PROMISIUNI NERESPECTATE – recenzie TREI COROANE ÎNTUNECATE, de Kendare Blake

Trei coroane intunecate 01

TITLU: Trei coroane întunecate (Trei coroane întunecate #1)

AUTOR: Kendare Blake

PUBLICAT DE: Editura Leda (colecția Leda Edge)

DESCRIERE: În fiecare generație de pe insula Fennbirn se naște un set de triplete: trei regine, toate moștenitoare cu drepturi egale la coroană și fiecare posedând puteri magice mult râvnite. Mirabella stăpânește cele patru elemente, e capabilă să stârnească vâlvătăi lacome de foc sau furtuni violente doar pocnind din degete. Katharine este o otrăvitoare și poate înghiți cele mai ucigătoare veninuri fără să simtă aproape nimic. Arsinoe domină natura și despre ea se spune că ar avea harul de a face să înflorească cel mai roșu trandafir și să îmblânzească cel mai aprig dintre lei. Dar pentru a deveni Regina Încoronată nu e nevoie doar de originea regală. Fiecare soră trebuie să lupte pentru asta. Și nu e doar un joc în care cineva câștigă sau pierde…e o luptă pe viață și pe moarte. În noaptea în care surorile împlinesc șaisprezece ani, bătălia începe. Ultima regină rămasă în viață primește coroana.

RECENZIE:

Nici nu vă puteți imagina valul de entuziasm care m-a cuprins atunci când am aflat că editura Leda urma să publice acest roman. Am citit Anna în veșmânt de sânge imediat după ce a apărut și la noi și mi-a plăcut foarte mult, iar Trei coroane întunecate promitea să o depășească din toate punctele de vedere. Adică… ați văzut coperta aia? Ați citit descrierea? Ambele promiteau atât de multe!

Pe o insulă izolată, unde magia încă este prezentă și cuvântul Zeiței este lege, în fiecare generație se naște un set de regine triplete cu puteri neasemuite, care vor trebui să se lupte până la moarte pentru mult râvnita coroană. Katharine face parte din neamul toxicilor, oameni parșivi care pot ingera cantități nelimitate de otravă fără să pățească nimic; doar că pe Katharine otrăvurile o lasă cu răni adânci și lungi perioade în care nu e în stare nici măcar să ridice un deget. Arsione e o naturalistă al cărei har nu s-a materializat încă, neavând un animal familiar de care să fie legată și nici abilitățile celorlalți naturaliști de a controla vegetația și fauna după bunul lor plac. Mirabella e cea mai puternică dintre surori, o elementală care poate strâni furtuni după bunul ei plac sau controla fulgerele din văzduh. Dar când va veni momentul marii înfruntări, care dintre surori va ieși câștigătoare?

Am sentimente amestecate vizavi de Trei coroane întunecate. Începutul a fost extrem de promițător, oferind suficiente detalii despre protagoniste și lumea lor și punând bazele unei povești cu un potențial enorm. Nu cred că am ce reproșa primelor 50-60 de pagini, pentru că mi-a plăcut absolut totul la ele, de la atmosfera întunecată, atât de diferită față de majoritatea romanelor YA de pe piață, la felul în care au fost prezentate reginele, cu tot cu neajunsurile și frământările lor inițiale, și până lumea bogată în tradiții și obiceiuri specifice, care au părut foarte plauzibile pentru un colț retras de lume. Pe scurt, am fost fascinat și pregătit pentru o aventură pe cinste. Curând, însă, am ajuns la pagina 100 și mai nimic interesant nu s-a întâmplat până atunci, în afară de niște fleacuri adolescentine, lucru care m-a demoralizat ușor, însă nu am vrut să renunț la carte – de dragul premisei geniale. Din nefericire, abia după vreo 250 de pagini acțiunea a început să-și intre în drepturi, dar mi s-a părut puțin cam prea târziu, fiindcă nu mi-am pierdut orice urmă interes față de… tot ce se petrecea pe acolo, sincer. Finalul, totuși, a fost destul de interesant și lasă mult loc de speculații și teorii în legătură cu viitorul seriei.

Probabil cel mai interesant aspect al romanului e lumea minunat de sumbră pe care autoarea a născocit-o. A fost o experiență fascinantă să descopăr, pe rând, câte puțin despre culturile și obiceiurile „clanurilor” de pe insula Fennbirn, să văd cum fiecare personaj și așezare în parte a fost modelată după natura magiei din zonă și să pun piesele cap la cap pentru a-mi forma o imagine despre universul din Trei coroane întunecate, o imagine care să încerce să rivalizeze cu superba hartă de la începutul cărții. Cel mai mult mi-a plăcut orașul naturalștilor, fiindcă mi s-a părut cel mai realist dintre toate – cu toate că și el a păstrat o nuanță fermecătoare aparte, o magie doar a lui – prin modul în care locuitorii își foloseau abilitățile în folosul propriu și al comunității. Și, cu toate că nu sunt un concept nou, animalele familiari au ajutat la instalarea unei atmosfere aparte în colțul sălbatic de insulă pe care naturaliștii îl numesc „acasă”. Elementalii, în schimb, mi s-au părut destul de slab reprezentați, asta deoarece Mirabella, cea care ar fi trebuit să ne facă legătura cu poporul ei, și-a petrecut majoritatea timpului alături de preotese; puterile ei au fost interesante, totuși, și mi-au adus aminte de Storm din X-Men, ceea ce e mereu un punct bonus. Cât despre toxici… mi s-au părut cam inutili. Niciodată nu am înțeles de ce erau atât de speciali în acea lume, când singurul lucru care-i diferenția de niște oameni banali era că nu puteau fi otrăviți. Într-un alt univers poate că ar fi ceva impresionant să poți ingera felurite otrăvuri fără să pățești mare lucru, dar când competiția are niște puteri atât de spectaculoase și poate isca furtuni violente sau poate controla aproape orice viețuitoare, nu văd cu ce ar ieși toxicii în evidență. Dacă ar fi putut otrăvi pe cineva doar prin atingere altfel ar fi stat treaba…

După cum ziceam, acțiunea lipsește aproape cu desăvârșire și poate că nu m-ar fi deranjat chiar atât de mult dacă autoarea ne-ar fi „servit” niște personaje pe care să-ți fie drag să le urmărești evoluând. Reginele Katahrine, Arsinoe și Mirabella pot părea interesante la început, dar după ce treci de șocul inițial descoperi că sunt aceleași protagoniste plângăcioase și neînțelese, mereu în conflict cu lumea din jurul lor, pentru care întregul univers este compus din băieții atrăgători de care sunt îndrăgostite cum întâlnești în mai toate romanele pentru adolescenți. Am fost dezamăgit să descopăr că, în loc să se axeze pe legăturile dintre surori, autoarea a luat în brațe veșnica poveste de dragoste între băiatul rău și fata timidă, a închesuit acolo și triunghiul amoros forțat și le-a împachetat frumos între paginile unui roman cu potențial uriaș. Nu cred că o să înțeleg vreodată de ce aleg scriitorii de romane YA să contureze lumi atât de fascinante și complexe precum cea din Trei coroane întunecate și să scornească plot-uri care par ingenioase din sinopsis dacă preferă să le ignore în favoarea eternelor iubiri adolescentine, banale și repetitive.

O altă bilă neagră pentru carte a reprezentat feminismul exagerat. I’m all for gender equality și nu mă deranjează o poveste cu unul sau mai multe personaje feminine puternice, dar asta nu ar trebui să însemne că sexul opus trebuie ignorat cu desăvârșire. Iar Kendare Blake fix lucrul acesta îl face în Trei coroane întunecate, cele câteva personaje masculine care apar în poveste nefiind nimic mai mult decât niște marionete bidimensionale care joacă rolul de love interests pentru 2/3 din protagoniste. Shame, shame, shame!

 Deși am fost dezamăgit de roman și cred cu tărie că ar fi fost mai bine pentru toată lumea dacă autoarea ar fi tăiat 200 de pagini din el și ar fi anexat restul la următorul, rezultând astfel o poveste de sine stătătoare, sunt totuși curios în legătură cu direcția pe care o va lua seria în următorul (și ultimul?) volum. Dacă v-a plăcut Anna în veșmânt de sânge, s-ar putea ca și această nouă și diferită aventură semnată de aceeași autoare să fie pe placul vostru.

Mulțumesc grupului editorial Corint pentru exemplarul trimis pentru recenzie!

RATING

Anunțuri

MICUȚUL, TICĂLOSUL GRINCH – recenzie CUM A FURAT GRINCH CRĂCIUNUL, de Dr. Seuss

cum-a-furat-grinch-craciunul-cover_big

TITLU: Cum a furat Grinch Crăciunul

AUTOR: Dr. Seuss

PUBLICAT DE: Editura Arthur

DESCRIERE: Grinch, ţâfnosul monstruleţ, trăieşte izolat într-o peşteră din vârful muntelui, departe de oamenii cumsecade din Cineşti. Fără alt prieten în afară de câinele Max, Grinch urmăreşte an de an, înciudat, pregătirile celor din vale pentru marea sărbătoare a Crăciunului. Dar sătul de-atâta „tărăboi“, morocănosul e hotărât să-i vină de hac sărbătorii. Însă oricât „se opune“, Crăciunul vine, iar monstruleţul cu inima din piept „două numere prea mică“ înţelege până la urmă că nu doar cadourile aduc fericirea şi că bucuria poate veni de unde te aştepţi mai puţin.

RECENZIE:

Puține personaje se pot bucura de același nivel de popularitate precum Grinch, personajul țâfnos și răutăcios din povestioara lui Dr. Seuss. Filmul, cu Jim Carrey în rolul anti-eroului despre care se spune că ar avea inima de două, trei ori mai mică decât cea a unui om obișnuit, a fost și el de ajutor – deși, personal, îl consider puțin cam prea dubios, motiv pentru care nu am reușit să văd mai mult de 20 de minute. Dar când vine vorba de materialul original, oh, pregătiți-vă pentru ceva adorabil!

slide_328778_3200860_free

Grinch locuiește singur-singurel în apropierea orășelului Cinești. Urăște orice și pe oricine, dar cel mai mult în calcă pe coadă Crăciunul și entuziasmul care îi cuprinde pe cineștii din Cinești în preajma lui. Așa că născocește un plan obraznic și haios, prin care speră să anuleze definitiv această sărbătoare sâcâitoare, și fură totul din casele cineștilor: brazi, cadouri, decorațiuni de Crăciun. Totul merge ca pe roate până când Grinch realizează ceva important.

4f85cd14ab57fa6e8cf9f2743f740dc0e17cc446_hq

Cum a furat Grinch Crăciunul e o cărticică plină de învățăminte pentru cei mici, cu ilustrații hazlii și o poveste minunat redată în versuri caraghioase. Am citit-o și am recitit-o și de fiecare dată am simțit cum copilul din mine tremură de emoție, fiindcă am redobândit, pentru scurt timp, o fărâmă din inocența de pe atunci, când mă minunam la aproape orice și credeam că lumea e un loc plin de magie. Grinch e genul de personaj pe care nu ai cum să nu-l îndrăgești, chiar și atunci când acțiunile lui sunt însăși definiția ticăloșeniei, iar la sfârșit… mi-a venit să-l strâng în brațe. Știu că pare ciudat să vorbesc despre evoluția unui personaj într-o carte care, dacă ar fi fost tipărită înntr-un format universal acceptat, ca de exemplu 13X20 cm, cu un font mult mai mic și fără desenele amuzante, ar avea în jur de 8-9 pagini, dar Grinch își schimbă radical comportamentul spre final, devenind un erou în toată regula. Și unul foarte, foarte drăgălaș. Cel mai mult m-a surprins mesajul cărții despre adevărata însemnătate a Crăciunului – mesaj pe care nu-l voi divulga aici –, care mi se pare extrem de important în această eră în care totul, inclusiv (și mai ales) sărbătorile religioase, a devenit extrem de comercial. Și, doar ca să mă asigur, am mai zis că ilustrațiile sunt minunate, nu?

landscape-comics-how-the-grinch-stole-christmas

Deși Crăciunul a trecut de mult, cred că toți ne dorim să ne putem întoarce în acea perioadă fermecată a anului, iar cărticica lui Dr. Seuss e perfectă pentru a resimți spiritul sărbătorilor. Copiii vor râde la fiecare vers, descoperind treptat planul „malefic” al lui Grinch, iar adulții vor fi suprinși de lecțiile de viață frumos ambalate într-o povestioară încântătoare.

grinch

Mulțumesc grupului editorial Art pentru exemplarul trimis!

RATING

AU DAT DIN COATE CĂTRE VISUL AMERICAN – recenzie DVD TIPII CU ARME

war-dogs-dvd_3d-pack_600x600

TITLU ORIGINAL: War Dogs

REGIZOR: Todd Phillips

DISTRIBUȚIE: Jonah Hill, Miles Teller, Ana de Armas, Bradley Cooper

STUDIO: Warner Bros.

ADUS ÎN ROMÂNIA DE: ProVideo

DESCRIERE: Războiul din Irak devine cea mai profitabilă afacere pentru doi tineri prieteni din Miami, mai ales după ce o inițiativă guvernamentală permite micilor întreprinzători să liciteze pentru contracte cu armata americană. Rapid, cei doi încep să învârtă sume uriașe de bani, ducând o viață plină de lux și extravaganțe. Lucrurile scapă de sub control în momentul în care  încheie un contract de 300 de milioane de dolari cu armata afgană, căreia trebuie să îi livreze un stoc uriaș de arme. Pe lângă figurile periculoase implicate, în tranzacție mai intervine amenințător și guvernul american.

RECENZIE:

2016 nu a dezamăgit la capitolul filme mici, iar Tipii cu arme e doar unul dintre numeroasele exemple că, deși piața e dominată de blockbustere cu supereroi, lupte intergalactice sau animații adorabile, încă se mai produc filme excelente al căror scop nu e acela de a spulbera tot felul de recorduri la box office sau de a pune bazele unei noi francize de succes pentru studio. Nu știam mare lucru despre film înainte să-l urmăresc – cred că nici trailerele nu le-am văzut –, dar am auzit din diverse părți că ar fi vorba despre o comedie mai neconvențională, bazată pe niște evenimente reale. Imediat după ce am dat play am fost captivat de poveste și de interpretările fabuloase ale protagoniștilor, în special de râsul lui Jonah Hill.

hero_War-Dogs-2016

David este un tip cât se poate de obișnuit care și-a investit toți banii pe care-i avea puși deoparte în așternuturi de pat de cea mai bună calitate, sperând că va da lovitura și că le va putea vinde azilelor de bătrâni din Miami. După nenumărate refuzuri, David ajunge să se asocieze cu prietenul lui din copilărie, Efraim, într-o afacere deosebit de bănoasă și, la prima vedere, nu prea riscantă: vindeau arme cumpărate de pe piața neagră armatei americane. După câteva contracte încheiate cu succes, cei doi pun mâna pe jackpot, un nou contract în valoare de 300 de milioane de dolari, care le va da viețile peste cap.

war_dogs_SD3_1050_591_81_s_c1

Sincer, nicio secundă nu mi-a venit să cred că întâmplările nebunești prin care au trecut David și Efraim de-a lungul filmului chiar au avut loc cândva. Sunt pur și simplu ireale, de la breșa din site-ul web care se ocupă de licitații pentru armata SUA, până la călătoria celor doi în Iordania și Irak sau pățăniile din Albania. Ireale! Am râs cu gura până la urechi și am stat ca pe ace pe tot parcursul filmului, iar acesta este unul dintre marile merite ale scenariului: reușește să îmbine perfect comedia cu acțiunea și drama, astfel încât rezultatul e o peliculă pe care o urmărești cu sufletul la gură și, dacă ești puțin atent(ă), poți învăța câteva lucruri importante despre afaceri și importanța legalizării unui contract, de exemplu, sau păstrarea unei copii de rezervă. Cred că cea mai mare laudă pe care i-o pot aduce scenariului e că face cumva și transformă o premisă destul de ridicolă într-o mică și exagerată operă de artă pe care fie o adori, fie o urăști. Nu prea există cale de mijloc – eu mă regăsesc în prima categorie.

arms-the-dudes-miles-teller-jonah-hill-slice-600x200

Dar, oricât de bun ar fi un scenariu, actorii sunt cei care pot eleva sau îngropa un film. Din fericire, Tipii cu arme nu are de ce să-și facă griji, pentru că atât Miles Teller, cât și Jonah Hill fac o treabă excelentă. Pe Miles Teller poate că îl cunoașteți din filme comerciale nu prea apreciate, cum ar fi seria Divergent sau reboot-ul Fantastic Four, ori din Whiplash, (discutabil) unul dintre cele mai bune filme cu și despre muzică din toate timpurile. Tipul are talent cu carul, iar aici strălucește cum nu l-am mai văzut s-o facă în celelalte roluri. David poate că e cel mai interesant și complex personaj al său de până acum, iar ceea ce îl face atât de bun și special este faptul că îl interpretează cu atâta naturalețe și șarm încât te face să investeși emoțional în viața lui personală și profesională, poate chiar fără să vrei, și să te revolți când i se întâmplă o nedreptate (chiar dacă e din vina lui) sau să te bucuri pentru fiecare reușită a lui în parte. Și, dacă despre Miles Teller am reușit să zic câteva cuvinte fără să sar calul, altfel stă treaba cu Jonah Hill. Nu am fost niciodată un fan al lui – în cel mai bun caz mi-a fost indiferent până acum –, dar cu rolul excentricului Efraim m-a cucerit iremediabil și pot spune că înțeleg de ce a fost nominalizat de două ori la Oscar. Omul ăsta e o forță a naturii, un uragan de neoprit care spulberă „concurența” de fiecare dată când se strecoară în cadru; e suficient să-l urmăriți în timp ce scoate o mitralieră din portbagajul mașinii și începe să tragă cu ea în aer pentru a vă convinge exact cât de mult s-a dedicat rolului. Iar râsul acela… oh, e aur pur!

Ferrari-jacket-Jonah-Hill-in-War-Dogs-2016.jpg

Dacă ați rămas în pană de idei în legătură cu ce să urmăriți într-o seară din timpul săptămânii, Tipii cu arme e alegerea ideală: e un film relaxant, doldora de momente amuzante și situații scăpate de sub control, cu surprinzător de multă acțiune și debordând de energia actorilor principali. Și veți avea parte de două surprize, una plăcută și alta nu prea, atunci când veți descoperi actorii români din distribuție; eu cu siguranță am fost luat pe nepregătite de apariția lor. Tipii cu arme are același vibe ca și alte comedii rated R, cum ar fi The Hangover sau Horrible Bosses, dar le depășește cu lejeritate din toate punctele de vedere.

war-dogs-trailer-poster.jpg

Tipii cu arme este disponibil în format Blu-Ray și DVD, distribuit de ProVideo.

RATING

POȚI SPUNE O POVESTE FĂRĂ CUVINTE? – recenzie SOSIREA, de Shaun Tan

sosirea-cover_big

TITLU: Sosirea

AUTOR: Shaun Tan

PUBLICAT DE: Editura Art (colecția GRAFIC)

DESCRIERE: Ce-i face pe atât de mulți oameni să lase totul și să plece într-o țară misterioasă, unde nu au pe nimeni, unde tot ce știau are alt nume și viitorul este necunoscut? Acest roman grafic, în care doar imaginile vorbesc, e povestea tăcută a fiecărui imigrant, a fiecărui refugiat, a fiecărui om care s-a strămutat – și un tribut adus tuturor celor care au mers pe acest drum.

RECENZIE:

O imagine face cât o mie de cuvinte. Această vorbă pare special croită pentru romanul grafic Sosirea, de Shaun Tan, în care ilustrațiile superbe spun povestea unui bărbat care-și lasă familia în urmă, plecând într-o țară străină în speranța unui viitor mai bun atât pentru el, cât și pentru soția și fiica sa. Sosirea abordează un subiect universal, care cred că se potrivește oricărei perioade din istorie, dar extrem de important pentru vremurile agitate în care trăimi, având în vedere recenta criză a refugiaților sirieni și toate polemicile pe care aceasta le-a iscat.

the-arrival2

Mi-am dorit ca primul roman grafic pe care-l citesc să fie unul memorabil și, imediat după ce am văzut coperta misterioasă a Sosirii am știut că am găsit exact ceea ce căutam. O parte din mine a făcut, involuntar, legătura între cartea lui Shaun Tan și excelentul Arrival (filmul pentru care Amy Addams ar fi trebuit să fie măcar nominalizată la Oscar) din cauza titlului și a monstrulețului adorabil ce aduce a extraterestru (deși e radical diferit față de creaturile din film) la care se holbează eroul poveștii. Bineînțeles că nu au nicio legătură unul cu altul, dar asta nu m-a descurajat; dimpotrivă, am fost tot mai entuziasmat să „citesc” romanul, iar în momentul în care am aflat că povestea e spusă în totalitate fără ajutorul cuvintelor, curiozitatea mea a atins noi cote.

the-arrival7

A fost nevoie de 4 ani pentru ca Sosirea să ajungă, din stadiul de idee, acest triumf al artei moderne, o adevărată capodoperă vizuală și o poveste fără vârstă, care va reuși să rezoneze cu fiecare cititor, indiferent de vârstă, naționalitate sau experiență de viață. Cu toții ne-am confruntat cu această problemă a mutatului și consecințele sale, unii într-o capacitate mai mare decât alții; și nu e nevoie ca tu însuți să fi fost nevoit să-ți schimbi domiciliul, e suficient să ai un părinte sau un prieten care să plece la muncă în străinătate, de exemplu, pentru a simți pe pielea ta efectele groaznice ale acestui fenomen în plină expansiune. Sosirea spune povestea refugiatului, imigrantului sau muncitorului ajuns într-o țară străină, care nu cunoaște limba și obiceiurile tătâmului care-i va servi drept casă pentru o vreme și încearcă din răsputeri să se adapteze. Urmărind protagonistul fără nume al romanului, treci printr-o serie de întâmplări care te vor face să râzi, să plângi, să te revolți și să te minunezi de splendorile lumii noi. Și te vei îndrăgosti iremediabil de companionul lui, micuța creatură ce seamănă cu un hibrid între un șoarece, o reptilă și un pește.

the-arrival12

Sosirea e genul de roman care îți deschide ochii și te face să privești într-o lumină cu totul nouă o situație pe care fie ai ignorat-o până în prezent, fie ai urmărit-o pasiv. Cu riscul de a mă repeta, trebuie să menționez din nou cât de minunate sunt ilustrațiile și cât de impresionant e modul în care acestea reușesc să spună o poveste cursivă, pe care fiecare o poate interpreta în felul său, dar mereu ajungându-se la aceeași concluzie. Romanul nu e genial doar prin prisma poveștii, ci și a prezentării, care merită toate laudele din lume, de la coperta ce imită o carte veche îmbrăcată în piele și până la paginile groase, de o calitate excelentă, care aduc un plus de strălucire fiecărei imagini în parte.

the-arrival13

Mulțumesc grupului editorial Art pentru exemplarul trimis!

RATING

RĂZBOI ȘI… RĂZBOI – recenzie RĂZBOIUL ETERN, de Joe Haldeman

joe-haldeman---razboiul-etern_lat1024px

TITLU: Războiul etern

AUTOR: Joe Haldeman

PUBLICAT DE: Editura Nemira

DESCRIERE: Soldatul William Mandella este trimis în spațiu pentru a lupta într-un război în care nu crede și care pare a nu se mai termina. Tot ce trebuie să facă este să supraviețuiască și să-și facă datoria față de Pământ pentru a se întoarce acasă. Dar întoarcerea „acasă“ se va dovedi și mai dificilă decât lupta. Dilatarea timpului cauzată de călătoriile în spațiu a făcut ca Mandella să îmbătrânească doar luni, pe când pe Pamant s-au scurs secole de la plecarea lui…

RECENZIE:

Războiul etern a fost cartea potrivită la momentul potrivit. O aveam de ceva vreme pe listă, dar am tot amânat-o din cauză că niciodată nu păream să am starea necesară pentru un roman SF. Apoi am văzut Kong: Skull Island, care mi-a trezit interesul legat de filmele de război, și am descoperit, mai mult din întâmplare, că autorul e un veteran al Războiului din Vietnam (același război despre care se vorbește atât de mult în film) și că romanul său de debut, pe care-l aveam în bibliotecă, a fost inspirat de experiențele sale din timpul petrecut pe câmpul de luptă. Nu am mai stat pe gânduri și am pus mâna pe Războiul etern și m-am lăsat transportat în poveste.

William Mandella ajunge soldat datorită unor întâmplări nefericite și lipsite de sens, dacă e să ne luăm după el; Pământul se află sub amenințarea iminentelor atacuri extraterestre, așa că oricine este considerat apt pentru a sluji unei cauze infinit mai importante decât orice altceva este trimis în spațiu, pentru a lupta împotriva cotropitorilor necunoscuți. Misiunea lui Madella e simplă: trebuie doar să supraviețuiască suficient timp în diferite medii ostile și, dacă situația o va cere, să pornească la atac contra extratereștrilor, până când va fi trimis înapoi pe Pământ. Numai că există o mică-mare problemă: cele câteva călătorii de pe o planetă pe alta poate că i s-au părut scurte lui Mandella, dar ceea ce pentru el au fost doar câteva minute, pe Pământ au însemnat câțiva ani și, când se va întoarce acasă, va descoperi o lume schimbată.

Wow! Cred că cel mai mare merit al autorului nu e că a scris un SF al naibii de bun, nici că a reușit în puțin peste 200 de pagini să redea exemplar teroarea de dinaintea și din timpul luptelor cu niște inamici necunoscuți, ci că a transpus cum nu se poate mai bine ce înseamnă să te întorci acasă de pe câmpul de luptă, cum totul ți se pare străin la început – până și familia, momentele chinuitoare în care trebuie să te obșnuiești din nou cu o viață pe care, după luni întregi sau chiar ani petrecuți într-un mediu ostil, ajungi să crezi că nu te mai reprezintă și multe, multe alte aspecte, unele mai controversate decât altele. Și face asta într-un mod ingenios, pentru că Pământul pe care Joe Haldeman ni-l prezintă e diferit față de cel pe care-l cunoaștem atât de bine, astfel încât ne aflăm în aceeași situație cu protagonistul confuz, care nu are habar ce să facă cu viața lui în primele zile și învață, treptat, cum stau de fapt lucrurile. Nu știu dacă a fost intenționat sau nu, dar m-a interesat mai mult ce se întâmplă cu Mandella în „episoadele” dintre bătălii, când nu se află captiv într-un costum de luptă, atunci când e doar un om rătăcit într-o lume familară, dar atât de străină. Viitorul imaginat de autor e fascinant, un comentariu acid la adresa societății de atunci care m-a dus cu gândul la ceea ce este descris în 1984 a lui George Orwell pentru că, deși au trecut câțiva ani buni de când au fost scrise ambele romane, încă ne confruntăm cu aceleași probleme asupra cărora autorii au încercat să atragă atenția atunci, iar Haldeman nu se sfiește să pună întrebările care contează, chiar dacă acestea ar putea fi considerate incomode, despre motivele pentru care izbucnesc războaiele și nu numai. Cel mai interesant și ingenios mi s-a părut modul în care Haldeman s-a „jucat” cu percepția tâmpită pe care majoritatea oamenilor o aveau (și încă o mai au, din păcate) despre homosexualitate – că e o boală care poate fi tratată – și a modelat o parte din poveste în jurul ei (nu vă zic mai multe, dar a fost o surpriză neașteptată să descopăr asta într-un roman atât de apreciat și premiat).

Spuneam mai devreme că mi-a plăcut mai mult momentele „liniștite” din viața lui Madella, atunci când nu se află pe câmpul de luptă, dar asta nu înseamnă că nu am apreciat deloc capitolele în care protagonistul, alături de nenumărate alte personaje, fie plănuiește următorul atac sau ia parte la el. Interacțiunile mai puțin pașnice dintre oameni și taurani, în special, mi s-au părut superb ilustrate, toate senzațiile prin care Madella trecea în acele momente fiind amplificate de experiența personală a autorului, care a știut exact ce, cum și când să transmită.

Cât despre personajul principal, recunosc că mi-a fost destul de greu să mă atașez de Mandella, dar spre sfârșitul cărții am ajuns să fiu trist că trebuia să-mi iau rămas bun de la el. Nu e tocmai cel mai simpatic protagonist din câți există, ba chiar ar putea părea insuportabil în anumite momente, și e plin de tot felul de defecte de caracter care ies în evidență în timpul conflictelor, însă odată ajuns pe Pământ, la ani buni după plecare, și descoperind o lume necunoscută… mi-a fost imposibil să nu-l compătimesc. Relația lui cu Marygay a fost ușor forțată, dar tot aș mai fi citit câteva sute de pagini despre ce s-a întâmplat cu ei după acel epilog mult prea scurt. Restul personajelor, fie ele secundare sau episodice, nu ies cu mai nimic în evidență, ceea e bine într-un fel pentru că, astfel, povestea rămâne a lui Mandella. Doar Marygay, partenera lui de arme și de viață, mi s-a părut mai bine conturată față de ceilalți, lucru normal având în vedere ce rol joacă în viața protagonistului, dar tot au existat câteva momente în care mi-a fost indiferentă. Tauranii – periculoșii extratereștri pe care Mandella și restul personajelor ar fi trebuit să-i lichideze – au fost irosiți, făcându-și foarte rar apariția de-a lungul cărții.

Războiul etern mi-a întrecut toate așteptările în ceea ce privește povestea și desfășurarea acțiunii și, chiar dacă restul personajelor în afara protagonistului și, într-o oarecare măsură, a iubitei sale au fost doar niște nume, comentariile inteligente ale autorului la adresa societății de atunci și acum sunt niște motive suficient de puternice pentru a vă îndemna să citiți acest roman cu adevărat impresionant, despre război, dar mai ales despre ce face acesta din oameni.

Mulțumesc editurii Nemira pentru exemplarul trimis!

RATING