GAȘCA MISTERELOR S-A ÎNTORS! – recenzie DVD SCOOBY-DOO ȘI BLESTEMUL DEMONULUI VITEZEI

scooby-doo-si-blestemul-demonului-vitezei

TITLU ORIGINAL: Scooby-Doo and WWE: Curse Of The Speed Demon

REGIZORI: Tim Divar, Brandon Vietti

DISTRIBUȚIE: Kate Micucci, Matthew Lillard, Grey Griffin, C.J. Perry, Frank Welker, Mike ‘The Miz’ Mizanin, Stephen Farrelly, Saraya-Jade Bevis, Mark Calaway , Paul Levesque, Cody Rhodes, Vince McMahon       

STUDIO: Warner Animation/WWE Studios

ADUS ÎN ROMÂNIA DE: ProVideo

DESCRIERE: Apăsați pedala până la podea! Scooby-Doo, Shaggy și gașca se reunesc cu superstarurile din WWE într-un nou film original cu cifra octanică ridicată! Atunci când Scooby și echipa Mystery Inc. vor merge la o cursă de mașini off-road, un șir de evenimente stranii le va da întregul program peste cap. Un pilot-fantomă misterios, cunoscut doar sub numele de Inferno, este hotărât să transforme totul în haos și, astfel, să saboteze cursa. În aceste condiții, Scooby-Doo, Shaggy și noul lor copilot, The Undertaker, vor trebui salveze competiția și totodată, să rezolve misterul. Tot alături de eroii noștri preferați vor veni celebrii Triple H, Paige și Sheamus. Doaaaaamnelor și doooomnilor! Porniți motoarele! Scooby-Doo și starurile din WWE ne aduc o aventură pe cinste și râsete în hohote.

RECENZIE:

Sper să nu arunce nimeni cu ouă stricate ori roșii putrede în mine, dar nu am fost tocmai cel mai mare fan Scooby-Doo! când eram mic. Episoadele cu Scooby și gașca mă plictiseau la culme, nu le găseam rostul și număram secundele până când pe Cartoon Network aveau să înceapă Dexter’s Laboratory, Powerpuff Grils, Cow and Chicken sau Courage the Cowardly Dog. Totuși, spre surprinderea mea, nu am simțit aceeași… repulsie față de filmele de lung metraj Scooby-Doo!, ba chiar unele dintre ele au ajuns să-mi placă la nebunie – cum ar fi cel cu virusul cibernetic, în care gașca trebuie să se teleporteze într-un joc video sau cel ce se învârte în jurul monstrului din Loch Ness. Iar cele două filme live action de acum mai bine de 10 ani sunt extrem de entertaining!

scooby-doo

În timpul unui raliu cu camioane uriașe organizat de WWE (World Wrestling Entertainment) la care participă și prietenii noștri, Scooby, Shaggy, Fred, Velma și Daphne, își face apariția Inferno, un șofer cu înfățișare demonică și o mașină pe măsură. Inferno pare hotărât să le pună bețe-n roate participanților și să anuleze cursa, astfel încât directorul WWE apelează la Gașca Misterelor pentru a rezolva cazul și a-l opri odată pentru totdeauna pe acest periculos demon al vitezei.

25185

Primul lucru pe care vreau să-l aduc în discuție în ceea ce privește Scooby-Doo și blestemul demonului vitezei e animația. În zilele noastre foarte rar mai găsești un film de animație care să nu fie generat în întregime cu ajutorul unui program de calculator, ceea ce e trist. Acum doi ani am văzut Song of the Sea, film nominalizat la premiul Oscar pentru cea mai bună animație (a pierdut în fața lui Big Hero Six, probabil cel mai slab de pe lista de 5 animații) și am rămas fără cuvinte când am aflat că minunăția aia a fost desenată de mână, cadru cu cadru. Bine, să nu mă înțelegeți greșit: nu am nimic împotriva animațiilor CGI; unele dintre filmele mele preferate se încadrează în această categorie – ambele How To Train your Dragon și recentul Zootopia – însă aș prefera să văd mai multe animații tradiționale. Mai ales că, dacă filmul nu are un buget de blockbuster, totul arată ca niște modele de plastilină. Acum să ne întoarcem la oile noastre. Animația din Blestemul demonului vitezei mi s-a părut că s-a încadrat perfect în tiparele vechilor desene cu Scooby-Doo!, reușind în același timp să rămână fresh și interesantă pentru publicul din zilele noastre. E caldă, prietenoasă, plină de culoare și energie, iar amestecul de modele 3D pentru mașinile folosite de wrestleri și simplitatea restului personajelor a fost perfect.

scooby-doo-2

De wrestling mă leagă niște amintiri tare interesante din timpul școlii primare, când majoritatea colegilor mei de clasă se uitau săptămânal la fel de fel de show-uri și îi auzeam zilnic strigând numele diferiților luptători și imitând manevrele lor deosebit de periculoase într-un mediu necontrolat. Așa că nu am putut să nu mă entuziasmez puțin când am auzit numele unor wrestleri pe care-i cunoșteam din auzite, chit că nu m-am uitat la niciun spectacol de-al lor. Mi s-a părut foarte interesantă dinamica dintre personajele vechi, pe care le cunoaștem și îndrăgim, și cele noi: wrestlerii știu cum să întrețină un spectacol, iar personalitățile lor puternice și variate au reușit să condimenteze filmul, dar în același timp nu i-au pus pe Scooby și gașca într-o lumină nefavorabilă. Dimpotrivă, momentele în care Scooby, Shaggy și celebrul/înspăimântătorul Undertaker fac echipă sunt printre cele mai bune din întreaga peliculă, tocmai pentru că atitudinea ușor agresivă a wrestlerului este complimentată de firile mai… emotive ale celorlalți.

scooby-doo-movie-2

Totuși, cel mai mult mi-a plăcut cât de bine a fost gândită povestea demonului vitezei și cât de complicat s-a dovedit a fi cazul. Ador thrillerele care te fac să te gândești de mai multe ori înainte să vii cu o teorie legată de identitatea făptașului, care îți oferă permanent indicii în legătură cu el/ea și aruncă în scenă tot felul de personaje pe care nu ai cum să nu le suspectezi. Pentru un film de animație, trebuie să recunosc că misterul a fost excelent pus în scenă și că nicio clipă nu m-am gândit că în spatele măștii lui Inferno s-ar putea ascunde… ei, doar nu credeați că o să vă spun, nu-i așa? Am avut mai multe teorii, una mai nebună decât cealaltă, care s-au dovedit a fi cum nu se poate mai false.

445c070_u-tk1_

Ultimul lucru pe care vreau să-l aduc în discuție este distribuția originală, care m-a lovit în nostalgie. Chiar dacă nu am fost cel mai mare fan al desenelor cu Scooby-Doo, acestea tot fac parte din copilăria mea și am adorat să văd că niciunul dintre ei nu s-a schimbat prea mult față de cum erau înfățișați în serialul de la sfârșitul anilor 1960. Shaggy și Scooby sunt aceiași nătăfleți adorabili, mari amatori de mâncare, cu un talent deosebit de a se băga în necazuri. Fred a rămas liderul echipei, cu toate că e puțin cam greu de cap. Daphne pune, în continuare, articolele de frumusețe pe primul loc și își neglijează prietenii de fiecare dată când se ivește ocazia unei sesiuni de cumparături. Iar Velma… of, ar mai fi lipsit doar să-și piardă ochelarii și totul ar fi fost perfect (orice s-ar întâmpla, rămâne preferata mea).

003ecda9

Plin de adrenalină, cu personaje fermecătoare și o animație minunată, Scooby-Doo și blestemul demonului vitezei e alegerea perfectă pentru o dupămasă în familie: cei mici vor adora glumele reușite și întâmplările haioase, iar cei mari vor avea ocazia să facă o călătorie înapoi în timp și să fie copii pentru o oră și jumătate.

168489652

Scooby-Doo și blestemul demonului vitezei este disponibil în format DVD, distribuit de ProVideo.

RATING           

Anunțuri

ULTIMA STRIGARE PENTRU FAMILIA KANE – recenzie UMBRA ȘARPELUI, de Rick Riordan

umbra-sarpelui

TITLU: Umbra șarpelui (Cronicile familiei Kane #3)

AUTOR: Rick Riordan

PUBLICAT DE: Editura Arthur

DESCRIERE: În doar trei zile Apocalipsa se va dezlănţui şi lumea muritorilor va fi stăpânită de întuneric. Carter şi Sadie Kane sunt puşi faţă în faţă cu cea mai mare provocare – aceea de a-l opri pe Apophis să distrugă omenirea. Dar până la victorie fraţii Kane şi mica lor armată de magicieni au multe obstacole de înfruntat. Ma’at-ul este pe cale să se destrame şi numai distrugerea șarpelui ar face ca răul să dispară pentru totdeauna. Pentru asta nu există decât o singură armă: umbra lui Apophis trebuie legată cu un blestem străvechi pe care doar fantoma puternicului magician Setne îl cunoaște. Eroii  nu găsesc soluţii şi nu le rămâne decât să se încreadă în temuta fantomă care îi poate însă face pierduţi în Marea Haosului.

RECENZIE:

După ce am terminat Tronul de foc am fost cum nu se poate mai nerăbdător să văd ce li se mai poate întâmpla lui Sadie și Carter în această a treia și ultimă parte din Cronicile familiei Kane. Totuși, am încercat să amân momentul cât de mult am putut pentru că nu îmi doream să-mi iau rămas bun de la cei doi magicieni de care am prins atât de mult drag, dar planul nu mi-a ieșit: pe scurt, între volume am vrut să citesc altceva și m-am gândit că Infernul lui Dante ar fi alegerea perfectă – oh, cât de mult m-am înșelat! Am renunțat la carte după… să fi fost 15 pagini, deși nu sunt chiar atât de sigur, și am alergat numaidecât spre bibliotecă, de unde am „pescuit” Umbra șarpelui și m-am lăsat transportat în incredibila lume imaginată de Rick Riordan.

Apophis, Stăpânul Haosului, va renaște peste câteva zile. Armatele sale de slujitori fac deja prăpăd pe pământ, călătorind de la o Nomă la alta și ucigând magicieni, căutând în același timp să distrugă niște papirusuri foarte vechi și la fel de importante, care dețin secretul înfrângerii șarpelui. Între timp, după ce nu au reușit să salveze ultimul papirus și au fost martorii unui măcel groaznic, Sadie și Carter descoperă o nouă metodă prin care ar putea să-l distrugă pe Apophis odată pentru totdeauna. Dar, pentru a reuși asta, vor avea nevoie de ajutorul celui mai periculor magician care a trăit vreodată: Setne, acum o fantomă șireată care își așteaptă judecata.

Umbra șarpelui este, din punctul meu de vedere, cea mai bună carte din trilogie pentru că… eh, sunt mai multe motive pe care o să le enumăr cât de curând, dar mai întâi trebuie să-mi iau o piatră de pe inimă și să vorbesc despre lucrul care nu mi-a plăcut deloc, dar chiar deloc la această concluzie a poveștii. Finalul în sine mi s-a părut perfect: a fost dulce-amărui, a lăsat suficient loc liber pentru cel puțin o continuare și, ce mi s-a părut cel mai fain, au fost presărate câteva indicii care fac legătura între Cronicile familiei Kane și celelalte serii ale lui Riordan, ceea ce înseamnă că există posibilitatea unui roman de tip cross over (HYPE!). Totuși, lupta finală dintre Apophis și frații Kane (+ magicieni și zei) a fost mult prea scurtă, de tipul „clipește și ai pierdut-o”, iar toată tensiunea acumulată până în acel punct a… implodat. Nu zic că toate seriile fantasy trebuie să se încheie cu cel puțin o bătălie de proporții între forțele binelui și cele ale răului, însă nici nu-mi doresc ca provocarea finală a eroilor să țină doar câteva paragrafe.

Din nou, personajele sunt punctul forte al romanului, urmate îndeaproape de acțiune. Rick Riordan chiar știe cum să-și construiască eroii astfel încât aceștia să nu pară niște idealuri ale perfecțiunii greu de atins, ci mai degrabă niște oameni cât se poate de normali, cu defecte și calități evidente, care sunt puși în situații anormale și reușesc cumva să se descurce fără a renunța la fărâma aceea de umanitate care-i face speciali. Sadie și Carter sunt puși față în față cu niște alegeri dureroase și situații îngrozitoare, însă fac ei ce fac și ies cu bine din toate; ușor șifonați și marcați pe viață, însă relativ OK. Mi-a plăcut la nebunie că, deși evoluția lor e evidentă și se simte că s-au maturizat enorm față de cum  erau în primul volum al trilogiei, au rămas aceleași personaje charismatice și glumețe, care chiar și în cele mai neplăcute momente fac câte o glumă nepotrivită care să destindă atmosfera. Deși ar fi fost perfect normal și acceptabil ca Sadie și Carter să devină ceva mai mai serioși și mai… întunecați, dat fiind că au de înfruntat un pericol fără precedent, faptul că și-au păstrat personalitățile colorate și pline de viață nu poate fi decât un plus pentru carte.

Spre surprinderea mea, zeii au fost portretizați *aproape* așa cum mi-am dorit întotdeauna. S-a renunțat la majoritatea glumelor și remarcilor sarcastice/lipsite de gust venite din partea acestor ființe mai mari decât însăși viața, fiind înlocuite de atitudini severe, hotărâte, loiale și dornice de luptă. M-a întristat că Bast nu a apărut mai mult în Umbra șarpelui, pentru că a ajuns unul dintre personajele mele preferate din universul Kane, însă momentele în care strălucește sunt pur și simplu minunate. Anubis, Isis, Horus, Ra și încă cineva despre care nu o să discut pentru că aș da spoilere au parte, de asemenea, de clipe în care-și dovedesc importanța. Apophis, în schimb, mi s-a părut un villain destul de slab, care vrea să distrugă lumea doar pentru că e el rău.

Mai are rost să vorbesc de acțiune? Pur și simplu nu te lasă să respiri, te prinde în mrejele sale de la primele rânduri și foarte greu te mai poți elibera. Situațiile în care se găsesc frații Kane sunt descrise astfel încât să nu plictisească și sunt atât de alerte și incitante încât devine frustrant când perspectiva se schimbă subit; până și personajele recunosc acest lucru de câteva ori și se plâng că le-a venit rândul să vorbească tocmai când povestea celuilalt devenea *și mai* interesantă – iar aici intervine ingeniozitatea acestei serii: Cronicile familiei Kane sunt prezentate sub forma unor înregistrări audio transcrise de către autor, astfel încât de foarte multe ori avem parte, în timpul poveștii, de intervenții absolut încântătoare ale naratorului (e delicios să o vezi pe Sadie recunoscând cât de incredibil e fratele ei și viceversa).

După cum ne-a obișnuit, Rick Riordan ne servește o nouă poveste în care mitologia și personajele din alte timpuri sunt perfect împletite cu decorul modern al zilelor noastre, situațiile pline de suspans și glumele ingenioase sunt la tot pasul, iar personajele strălucesc datorită atenției cu care sunt conturate. Nici nu știu ce să mai spun ca să vă conving să citiți această trilogie energică și încântătoare; dacă sunteți pasionați de mitologie și de Egiptul antic, de romane middle grade ori povești fantasy bine scrise sunt sigur că o s-o devorați în câteva zile.

Mulțumesc grupului editorial Art pentru exemplarul oferit spre recenzie!

RATING           

AVENTURI CU ZEI ȘI NU NUMAI – recenzie TRONUL DE FOC, de Rick Riordan

tronul-de-foc

TITLU: Tronul de foc (Cronicile familiei Kane #2)

AUTOR: Rick Riordan

PUBLICAT DE: Editura Arthur

DESCRIERE: Aventurile fraţilor Carter şi Sadie Kane continuă într-un ritm şi mai alert în acest al doilea volum al seriei, după ce se răspândeşte vestea că Apophis, şarpele haosului, va ieşi din temniţa lui şi va distruge întreaga lume. Cei doi tineri magicieni trebuie să-l trezească pe bătrânul zeu al soarelui, Ra, şi să pună din nou în scenă eterna luptă dintre lumină şi întuneric, altfel nu au nicio şansă în faţa armatelor demonului. Însă această sarcină s-ar putea dovedi peste puterile lor, ţinând seama că vor avea de străbătut mai întâi toate colţurile pământului pentru a reuni cele trei părţi ale Cărţii lui Ra.

RECENZIE:

Mitologia egipteană e fascinantă, însă mi se pare că e pusă cumva în umbră de cea greacă, orientală și, într-o mai mică măsură, de cea nordică atunci când vine vorba de recunoașterea în cultura pop. Am citit primul volum din Cronicile familiei Kane acum mai bine de un an (să fi fost oare doi?) și am fost impresionat de ingeniozitatea cu care autorul, Rick Riordan (cunoscut pentru îndrăgita serie Percy Jackson și Olimpienii, apărută în întregime și la noi la editura Arthur) a amestecat toate legendele și credințele Egiptului antic într-un cardu modern și le-a revitalizat astfel încât să nu pară plictisitoare pentru publicul de azi, dar în același timp le-a și păstrat sufletul. Al doilea volum din trilogia ai cărei eroi sunt frații Kane, Sadie și Carter, mi s-a părut și mai antrenant, mai plin de pericole și glume, cu noi mize uriașe și alegeri imposibil de luat.

În Tronul de foc, Sadie și Carter pornesc într-o misiune fără nicio șansă de izbândă – după ce descoperă o profeție care prevestește inevitabila întoarcere a Stăpânului Haosului, înfiorătorul șarpe Apophis, care va aduce cu el Apocalipsa, cei doi se văd nevoiți să încerce să-l readucă la viață pe singurul zeu de care s-a temut vreodată șarpele: Ra, zeul soarelui și primul faraon al Egiptului. Călătoria celor doi adolescenți se va dovedi plină de surprize, de la petreceri distruse de apariția neașteptată a unor zei puși pe rele și până la introducerea unui nou și neașteptat aliat.

Lucrul care m-a impresionat cel mai mult la Piramida roșie a fost modul impecabil în care sunt redate trăirile lui Carter și Sadie. De cele mai multe ori, când avem de-a face cu un roman scris din perspectivă multiplă, e destul de greu să diferențiezi între personaje fără ajutorul unor indicii cum ar fi un nume scăpat din greșeală sau un pronume sugestiv plasat în mijlocul unei fraze, însă în cazul acestei trilogii nu este cazul. Sadie și Carter sunt două firi complet diferite, cu personalități care se aseamănă puțin, doar prin tăria lor. Am adorat-o pe Sadie poate chiar mai mult în acest volum și am apreciat enorm faptul că, deși încă își păstrează obrăznicia marcă proprie și e aproape la fel de încăpățânată și adorabilă ca în romanul precedent, autorul nu a pierdut din vedere un lucru esențial: Sadie crește, având acum 13 ani, și, implicit, se maturizează. Unele dintre cele mai adorabile și sfâșietoare momente din Tronul de foc au avut-o și pe Sadie implicată. Carter, în schimb, e aproape neschimbat, la fel de împiedicat, nerdy și ușor enervant din cauza obsesiei sale pentru Zia Rashid, obsesie care pune în pericol întreaga misiune în jurul căreia se învârte plot-ul cărții. În afară de cei doi protagoniști, în poveste mai apar și câțiva vrăjitori minori neinițiați, instruiți în tainele magiei egiptene de către frații Kane. Mi-a plăcut la nebunie dinamica dintre ei, Sadie și Carter: certurile inevitabile, tentativele de flirt, farmecele eșuate și exploziile de gelozie nu numai că au condimentat intriga, dar au făcut-o și mai ancorată în realitate. Apoi ar mai fi nenumărații zei și zeițe, dintre care ies în evidență Bast (elegantă și mortală, ca o adevărată felină), Ra (un bătrânel excentric, dar extrem de simpatic), Isis și Horus (ușor egoiști, dar întotdeauna săritori) și Bes (dacă ar trebui să-l rezum pe scurt aș spune că e Dobby, versiunea egipteană: durează puțin până să-ți intre sub piele, după o primă imprese nu tocmai plăcută, dar și când o face e imposibil de îndepărtat).

Singurul lucru care nu mi-a plăcut la Tronul de foc, motivul pentru care am scăzut o stea din rating-ul pe care i l-am dat cărții pe Goodreads, a fost portretizarea mai puțin inspirată a unor zei. Înțeleg că trilogia e, în principal, destinată cititorilor mai mici și că e nevoie să fie strecurate niște glume sau replici care să stârnească hohote de râs chiar și în cele mai serioase și întunecate momente (multe dintre ele au funcționat aproape perfect), dar să-l auzi pe Set, cel mai rău dintre zeii răi, că folosește cuvinte precum „amice” atunci când vorbește cu cineva, de parcă ar fi doar un om banal – ca să dau doar un exemplu – nu e tocmai OK. Sunt perfect de acord cu firile ceva mai lipsite de griji, ușor acide ale protagoniștilor și grupului lor de prieteni pentru că, până la urmă, deep down sunt doar niște adolescenți, dar zeii ar fi trebuit să aibă o anumită aură care să impună respectul, să te uiți la ei (în acest caz să citești despre ei) și să-i admiri, nu să fie caracterizați drept niște tipi incredibil de sexy (ori ciudați din cale-afară) care știu cum să se îmbrace pentru a-și pune trupurile într-o lumină cât mai favorabilă sau care să glumească cu niște muritori care în mod clar le-ar putea face de petrecanie.

Scrisă într-un limbaj foarte accesibil, presărată pe alocuri cu glume extrem de inspirate și situații pline de adrenalină, imposibil de lăsat din mână, Tronul de foc este o continuare minunată pentru Piramida roșie. Dacă vreți să-i dați trilogiei o șansă, cel mai bine ar fi să aveți toate volumele în bibliotecă pentru că, deși pare greu de crezut la început din cauza dimensiunilor intimidante, provoacă dependență.

Mulțumesc grupului editorial Art pentru exemplarul oferit spre recenzie!

RATING          

CONCURS PÂNĂ NE VOM REVEDEA…!

banner-pana-ne-vom-revedea.png

Dacă recenzia de săptămâna trecută v-a făcut curioși în legătură cu noul titlu din colecția Leda Edge, împreună cu grupul editorial Corint, dau startul unui nou concurs al cărui premiu constă  într-un exemplar din romanul Până ne vom revedea… 😀

Pentru a participa la concurs trebuie să:

  • fiți abonat al blogului;
  • dați like paginii de Facebook Leda Edge;
  • dați share postării, astfel încât să audă cât mai multă lume de concurs;
  • scrieți un comentariu cu adresa de mail/user-ul WordPress folosit pentru abonare + link-ul către postarea de pe pagina voastră de Facebook unde ați dat share concursului + răspundeți în câteva rânduri la întrebarea: dacă ați ajunge în apropierea unei anomalii temporale, cu ce personalitate din trecut v-ar plăcea să purtați o conversație?

Concursul se încheie marți, 01.11.2016, iar câștigătorul va fi ales prin intermediul random.org și va fi anunțat miercuri, 02.11.2016, printr-un update la această postare. Mult succes!

UPDATE: Concursul s-a încheiat, iar câștigătorul este *zgomot de tobe* horade! Te rog să-mi trimiți datele tale pe mail (razvan_timar@yahoo.com) sau printr-un mesaj pe Facebook până luni, 7.11.2016. În cazul în care nu primesc niciun mesaj/mail, voi fi nevoit să aleg alt câștigător. Vă mulțumesc tuturor pentru participare 😀

PE PLAJĂ, SUB RAZELE LUNI – recenzie PÂNĂ NE VOM REVEDEA…, de Renee Collins

pana-ne-vom-revedea

TITLU: Până ne vom revedea…

AUTOR: Renee Collins

PUBLICAT DE: Editura Leda (colecția Leda Edge)

DESCRIERE: Cluburi rurale și petreceri în grădină. Ultimul lucru pe care și-l dorește Cassandra e să petreacă vacanța dinaintea ultimului an de liceu izolată într-un orășel plin de snobi din Massachusetts, pe țărmul oceanului. Cass tânjește după dramatism și aventură, lucruri greu de găsit în acel loc, unde se simte prinsă ca într-o capcană.

Dar când un străin încântător apare pe plaja privată a familiei ei, susținând că este proprietatea lui – și că sunt în anul 1925 – , Cass este atrasă într-un mister vechi de aproape o sută de ani. În vreme ce caută răspunsuri în prezent, Cass descoperă un adevăr care pune viața lui Lawrence în pericol. Nu va mai conta din ce secol vine el, dacă nu va mai trăi până mâine.

Disperată să-l salveze pe băiatul care înseamnă totul pentru ea, Cassandra trebuie să găsească o cale de a schimba istoria… sau să riște să-l piardă pe Lawrence pentru totdeauna.

RECENZIE:

Nu sunt cel mai mare fan al cărților ce au în centru o poveste de dragoste. Prefer, în schimb, să mă alătur eroilor în lupte epice împotriva forțelor răului, să întâlnesc creaturi nemaivăzute, să pun cap la cap piesele ce formează puzzle-ul unei crime. Totși, Până ne vom revedea… a părut, cel puțin din descriere, diferită față de alte romane de dragoste pentru adolescenți, asta datorită protagoniștilor care provin din epoci diferite și a straniei anomalii care le permite să se întâlnească (și îndrăgostească unul de celălalt) pe o plajă scăldată în lumina lunii.

Cassandra e adolescenta tipică din mai bine de jumătate din romanele YA: părinți ei sunt divorțați, are o atitudine mai mult sau mai puțin rebelă, ceva toane de divă și obiceiul enervant de a se plânge de absolut orice – chiar și atunci când ceea ce nu-i convine e, de fapt, spre binele ei. Aceasta este „obligată” să-și petreacă vacanța de vară într-o vilă (Dumnezeule mare, cum să-i faci una ca asta unui biet suflet nevinovat?!) închiriată de mama și tatăl ei vitreg, iar într-o seară, pe când medita pe plaja privată a proprietății, îl întâlnește pe Lawrence, un băiat inteligent și atrăgător (se putea altfel?) de care se îndrăgostește cât ai zice „insta-love”. În curând află că Lawrence, de fapt, trăiește în 1925 și că plaja este singurul loc unde se pot întâlni, asta din cauza unei anomalii în continuumul spațiu-timp ce afectează doar acea fâșie îngustă de pământ. Dar lucrurile nu rămân multă vreme roz și pufoase, deoarece până și simplul fapt că Lawrence și Cassandra s-au întâlnit produce efecte nedorite în prezent.

Sincer, mi-a plăcut neașteptat de mult cartea asta. Da, e clișeică pe alocuri și poate că unele personaje sunt stereotipice și enervante (*cough* Cassandra *cough*), dar stilul lui Renee Collins mi s-a părut atât de fresh, de energic, plin de viață și pe alocuri chiar poetic – știu că poate suna ciudat, nici mie nu-mi vine să cred asta, dar autoarea a reușit să îmbine armonios scenele cu limbaj colocvial cu unele momente în care am vrut să recitesc paragrafe întregi – și povestea atât de provocatoare și dispusă să-și asume riscuri încât am cedat, inevitabil, și am admis că da, Până ne vom revedea… e o carte chiar bună.

Personajele mi s-au părut surprinzător de bine conturate și, cu toate că m-au scos din sărite de câteva ori „mulțumită” atitudinilor cel puțin ciudate (din nou, *cough* Cassandra *cough*), cred că Renee Collins a reușit să creeze doi adolescenți tipici vremurilor din care provin și, mai mult decât atât, a făcut ca diferențele dintre Cassandra și Lawrence să iasă în evidență. Am adorat cât de simplu au fost redate gândurile și trăirile Cassandrei, pe când capitolele scrise din perspectiva lui Lawrence au avut un irezistibil parfum specific vremurilor de altă dată. Poate că acesta a fost motivul pentru care mi-a plăcut de Lawrence atât de mult: e super old-fashioned, folosește de multe ori cuvinte… nu chiar pompoase, dar diferite față de cele pe care le utilizează adolescenții din ziua de azi, e decent și manierat. Cu alte cuvinte, e opusul masculilor alfa, a băieților răi cu suflet rănit pe care-i întâlnim atât de des în ficțiunea pentru adolescenți; o gură de aer proaspăt atât de necesară și binevenită. Acțiunea m-a surprins și ea, asta pentru că a existat. Romanul are un plot interesant, care te face să vrei să citești pagină după pagină după pagină pentru a afla ce naiba se mai poate întâmpla cu perechea de îndrăgostiți. OK, că tot veni vorba de îndrăgostiți… Cassandra și Lawrence nu au făcut decât să alimenteze și mai mult ura mea față de idioțenia asta de insta-love. S-au cunoscut, la propriu, pentru câteva zile și deja spun că sunt „suflete pereche”, „dragostea vieții mele” etc. Someone needs to bitch slap them before I do. Nu doar că au reușit să spulbere complet atmosfera poveștii pentru mine, dar au și retezat orice legătură ar fi avut cu realitatea. Finalul, în schimb, mi-a readus zâmbetul pe buze: a fost perfect și nesperat de îndrăzneț.

Până ne vom revedea… m-a surprins într-un mod cât se poate de plăcut și cred că, dacă aș fi fost un fan al romanelor de dragoste, i-aș fi închinat un altar. Cu toate că suferă de niște probleme destul de evidente și care ar fi putut foarte ușor să nu existe, cartea m-a ținut în priză de la început și până la sfârșit și m-a făcut să-mi pese de niște personaje pe care poate că le-aș fi respins în alte cărți.

Mulțumesc grupului Corint pentru exemplarul trimis pentru recenzie! Fiți pe fază, o să urmeze un concurs cât de curând 😀

RATING