UIMITORUL CIRC AL OAMENILOR FRÂNȚI

nightingale-circus

TITLU: The Nightingale Circus (Broken People #0,5)

AUTOR: Ioana Vișan

DISPONIBIL PE: Amazon și Smashwords

DESCRIERE: Nu-ți fie teamă și pășește înăuntru. Privighetoarea se pregătește să își ia zborul! Bine ai venit la Circul Nightingale! Ascultă cântăreața cu voce fermecată. Privește aruncătorii de cuțite care sunt și constructori de proteze. Aici dai peste vrăjitorul fugar și balerina fără plămâni. Întâlnești o dansatoare la bară rănita și un robot asiatic. Vei fi uimit de o fată obișnuită care devine splendidă și înfricoșătoare în același timp. Sunt cunoscuți mai bine drept Faimoasa Privighetoare, Maeștrii Lamelor, Magicianul, Lebăda, Pasărea de Foc, Fata Proiectil și Doamna Aurie. Cu toții își doresc să îți împărtășească poveștile lor despre cum au ajuns la circ și de ce au rămas. Aceasta este o colecție de povestiri scurte din seria Broken People.

RECENZIE:

Nu sunt adeptul cărților în format electronic. Știu că sunt practice și că pe un singur dispozitiv poți avea o întreagă bibliotecă, doar că îmi pierd foarte repede interesul pentru o carte pe care nu o pot ține în mâini, ale cărei foi nu le pot întoarce și așa mai departe. The Nightingale Circus este abia a patra carte electronică pe care am citit-o în totalitate și, cu toate că mi-a luat ceva mai mult timp decât era necesar pentru a mă apuca de ea, odată ce am început-o, am fost prins în lumea imaginată de Ioana Vișan.

Fiind un volum satelit pentru o serie de romane care se anunță cel puțin spectaculoase, The Nightingale Circus, ne face cunoștință cu o parte dintre personajele din Broken People printr-o serie de povestiri scurte, fiecare dintre ele relatând povestea unui membru al Circului Nightingale.

La început am fost foarte confuz, deoarece nu aveam niciun reper în legătură cu multe aspecte, cum ar fi cadrul temporar sau genul exact în care se încadrează seria. Prima mea bănuială a fost că am de-a face un fantasy plasat în trecut, dar elementele specifice abia dacă își fac apariția. Apoi am optat pentru S.F., datorită multitudinii de termeni științifico-fantastici și a modului evoluat în care protezele funcționau. Pe la jumătatea lecturii, am avut impresia că era vorba despre o distopie, doar că nici aici nu se conecta ceva. Acesta este primul punct forte al poveștilor: faptul că autoarea nu-ți servește totul dintr-odată, ci alege să ofere mici indicii de-a lungul lecturii, astfel reușind să mențină ridicat gradul de interes.

Deși, inițial, am crezut că fiecare poveste va fi de sine stătătoare, am rămas plăcut surprins să descopăr că se legau armonios între ele, mai multe personaje apărând în fiecare povestire, altele „migrând” din cele în care jucau rolul principal în celelalte, pentru a se mulțumi cu apariții ceva mai lipsite de importanță. Cu toate că au sens și citite separat, cele 7 povești formează un întreg de-a dreptul fermecător.

Prima poveste, cea a Privighetorii, și ce-a de-a cincea, istorisirea despre Pasărea de Foc, mi s-au părut cele mai puțin interesante, dar tot mi-a făcut mare plăcere să le citesc. Restul au fost pur și simplu incredibile, dintre toate ieșind în evidență povestea Lebedei. Nu știu cum a reușit, dar Ioana Vișan a făcut ca lumea „oamenilor frânți” să pară atât de reală și vibrantă, încât o parte din mine își dorește să poată călători acolo, cu toate că războaiele sunt la ordinea zilei și nimic nu e asigurat, nici măcar ziua de mâine.

Cel mai mare plus al cărții au fost personajele. Fiecare membru al Circului a avut parte de un portret complex și complet, diferențiindu-se de restul prin trăsături unice, ale lui. Nicholas mi-a plăcut cel mai mult, alături de Rake și Spinner. Cu toții au avut de înfruntat greutăți de neimaginat și au reușit cumva să iasă învingători din toate acestea. Cel mai interesant personaj a fost, cu siguranță, Fei Lin, misterioasa Fată Proiectil al cărei trecut ascunde, fără îndoială, o grămadă de secrete pe care sper că autoarea le va explora într-un volum viitor.

Au fost și unele părți slabe, dar într-un număr destul de redus. De câteva ori am avut impresia că mi-a scăpat un detaliu important, pentru că totul a părut să se deruleze cu repeziciune. Câteva rânduri de la sfârșit m-au băgat și mai mult în ceață, pentru că nu am înțeles cum de s-a trecut de la un eveniment la altul atât de repede. Și trebuie să menționez despre acea „fată obișnuită care devine splendidă și înfricoșătoare în același timp” promisă în descriere, dar pe care nu am găsit-o în paginile cărții (sper ca acest lucru să devină mai clar în volumele principale).

Per total, The Nightingale Circus a fost una dintre cele mai interesante lecturi de anul acesta. Mereu surprinzătoare, cu personaje fascinante și povești încântătoare, această colecție de nuvele care precede primul volum al seriei Broken People este o lectură obligatorie pentru oricine își dorește să pătrundă într-o lume uimitoare sau pentru cei care încă mai au nevoie de o dovadă că autorii români pot concura lejer cu cei din străinătate când vine vorba de povești bine spuse.

RATING: 9,5/10

Anunțuri

ÎNCEPUTUL SFÂRȘITULUI

endgame

TITLU: ENDGAME. Jocul Final: Convocarea

AUTORI: James Frey și Nils Johnson-Shelton

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Jocul Final e real. Jocul Final are loc acum.

Pământ. Acum. Astăzi. Mâine.

Jocul Final e real, Jocul Final a început.

Viitorul e nescris.

Ce va fi va fi.

12 Jucători. Tineri, dar din seminţii străvechi. Din care se trage toată omenirea. Şi care au fost create şi alese cu mii de ani în urmă.

De atunci jucătorii se pregătesc neîncetat. Nu au puteri supranaturale.

Niciunul nu poate să zboare, să transforme plumbul în aur sau să-şi vindece rănile. Când le sună ceasul, Jucătorii mor. Mor ei, murim şi noi.

Jucătorii sunt moştenitorii Pământului şi ei trebuie să rezolve Marea Enigmă a Salvării. Unul dintre ei trebuie să reuşească, altminteri vom pieri cu toţii.

Citeşte cartea.

Găseşte indiciile. Descifrează enigma.

Există un singur câştigător.

Jocul Final e real.

Jocul Final a început.

RECENZIE:

Jocul Final: Convocarea a avut parte de o campanie de promovare ingenioasă și extrem de eficientă. Premiile puse la bătaie, misterul care învăluie povestea, enigmele ascunse în paginile volumului… Totul a contribuit la transformarea cărții într-un adevărat fenomen mondial. Apariția romanului la editura Trei, la câteva săptămâni după lansarea la nivel mondial, nu a făcut decât să-mi sporească interesul în legătură cu acesta.

După ce piața a fost luată cu asalt de romane distopice și post apocaliptice, o carte în care sunt descrise evenimentele care preced Sfârșitul mi s-a părut o idee foarte bună. La început, din descriere, am crezut că este vorba despre un fantasy cu elemente SF, o carte în genul Moștenirilor Lorien (James Frey este co-autorul ambelor serii), asta din cauza acelor „seminții” pe care, după Stăpânul inelelor (bine, cât am reușit să citesc din ele) și seria Moștenirea de Cristopher Paolini, am ajuns să le asociez automat cu genul fantasy. Totuși, restul descrierii părea mai apropiată de o distopie, așa că am devenit tot mai curios. Încă de la început, Jocul Final: Convocarea s-a dovedit a fi o enigmă!

Povestea începe când 12 meteoriți lovesc Pământul, provocând distrugeri de neimaginat în micile comunități „vizate”. Lumea este uimită de acest eveniment rar, dar 12 adolescenți știu că acesta este un semn. Jocul Final a început. O cursă contra cronometru începe imediat după Convocare, când cei 12 Jucători sunt nevoiți să deslușească înțelesurile indiciilor primite de la o ființă ciudată și să găsească prima Cheie: cea a Pământului. Aventurile prin care trec personajele se dovedesc a fi atât uimitoare, cât și incredibil de dure.

Am devorat Jocul final: Convocarea în doar două zile, în ciuda numărului destul de mare de pagini. Pur și simplu nu m-am putut opri din citit! Stilul e cât se poate de antrenant, se întâmplau atât de multe lucruri în doar câteva pagini încât cu greu îmi găseam dorința să fac și altceva, iar faptul că nu am putut să-mi dau seama încotro avea să se îndrepte acțiunea a fost enervant, dar atât de bine-venit. Acesta aș spune că e cel mai mare atu al cărții: felul în care a fost scrisă. Cu toate că la început am avut impresia că se ia prea mult în serios, pe parcurs cartea a devenit acea lectură ușoară și relaxantă de care fiecare dintre noi are nevoie la un moment dat. Acțiunea e prezentă din plin, iar acest lucru nu face decât să alimenteze „nevoia” de a citi cartea cât mai repede, pentru a afla cum se va sfârși această primă rundă a Jocului. Firește că totul se termină când ți-e lumea mai dragă, cu un cliffhanger cât se poate de enervant, însă, fiind anunțate și celelalte două volume din serie, e de înțeles de ce autorii au ales această variantă. Foarte multe fire narative au fost lăsate „libere”, soarta personajelor și a lumii este mai nesigură ca niciodată după evenimentele de la final, iar ultima dezvăluire nu face altceva decât să sporească sentimentul de frustrare că prima parte a Jocului s-a terminat.

Totuși, am avut și unele probleme cu romanul. Personajele sunt cel mai slab punct al cărții, asta pentru că sunt 12 oameni din perspectivele cărora ne este povestit Jocul Final. O decizie ambițioasă și riscantă din partea autorilor, această alegere s-a dovedit a nu fi chiar atât de inspirată. Da, e interesant să privim evenimentele din punctele de vedere ale tuturor participanților, însă asta vine la pachet cu niște personaje destul de vag conturate care, la un moment dat, mi s-au părut a fi doar un singur mare personaj colectiv. Au existat și unele clișee care m-au scos din minți, pentru că povestea nu ar fi suferit în absența lor, cum ar fi eternul triunghi amoros și eroul inferior în fața celorlalți, dar care se dovedește mai bun decât restul. Un alt aspect pe care trebuie neapărat să-l menționez este obsesia autorilor pentru detaliile tehnice neimportante. Serios, nu era nevoie să mi se spună, de exemplu, că X a dormit 10,45 ore sau ca Y a alergat pentru 15,978 minute.

Jocul Final: Convocarea este cartea perfectă pentru câteva ore de evadare într-o realitate alternativă, plină de adrenalină și mister. Paginile cărții ascund mai mult decât o poveste, ele dețin secretul unei hărți către o comoară adevărată, pe care fiecare cititor este invitat să o descopere. Un concept unic, îmbinând lectura cu diverse platforme digitale, ENDGAME reprezintă o experiență care merită încercată.

Mulțumesc Editurii Trei pentru șansa de a citi acest roman foarte interesant.

RATING: 8/10

AL CINCILEA ACT: REVEDERE

dansul-dragonilor

TITLU: Dansul dragonilor (Cândec de gheață și foc #5)

AUTOR: George R.R. Martin

PUBLICAT DE: Editura Nemira

DESCRIERE: Regina Daenerys Targaryen are mii de vrăjmaşi care pornesc pe urmele ei. Şi Tyrion Lannister vrea s-o găsească, împreună cu aliaţii lui. Există însă un tânăr care nu o caută pentru a se răzbuna… Pretutindeni se reaprind dispute, au loc trădări şi o mulţime de preoţi, soldaţi, nobili şi sclavi înfruntă obstacole imposibile. Capricioasă şi imprevizibilă, soarta aduce un dans pe viaţă şi pe moarte.

RECENZIE:

Volumul anterior al seriei, Festinul ciorilor, mi-a lăsat un gust amar datorită absenței aproape totale a personajelor mele preferate. Dansul dragonilor echilibrează balanța, mutând majoritatea acțiunii în Nord, Essos și Orașele Libere. Îi reîntâlnim pe Jon, Daenerys și Tyrion,marii absenți ai Festinului și suntem puși la curent cu soarta celorlalți jucători în marea urzeală a tronurilor.

În timp ce Danny și Jon înfruntă părțile nu tocmai plăcute ale pozițiilor de conducere în care se află, Tyrion face pași mărunți înspre îndeplinirea planurilor sale, Arya descoperă o parte din secretele Zeului cu multe fețe și a oamenilor care-l slăvesc, Theon se luptă cu demonii trecutului… Se întâmplă foarte, foarte multe lucruri de-a lungul călătoriei de mai mult de 1200 de pagini numită Dansul dragonilor.

Atunci când am început cartea, eram destul de grăbit să termin seria pentru că sezonul cu numărul 4 al serialului tocmai începuse și nu-mi doream să mă uit la el fără să fi întors și ultima pagină a ultimei cărți. Așa că am făcut un maraton și am citit-o în mai puțin de 5 zile, un adevărat record pentru mine. Mi-a plăcut mai mult decât Festinul ciorilor, dar ceva mai puțin ca Iureșul săbiilor, per total fiind o lectură cu suișuri și coborâșuri.

Nu cred că mai are rost să spun că am fost disperat după capitolele în care Daenerys era în lumina reflectoarelor. Cu toate că ea, ca personaj, pare să regreseze constant (decizii neinspirate peste decizii neinspirate, toate ducând la catastrofe), povestea sa merită toți banii. Mai ales că are alături trei dragoni cu toane adolescentine! Totuși, mi-ar fi plăcut ca aceștia să fie mai prezenți, mai ales pentru că acest volum se numește Dansul DRAGONILOR. Tyrion are și el parte de câteva aventuri pe cinste, în compania unor personaje cât se poate de misterioase, ale căror intenții nu-i sunt cunoscute. Piticul călătorește folosind numele „Yollo” (dublu L, deci fără #), tocmai pentru că sora sa, regina Cersei a pus o recompensă pe capul lui după evenimentele de la sfârșitul celui de-al treilea volum. Aflat în căutarea reginei dragonilor, Tyrion este nevoit să înfrunte capriciile preoților și ale negustorilor de sclavi care îi pun bețe-n roate la fiecare ocazie. Jon Snow trebuie să se acomodeze statutului de Lord comandant al Rondului și are de luat decizii dintre cele mai grele. În același timp, trecutul începe să-l bântuie, Jon fiind tot mai interesat de proveniența sa și de identitatea femeii care l-a adus pe lume. Un alt personaj interesant este „Duhoare”, alias Theon Greyjoy, a cărui minte a fost infestată de teama față de cel care l-a torturat atâta vreme: crudul Ramsay Snow, astfel creându-și o personalitate diametral opusă față de cum era înainte. Felul în care propriile țeluri le-au conturat personalitățile tuturor de-a lungul seriei este excepțional, fiecare individ rămas în viață la sfârșitul cărții fiind schimbat aproape în totalitate față de cum era la începutul primului volum.

Ca și concluzie, o să las următoarea replică din serial, care însumează perfect neajunsurile cărții (din punctul meu de vedere):

got

RATING: 8/10

CE SE ASCUNDE ÎN SPATELE UNUI MARIAJ PERFECT?

fata-disparuta

TITLU: Fata dispărută

AUTOR: Gillian Flynn

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Cine eşti? Cum am ajuns aici? Sunt întrebări care îl frământă pe Nick în ziua când sărbătoreşte cinci ani de căsnicie. Şi tocmai acum, soţia sa dispare pe neaşteptate. Primul suspect este Nick. Deşi îşi susţine nevinovăţia, dovezile împotriva lui nu încetează să apară. Sub presiunea mass-mediei, face paradă de cinism şi de minciuni. Iar jurnalul lui Amy, descoperit de poliţie, dezvăluie că mariajul lor era departe de a fi perfect. Este Nick un ucigaş? Adevărul îţi dă fiori: este mai întunecat decât ţi-ai fi imaginat.

RECENZIE:

Mărturisesc: niciodată nu m-au atras thrillerele. Acum câțiva ani am citit un astfel de roman și țin minte că nu m-a impresionat chiar atât de mult. Așa că, atunci când am câștigat romanul lui Gillian Flynn la un concurs organizat pe pagina Young Fiction Connection, s-a ivit o nouă ocazie de a-i acorda acestui gen dătător de fiori o altă și, posibilă, ultimă șansă.

La început, dimensiunile considerabile ale volumului mi s-au părut de-a dreptul intimidante și, înarmat cu răbdare și un chef nebun de a descoperi misterul din spatele paginilor, am început să citesc. Și nu m-am oprit decât după ce am trecut de primul sfert al cărții, chiar dacă eram foarte obosit după o zi încărcată și îmi doream să mă odihnesc cât mai repede. Fata dispărută m-a prins în plasa ei încă de la primele pagini, datorită poveștii uimitoare și a stilului aproape hipnotic al autoarei. Cu greu m-am putut elibera de farmecul cărții, iar în momentele în care nu citeam mă trezeam gândindu-mă, involuntar, la ce avea să se întâmple în continuare.

Totul începe când soția lui Nick dispare, iar toate semnele îl indică pe el ca fiind ucigașul. Amy pare a fi exact acel tip de femeie invidiată de toată lumea, fie pentru fizicul ei perfect, fie pentru viața idilică pe care o are alături de soțul său. Doar că, în spatele măștilor celor doi, se ascund mai multe secrete întunecate ce abia așteaptă să iasă la iveală. În cursa pentru a-și demonstra nevinovăția, Nick descoperă o latură a soției sale despre care nu avea habar înainte…

Ingenios scris, hipnotizant chiar, capitolele alternând între perspectivele celor doi soți pentru a oferi o imagine cât mai amplă a tabloului, cu întorsături de situație aproape la fiecare pagină, Fata dispărută a reușit să mă facă să mă implic în poveste așa cum nicio altă carte nu a putut înaintea sa. Oh, și s-a jucat cu mintea mea în asemenea hal încât de foarte multe ori a trebuit să mă lupt cu impulsul de a trânti cartea de toți pereți, de a o rupe în mii de bucățele sau de a-i da foc. Totul din cauza unui personaj, pe care l-am detestat cu atâta ardoare încât mi se făcea greață de fiecare dată când numele personajului apărea tipărit pe hârtie (cine să fie, cine să fie?).

Trebuie să recunosc că am avut sentimente amestecate pentru Nick, unul dintre personajele principale. Atitudinea lui lasă de foarte multe ori loc de întrebări, gesturile sale au mai mereu câte o însemnătate ascunsă și chiar e imposibil să nu-l bănuiești, la rândul tău, că a făcut ceva. Mai ales că jurnalul lui Amy îi contrazice de cele mai multe ori faptele și gândurile. Mi-a plăcut de el la început, am crezut cu tărie în nevinovăția lui, după care, pe măsură ce apăreau tot mai multe dovezi împotriva sa, am început să-i contest veridicitatea vorbelor. La un moment dat, am ajuns să-l disprețuiesc, pentru că reflecta exact ceea ce urăsc cel mai mult la o persoană (nu o să le înșir aici, pentru că nu-mi doresc să stric surprizele pe care volumul le rezervă cititorilor). Și-a mai revenit spre sfârșit, dar tot n-am reușit să trec cu vederea peste greșelile comise pe parcursul evenimentelor.

Dacă tot am menționat sfârșitul, trebuie să vă spun acesta mi s-a părut cel mai slab punct al cărții. Aș fi preferat o abordare ceva mai… dramatică din partea autoarei. Finalul conturat de aceasta mi s-a părut oarecum nepotrivit și m-a deranjat poate mai mult decât ar fi fost necesar, mai ales că avea o grămadă de variante din care să aleagă.

Fata dispărută este exemplul perfect de carte despre care nu poți vorbi fără teama de a nu da, accidental, un spoiler. Mi se pare că orice mic detaliu e crucial pentru imaginea de ansamblu, așa că mi-e teamă să spun mai multe. Una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit anul acesta, Fata dispărută nu trebuie să lipsească de pe lista celor care adoră un thriller bun, dar și a cititorilor care își doresc să-și diversifice „paleta” de lecturi, fiind perfectă pentru începători în ale genului (așa cum am fost și eu). Ca un verdict final, o să las părerea celor de la Financial Times, care mi se pare că se potrivește mănușă cu gândurile mele după ce am terminat romanul:

„Citeşte-l şi rămâi celibatar”

Mulțumesc Editurii Trei pentru șansa de a citi acest volum absolut năucitor.

RATING: 10/10

LUCRURILE SE COMPLICĂ

harry-potter-pocalul-de-foc

TITLU: Harry Potter și Pocalul de foc (Harry Potter #4)

AUTOR: J.K. Rowling

PUBLICAT DE: Editura Egmont

DESCRIERE: În volumul patru, avem de-a face cu un Harry care știe să își stăpânească acum puterile și care nu dorește altceva decât să fie un vrăjitor normal, ca toți colegii lui de paisprezece ani. Din întâmplare însă, Harry nu este „normal” nici măcar după standardele vrăjitorești…

RECENZIE:

Odată cu cel de-al patrulea volum, seria Harry Potter devine mult mai sumbră și mai matură. Îndepărtându-se treptat de inocența și farmecul pur al primelor trei cărți, Harry Potter și Pocalul de foc îi aruncă pe cei trei prieteni într-o încrengătură de situații din care nu pot ieși chiar atât de ușor.

Volumul începe cu un vis de-al lui Harry, același pe care l-a avut pe toată durata verii: o casă părăsită dintr-un sătuc liniștit este martora unor evenimente care par a-l avea în centru pe nimeni altul decât Cap-de-Mort, cel mai puternic vrăjitor întunecat și dușmanul de moarte al lui Harry. Băiatul uită pentru o vreme de griji când, împreună cu familia Weasley și Hermione, pleacă înspre Campionatul Mondial de Vâjthaț. Doar că lucrurile se încing și acolo, iar apariția Devoratorilor Morții și a Semnului Întunecat pe cer nu face decât să agite spiritele în comunitatea vrăjitorească, pentru că ambele au legătură cu Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit. Înapoi la Hogwarts, Harry, Ron și Hermione se bucură de cel de-al patrulea lor an împreună cu prietenii lor, profesorii vechi și noi, dar și o suită de elev străini. Asta pentru că Hogwarts găzduiește Turnirul celor Trei Vrăjitori, o competiție străveche între cele trei școli de magie din Europa: Hogwarts, Beauxbatons și Durmstrang. Din fiecare școală este ales câte un Campion, care trebuie să-și dovedească valoarea în tot atâtea probe. Doar că de această dată, Hogwarts are parte de un Campion în plus, iar lucrurile încep să se destrame în jurul celui ales.

Prima dată am citit romanul la sfârșitul clasei a cincea, acum mai bine de nouă ani, pe când mania Harry Potter era încă în toi, iar cel de-al patrulea film trebuia să apară. Din păcate, nu am ajuns să-l văd la cinema, așa cum mi-am dorit, dar cartea am devorat-o în câteva săptămâni (600 de pagini pe atunci mi se păreau o grămadă și abia dacă reușeam să citesc câte un capitol pe zi). L-am citit cu sufletul la gură, chiar dacă am făcut-o în stilul meu mai lent de pe-atunci, și am fost pe deplin mulțumit de continuarea aventurilor celor trei prieteni. De atunci, am mai citit cartea de încă două ori și, cu toate că de fiecare dată mi-a plăcut aproape la fel de mult, nu m-am putut abține să nu găsesc câteva mici lucruri în neregulă.

Dar să începem cu părțile bune, pentru că sunt o grămadă. În primul rând, ar fi vorba despre evoluția personajelor principale. Mi-a plăcut că au existat situații tensionate în micul lor grup, atât de frecvente odată cu trecerea la adolescență. Harry, Ron și Hermione și-au păstrat o parte din personalitățile din primele volume, dar în același timp au crescut, s-au și maturizat puțin. Apoi, ar fi Turnirul în sine care a fost WOW! Prima probă mai puțin, deoarece mi s-a părut destul de grăbită (am apreciat mai mult varianta cinematografică a acesteia), dar celelalte două au fost cu adevărat uimitoare. Și, un lucru la care nu mă așteptam din partea seriei, a avut unele pasaje demne de o poveste horror. În special a doua probă, care m-a băgat în sperieți mai ceva ca un film de groază. Iar finalul. Finalul! Poate, dacă aș fi citit volumul acum, pentru prima oară, aș fi pus toate indiciile cap la cap și m-aș fi așteptat ca așa ceva să se întâmple. Dar pe atunci m-a luat complet prin surprindere și încă este în topul celor mai șocante finaluri ale cărților pe care le-am citit până acum.

Totuși, oricât de mult mi-ar fi plăcut cartea, trebuie să recunosc că, odată cu acest volum, am început să resimt prezența elementelor de umplutură, absolut inutile pentru poveste. Cel mai grăitor exemplu ar fi organizația înființată de Hermione pentru ajutorarea spiridușilor de casă. Mda, chiar se ajunge la așa ceva…

Harry Potter și Pocalul de foc este un volum care atinge perfecțiunea, cu personaje minunate (noi și vechi), răsturnări de situație peste răsturnări de situație, acțiune cât cuprinde și unele momente de-a dreptul terifiante. Marcând începutul părții mai serioase a seriei, Pocalul de foc se simte ca un roman mult mai matur decât celelalte, un roman care nu mai este destinat doar copiilor.

RATING: 9,5/10