de sânge? OK, asta nu a sunat cum trebuie. Dar da, în acest volum Alec nu se dă în lături de la nimic și este primu care se avântă în bătălie. Isabelle a beneficiat și ea de atenția Cassandrei Clare, iar de această dată avem oportunitatea de a privi în adâncul sufletului ei. Izzy din Orașul Focului Ceresc este mult mai fragilă, mult mai reală și mai ușor de îndrăgit. Iar Sebastian… Oho! L-am adorat. Cred că în acest volum a strălucit intens, asemeni Luceafărului ;)) Pentru mine, Sebastian este antagonistul suprem al seriei, depășindu-l cu mult pe Valentine, fiind lipsit de scrupule, rece și calculat, cu o personalitate fermecătoare, acel tip de personaj pe care iubești să-l urăști.

Stilul e același: mult mai complex decât în alte cărți YA, dar nu într-atât de serios încât să riște să plictisească publicul țintă. M-a luat pe nepregătite, încă o dată, bogăția lumii nefilimilor, istoria lor detaliată și paralele cu Biblia. Descrierile unor locuri – Alicante, Curtea Reginei Elfilor sau Edomul – au fost pur și simplu superbe, părând mai degrabă niște locații reale decât ceva pur fictiv, născut din imaginația fără limite a autoarei. Dialogurile au scârțâit pe alocuri, unele fiind destul de forțate și neconvingătoare, dar în majoritatea timpului acestea au funcționat. Ce m-a deranjat a fost cât de mult s-a insistat pe mușchii lui Jace și pe pomeții lui Jace și pe spatele lui Jace și pe ochii lui Jace și pe părul lui Jace și pe cât de incredibil de sexy este Jace. Am înțeles din prima, Cassandra Clare, că Jace este exagerat de perfect și că nimic nu-i poate întina frumusețea nepământeană. Chiar nu era nevoie să-mi reamintești la fiecare câteva paragrafe cum i se conturau mușchii spatelui atunci când se apleca -_-

La început am fost deranjat de prezența Emmei și a lui Julian, despre care știam că vor fi protagoniștii seriei The Dark Artifices. Recunosc că am urât cât de mult a insitat autoarea pe poveștile lor și mi s-a părut că bucățile din carte în care apăreau ar fi putut fi foarte ușor înlăturate, astfel rezultând un roman mult mai alert. Daaar, spre sfârșit, m-am trezit cu inima frântă când am realizat cât de mult îmi vor lipsi cei doi și m-am trezit că vreau neapărat să citesc Lady Midnight, chit că mi-am propus ca aceasta să fie ultima carte despre vânătorii de umbre pe care o voi lectura. Cum a reușit Cassandra Clare să facă asta, să convertească un „necredincios” și să-l facă dornic să-i citească și celealte cărți? Nici eu nu știu cum de s-a întâmplat una ca asta; am tot încercat să găsesc răspunsuri, însă niciunul nu s-a lăsat descoperit. Cert e că am ajuns să iubesc niște personaje pe care la început le-am detestat, iar asta nu poate decât să demonstreze cât de înzestrată e autoarea în jocul acesta al cuvintelor.

Mi s-a părut că Orașul Focului Ceresc a țintit spre stele, nu a reușit să le ajungă, dar nici nu a eșuat lamentabil și s-a mulțumit să plutească undeva în apropierea lor. Cu o primă parte lentă și destul de plictisitoare, „păcate” pentru care compensează din plin în cea de-a doua parte – în special în ultimele 130 de pagini – și cu un epilog cute and fuzzy, concluzia Instrumentelor Mortale cu siguranță nu va dezamăgi. Fanii înfocați vor devora absolut fiecare cuvânt așternut pe hârtie, încercând cu disperare să nu ajungă la ultima pagină prea repede, iar cei care nu au fost prea impresionați de turnura evenimentelor de după volumul 3 vor redescoperi autoarea talentată de care s-au îndrăgostit prima dată. Pe scurt, Orașul Focului Ceresc este un roman emoționant, amuzant, alert și imprevizibil, care-i va mulțumi pe siguranță până și pe cei mai mofturoși dintre cititorii Cassandrei Clare.

P.S: în cazul în care plănuiți să vă avântați și în lumea Dispozitivelor Infernale, nu citiți acest volum dacă nu ați bifat Prințesa mecanică pe lista de lectură; la un moment dat lumile celor două serii se întrepătrund, iar câteva detalii cruciale din deznodământul Dispozitivelor vor ieși la iveală, stricându-vă surpriza.

Mulțumesc grupului editorial Corint pentru acest roman fantastic!

RATING: 

EXPLOZIV. ULUITOR. MEMORABIL – recenzie PRINȚESA MECANICĂ, de Cassandra Clare

TITLU: Prințesa mecanică (Dispozitive Infernale #3)

AUTOR: Cassandra Clare

PUBLICAT DE: Editura Leda

DESCRIERE: Dacă singura modalitate de a salva lumea ar fi să distrugi ceea ce iubeşti cel mai mult, ai face-o? Ceasul ticăie. Toată lumea trebuie să aleagă. Tessa Gray ar trebui să fie fericită – nu aşa se simt toate miresele? Şi totuşi, în timp ce pregătirile sunt în toi pentru nunta ei cu Jem Carstairs, o pânză de păianjen întunecată începe să se ţeasă în jurul vânătorilor de umbre de la Institutul din Londra. Un nou demon îşi face apariţia, unul legat prin sânge şi taină de Magistru, bărbatul care plănuieşte să-şi folosească armata de automate nemiloase, Dispozitivele Infernale, pentru a-i distruge pe vânătorii de umbre. Nu mai are nevoie decât de un singur lucru pentru a-şi pune în aplicare planul diabolic. Primejdiile şi trădările, secretele şi magia, şi firele încâlcite ale iubirilor şi ale pierderilor se împletesc pe măsură ce vânătorii de umbre ajung la un pas de distrugere în acest final cutremurător şi surprinzător al trilogiei Dispozitive Infernale.

RECENZIE:

Țin minte că, imediat după ce am terminat de citit Prințul mecanic, am făcut rost de Prințesa mecanică, pentru că nu credeam că voi mai avea răbdare să aflu cum avea să se încheie povestea vânătorilor de umbre din Londra victoriană. Totuși, ceva m-a ținut departe de carte, și nu știu dacă a fost aversiunea mea față de e-books, faptul că nu obișnuiesc să citesc în engleză sau că îmi doream să continui seria în română, mai ales că traducerea Dispozitivelor e excepțională. Prin amabilitatea grupului editorial Corint, săptămâna trecută am pus ghearele pe un exemplar din Prințesă și, cum nu mai puteam aștepta prea mult, am început să o citesc a doua zi, vineri. Și am terminat-o duminică.

LITTLE SPOILER ALLERT: dacă nu ați citit celelalte volume ale trilogiei, cred că ar fi bine să evitați recenzia. Nu de alta, dar nu pot să vorbesc despre Prințesă fără să dau câteva spoilere (mici, ce-i drept) din Îngerul și Prințul mecanic 😀 Sau, în altă ordine de idei, read it at your own risk.

În pragul nunții dintre Tessa și Jem, când sănătatea acestuia din urmă este șubrezită de lipsa drogului yin fen, cel care l-a ținut în viață atâția ani, când Institutul din Londra se află în pericol să rămână fără conducător, când inima lui Will este sfâșiată între dragostea pe care i-o poartă Tessei și legătura de parabatai care îl leagă de Jem, Magistrul se pregătește să dea o nouă și ultimă lovitură folosindu-se de automatele sale diavolești, prin care speră să distrugă seminția nefilimilor de pe fața pământului pentru totdeauna. Dar pentru asta are nevoie de Tessa, ea fiind ultima piesă din puzzle-ul său diabolic, și nu se va da în lături de la nimic pentru a pune mâna pe ea.

Oh. My. GOD. Nu mă așteptam, jur că nu mă așteptam ca romanul ăsta să fie atââât de bun. La sfârșit, după ce am închis cartea, am stat să reflectez asupra ei și nu mi-a venit să cred că aceeași autoare care a scris minunăția asta e responsabilă de… mai puțin lăudabilele Orașul îngerilor căzuți și Orașul sufletelor pierdute. Pentru că, dacă nu v-ați prins deja, Prințesa mecanică e genială, magnifică, uimitoare, incredibilă, perfectă și cum mai vreți voi să-i spuneți.

În foarte multe recenzii ale cărții am auzit vorbindu-se despre cât e de epică și cum reușește Cassandra Clare să-și încheie cu un bang! seriile. Într-un fel, știam chestia asta, pentru că Orașul de sticlă mi s-a părut un roman extrem de bun, dar continuările (volumele 4 și 5) au întinat puțin imaginea autoarei, cel puțin pentru mine, și m-am temut să nu o facă de oaie și de această dată. Slavă Îngerului că temerile mele au fost nefondate! Prințesa mecanică este, fără urmă de îndoială, cea mai bună carte scrisă de Clare și mi-e tare greu să-mi imaginez că va reuși să ridice ștacheta și că va reuși să născocească o poveste mai frumoasă, mai plină de intrigi și de tristețe, mai devastatoare și mai încântătoare decât cea din Dispozitive. Și, cu toate că mi-au plăcut la nebunie și primele volume ale trilogiei, acesta este fără îndoială la un cu totul alt nivel. Mi-a fost dor să citesc o carte cu sufletul la gură, să uit de trecerea timpului și să rămân treaz până târziu în noapte doar pentru a avansa cu povestea, iar Prințesa a reușit să-mi redea acel entuziasm pe care-l credeam pierdut. Acțiunea e pur și simplu năucitoare, de la prima și până la ultima pagină, nu te lasă să te plictisești nicio secundă și reușește mereu să te facă să-ți dorești să citești încă un capitol și încă un capitol, până când ajungi la epilogul acela care frânge inimi și, din cenușa acestora, face să renască bucuria. Pregătiți-vă pentru momente încărcate de tensiune, pentru clipe romantice și faze care vor stârni hohote de râs, pentru întorsături neașteptate de situație și multe, multe lacrimi.

Despre personaje nu am decât cuvinte de laudă. Tessa e atât de diferită de Clary, încât sunt convins că persoanele care le compară neîncetat și spun că sunt ca două picături de apă nu au citit decât descrierea primului volum al Dispozitivelor, au văzut acolo „adolescentă” și gata, Tessa = Clary. Habar n-au cât de mult se înșală! Pe când Clary dă dovadă de o idioțenie cruntă în cele mai multe cazuri, Tessa este un personaj cu principii puternice, o femeie curajoasă și care nu s-ar da în lături de la nimic pentru a-i ajuta pe cei la care ține. Despre Will ce să mai spun? Se vede clar că este rudă cu Jace, fiind la fel de sarcastic, dar mult mai puțin enervant decât acesta din urmă. Jem m-a cam scos din sărite în unele momente, fiind mult prea încăpățânat pentru binele lui, dar schimbările prin care trece de-a lungul cărții vă vor lăsa cu gura căscată.

OK, ceea ce urmează să spun e șocant chiar și pentru mine, dar nu m-a deranjat deloc triunghiul amoros. În alte cărți pentru adolescenți, băieții care concurează pentru inima protagonistei sunt, de obicei, rivali, astfel împărțind și fanii în așa zisele „echipe” – „teams” în engleză (cum ar fi Team Edward și Team Jacob pentru Twilight, Team Gale și Team Peeta pentru Hunger Games și așa mai departe), încurajându-i să-și aleagă un preferat pentru care să ovaționeze. Până și în cealaltă serie a Cassandrei Clare, Instrumente Mortale, avem parte de o astfel de situație, cu tiunghiul Jace – Clary – Simon, Jace și Simon detestându-se profund (cel puțin în primele cărți). Așa că imaginați-vă cât de surprins am fost când am realizat nu numai că triunghiul amoros din Dispozitive nu mă deranjează ci și că, indiferent cu cine va rămâne Tessa, voi fi mulțumit de alegerea autoarei. Iar la sfârșit, Cassandra Clare a făcut ce a făcut și a împăcat și capra, și varza, ceea ce mi s-a părut o alegere ideală. Apropo de perechi, doar mie mi-a păsat mai mult de evoluția relației dintre Sophie și Gideon decât de cea dintre Tessa, Will și Jem? 😀

Dacă ar fi să spun ceva negativ despre carte, atunci o să mă leg de conexiunile enervante dintre Dispozitive și Instrumente, pe care Cassandra Clare s-a încăpățânat să le arunce la fiecare câteva pagini. Aproape toți vânătorii de umbre care apar în Prințesă au legătură, într-un fel sau altul, cu personajele din Instrumente Mortale, fie că vorbim despre un Wayland, Fairchild sau Morgenstern. Poate că unii vor aprecia aceste hint-uri la seria originală, doar că, Dispozitivele fiind un prequel, mi s-a părut că autoarea a trișat puțin și a încercat prea mult să ne arunce toate aceste conexiuni în față, Oprah style (You get a reference! You get a reference! Everyone gets a reference!). Dar asta e doar o picătură de cerneală într-un ocean de perfecțiune și nu am cum să iubesc mai puțin cartea pentru o nemulțumire atât de… puerilă.

Și mă opresc aici, pentru că nu vreau să intru foarte mult în detaliu și simt că, dacă voi continua să vorbesc despre carte, exact asta voi face. Dacă ați citit Îngerul și Prințul mecanic, nu cred că mai aveți nevoie de vreun motiv pentru a citi Prințesa mecanică; dacă nu ați apucat să lecturați primele două volume ale trilogiei și tot ați citit recenzia, vă rog din suflet să vă faceți un bine și să adăugați întreaga serie pe lista TBR.

Prințesa mecanică este o carte absolut minunată, despre dragoste și prietenie, sacrificii și alegeri greșite, ură și iertare, despre niște personaje fantastice care sunt puse în cele mai dificile situații și nu se gândesc nicio clipă să renunțe, ci continuă să lupte, sperând că vor ieși victorioase. Una dintre cele mai bune cărți YA fantasy din câte am citit, aflată la loc de cinste alături de alte minunății precum An Ember in the Ashes sau trilogia Grisha, Prințesa mecanică este genul acela de roman pe care, odată ce l-ați citit, nu-l veți putea uita cu ușurință și care va rămâne pe vecie în inimile voastre.

Mulțumesc grupului editorial Corint pentru că au adus această minunată poveste în România și pentru că mi-au acordat șansa să o citesc!

RATING:

O NOUĂ ȘCOALĂ DE MAGIE ÎȘI DESCHIDE PORȚILE

TITLU: Testul fierului (Magisterium #1)

AUTOR: Holly Black, Cassandra Clare

PUBLICAT DE: Editura Corint

DESCRIERE: Majoritatea copiilor ar face orice pentru a trece Testul Fierului. Nu şi Callum Hunt. El vrea să-l pice. Toată viaţa lui, Call a fost avertizat de tatăl lui să stea departe de magie. Dacă trece Testul Fierului şi este admis la Şcoala de magie Magisterium, e sigur că îl vor aştepta numai lucruri rele.Aşa că face tot posibilul s-o dea în bară, dar ratează eşecul. Acum, Magisterium îl aşteaptă. Este un loc pe cât de senzaţional, pe atât de sinistru, având sumbre conexiuni cu trecutul lui şi ascunzând iţele unui viitor incert. Testul Fierului este doar începutul, marele examen este încă o himeră…

RECENZIE:

După ce am citit 7 dintre cărțile sale, pot spune că sunt familiarizat cu stilul Cassandrei Clare – nu m-a dat pe spate cu prima sa serie, Instrumente mortale, însă trilogia Dispozitive infernale a reprezentat pentru mine dovada că stilul autoarei a evoluat considerabil. De Holly Black am auzit mai mult pe booktube; cititorii americani fiind îndrăgostiți de cărțile sale și lăudându-le de fiecare dată când au ocazia. Am fost curios să citesc Testul fierului, primul volum din seria Magisterium, mai mult din cauza descrierii care îmi promitea o poveste la fel de magică precum cea a lui Harry Potter.

Continuarea vă așteaptă la un simplu click pe imaginea de mai jos  😀

ORAȘUL DECIZIILOR PROASTE

TITLU: Orașul sufletelor pierdute (Instrumente mortale #5)

AUTOR: Cassandra Clare

PUBLICAT DE: Editura Leda

DESCRIERE: Dragoste. Răzbunare. Sânge. Trădare. Întunericul ameninţă să îi înghită pe vânătorii de umbre. Există vreun preţ prea mare de plătit, chiar şi pentru dragoste? Când Jace şi Clary se întâlnesc din nou, Clary este îngrozită să afle că magia demonului Lilith l-a legat pe iubitul său Jace de maleficul ei frate Sebastian. Jace se află acum în slujba răului. Conclavul este hotărât să îl distrugă pe Sebastian, dar nu există nicio modalitate de a face rău unuia fără a-l răni pe celălalt. În vreme ce Alec, Magnus, Simon şi Isabelle negociază cu elfii luminii, cu demoni şi cu  nemiloasele Surori de Fier pentru a încerca să-l salveze pe Jace, Clary joacă şi ea un joc periculos. Eşecul ar însemna nu doar pierderea propriei vieţi, ci şi a sufletului lui Jace. Clary este dispusă să facă orice pentru Jace, dar poate să mai aibă încredere în el? Sau este cu adevărat pierdut?

RECENZIE:

Am o relație de dragoste-ură cu seria Instrumente mortale. Primul volum nu m-a impresionat și mi s-a părut destul de lent până spre sfârșit, când lucrurile au început să devină cât de cât interesante. A doua carte a fost muuult mai bună, iar volumul trei, cu toate că primele 100 și ceva de pagini au fost cam plictisitoare, după ce acțiunea și-a intrat în ritm, a fost greu de lăsat din mână. Sincer, aș fi preferat ca seria să fi rămas o trilogie, așa cum a fost planificată inițial. Pentru volumul patru nu am avut așteptări prea mari, deoarece am auzit că ar fi dezamăgitor, dar nici nu mi-am închipuit că seria o putea lua la vale în asemenea hal. În afară de ultimele, să zicem, 30 de pagini, cartea mi s-a părut doar o încercare penibilă a Cassandrei Clare de a mai stoarce niște bani de la cititorii ei fideli.

Orașul sufletelor pierdute nu mi-a prea făcut cu ochiul, în special din cauza exprienței neplăcute pe care am avut-o cu volumul precedent, dar, cum nu îmi place să las o serie neterminată, am decis să-i acord o șansă. Spre surpinderea mea totală, cartea nu a fost atât de proastă pe cât mă așteptam! Dar asta nu înseamnă sub nicio formă că a fost extraordinară.

Acținea începe imediat după ce Orașul îngerilor căzuți se încheie, cu Jace dispărut și Clary aflându-se sub presiune continuă din partea Conclavului. După ce fratele ei malefic, Sebastian, îi face o vizită împreună cu Jace (care nu mai e acel Jace de odinioară) Clary face tot posibilul pentru a încerca să-l salveze de influența negativă a acestuia și se aruncă, așa cum îi stă în caracter, într-o situație disperată fără să se gândească la consecințe.

Cel mai mult la acest volum mi-a plăcut povestea personajelor secundare. Dacă, în prima trilogie, de fiecare dată când vedeam că perspectiva narativă se schimbă și trece la Simon îmi venea să arunc cărțile pe fereastră, de această dată am constatat că nu m-a mai deranjat. Dimpotrivă, chiar îmi doream ca naratorul să poposească asupra lui cât mai des, pentru că 90% din povestea în care e implicată Clary a fost extrem de plictisitoare.

Niciodată nu i-am plăcut pe Clary și Jace prea mult, adevărata savoare a cărților fiind dată de către personajele secundare (Alec, Isabelle, Luke și, de ce nu, Sebastian). Pe când Jace este doar un clișeu ambulant al băiatului rău, dar neînțeles, Clary dă dovadă de o idioțenie cruntă pentru un personaj principal și de multe ori a reușit să mă scoată din sărite prin acțiunile ei lipsite de sens. E un semn rău atunci când protagoniștii nu fac altceva decât să enerveze, corect? Doar că, în această carte, Cassandra Clare parcă a avut o idee nu-prea-strălucită și, din nu știu ce motiv, le-a atribuit și celorlalți o parte din „calitățile” eroinei. Unele acțiuni ale lui Alec sau Isabelle au fost atât de necaracteristice lor, încât m-am întrebat ce naiba s-a întâmplat cu acele personaje frumos conturate din primele volume.

Un alt lucru deranjant au fost descrierile mult prea lungi, aproape interminabile, ale săruturilor și/sau aspectului fizic al celui/celei de care era atras personajul din perspectiva căruia ni se relata totul. Atingerile dintre Clary și Jace au fost disecate până la cel mai mic detaliu, astfel încât nu am putut scăpa de senzația că această carte a fost scrisă special pentru adolescentele amorezate definitiv de Jace și care și-ar vinde sufletul pentru încă un paragraf în care pielea lui aurie și părul lui de aur, împreună cu ochii lui, evident tot aurii, sunt în centrul atenției.

Finalul a fost sub cel din Orașul îngerilor căzuți, dar tot a avut acea tensiune care m-a ținut lipit de carte până când am terminat-o. O bilă albă pentru Sebastian, pe care l-am considerat unul dintre cele mai bine conturate personaje ale cărții, și asta pentru că la un moment dat chiar am ajuns să-l simpatizez, cu toate că acțiunile lui erau cel puțin… îndoielnice. Totuși, trebuie să acord și o bilă neagră pentru Magnus. Nu înțeleg care-i treaba cu el, de ce majoritatea fanilor Cassandrei Clare salivează numai la auzul numelui acestuia. Mie mi se pare că adună, fără succes, mai toate stereotipurile pe care le are societatea despre persoanele cu o altă orientare sexuală și nu le face acestora niciun fel de serviciu.

În concluzie, deși am avut unele probleme cu romanul, Orașul sufletelor pierdute mi s-a părut mult mai reușit decât predecesorul acestuia și a reușit să-mi insufle o oarecare speranță că ultimul volum se va ridica la înălțimea trilogiei inițiale.

RATING: 6/10