TITLU: Toate sfârșiturile sunt la fel
AUTOR: Andrei Cioată
PUBLICAT DE: Editura Celestium
DESCRIERE: Povestea lui Andrei, un tânăr care, încă de mic, crește fără tată, imagine care îi stăruie în minte precum o umbră. Având o relație foarte apropiată de mama lui, încercând să treacă prin viață ținându-se, în întuneric, de mână, Andrei suferă un șoc când află ce este aceasta dispusă să facă doar pentru a-i fi lui bine. Astfel, simțind nevoia de a găsi răspunsuri care, mai degrabă, ar rămâne întrebări, el pleacă de acasă. În afara tabernaculului pântecului mamei sale, el îi întâlnește, pe rând, pe B. și Irina. Misteriosul B. este un personaj care, hiperbolizat, îi aduce aminte de tatăl său, iar Irina este muza, este himera care reprezintă o reîncarnare a mamei sale, o figură ștearsă, distompată a chipului maternal pe care acesta râvnește să-l sărute. În cei doi, Andrei va afla, deopotrivă, ce înseamnă dragostea și moartea, ura și disprețul, frumosul, dezamăgirea, visul, idealul, descoperind, încetul cu încetul, tainele ascunse ale vieții și frumusețea care sălășluiește în orice obraz roșiatic. Trăind extravisceral aproape, el pune accent pe amintiri, pe olfactivitatea vieții, pe forme și culori, pe metafore, pe dimensiuni și spații. De asemenea, ajuns la finele vieții sale, el dorește să-și scrie romanul prin care, astfel, să aibă certitudinea că viața lui, așa cum a fost, n-a fost degeaba! O călătorie în sufletul copilului care, în împrejurimile și circumstanțele vieții, devine om! Un spirit liber, dar încorsetat de dorul ucigător și de niște trăiri, ar spune unii, greșite. Andrei este, dincolo de a fi un personaj, o stare, este un mod de viață și un adevăr: copilul-omul-himera, are certitudinea sa atunci când vorbește despre lumea înconjurătoare – întotdeauna, indiferent de loc, timp, spațiu, figura mamei va reprezenta oglinda unui suflet bun, plin de candoare, dar înțeles greșit. O odă a sfințeniei mamei, a glasului ei răgușit și supus timpului.
RECENZIE:
Cu toții cred că îl știm pe Andrei, cel care scrie atât de frumos despre cărți pe blogul Where the rain falls. Eu îi urmăresc activitatea de ceva vreme, ca un stalker ce sunt, și nu de puține ori am ales cărți la recomandarea lui – despre ultima, Altfel… și totuși Alice, am scris de curând pe blog. Așa că am fost cum nu se poate mai surprins, dar și cât se poate de încântat, când mi-a spus, prin noiembrie, că romanul lui de debut urmează să apară cât de curând la editura Celestium. Prin această recenzie vreau să-i mulțumesc lui Andrei pentru că mi-a oferit șansa de a-i citi cartea și să-l felicit pentru realizarea lui.
De această dată, n-o să mai fac un rezumat al poveștii, pentru că scurta descriere de pe coperta IV reușește să „acopere” cam tot ce aș putea spune despre acțiunea în sine, așa că nu prea are rost să repet ceea ce tocmai am scris (a se citi „am dat copy/paste”) puțin mai sus. Așa că o să intru direct în ceea ce mi-a plăcut – pentru că au fost foarte multe lucruri care mi-au plăcut la cartea lui Andrei, dar și ce nu mi-a plăcut – da, au fost și câteva chestii care m-au deranjat puțin de tot.
În primul și-n primul rând, trebuie să aduc în discuție stilul deosebit în care a fost scris romanul. Dacă nu aș fi știut de la început că e vorba de un debut, jur că aș fi spus, cu mâna pe inimă, că tocmai am citit cartea unui autor cu ani și ani de experiență, ani în care a putut să-și șlefuiască stilul până la perfecțiune și să își dezvolte abilitatea de a jongla cu cuvintele în cel mai fascinant mod. Se vede de la o poștă că lui Andrei îi place să scrie, fiecare pagină a cărții fiind încărcată până la refuz de această dragoste a lui pentru cuvinte. În peisajul literaturii române contemporane, în care majoritatea autorilor tineri încearcă să se facă auziți prin texte cât mai șocante și inutil de obscene, Andrei a pariat pe un stil mai old school, prin care (îmi place mie să cred) încearcă să readucă literaturii de la noi acea sensibilitate pierdută.
Povestea în sine și mesajul pe care mi l-a transmis, acela că indiferent de câte iubiri vei cunoaște în viață, indiferent câte experiențe vei avea și câte sărutări pătimașe vei primi/acorda, tot dragostea părintească este cea la care tânjești cu disperare și la care te întorci de fiecare dată, au reușit să mă impresioneze profund. Andrei, fiind doar un adolescent, vrea să experimenteze, vrea să-și testeze limitele și să descopere ce-i place cu adevărat. Îl admir pe Andrei (scriitorul) pentru că a avut curajul de a-l face pe Andrei (personajul) bisexual, dar mai ales pentru că nu și-a bătut joc de el și i-a tratat identitatea sexuală cu respect; nu o să găsiți scene șocante de sex în Toate sfârșiturile sunt la fel, doar momente profunde în care dragostea răzbate prin fiecare cuvânt, literă, punct sau virgulă.
Ultimul capitol al cărții a fost perfect; l-am adorat în întregime, poate și pentru că m-am regăsit destul de mult în el, și voi ține minte cât trăiesc o „învățătură” de acolo, care mi se pare că nimerește la fix procesul de scriere al unui roman, și anume că un roman trebuie lăsat să se scrie el însuși. Ce mi-a mai plăcut la acest ultim capitol a fost ușoarele aluzii la modul în care se publică, în ziua de azi, cărțile la noi: fie prin pile/nepotism, fie după gradul în care acestea pot șoca viitorii cititori. Grat job with that, Andrei! Și, ca să nu uit, am fost extrem de bucuros să văd pomenit numele Lisei Genova printre autorii preferații protagonistului, dar și filmul Still Alice la capitolul de filme pe care acesta le adoră.
Cât despre aspectele negative ale cărții… Nu mi-au prea plăcut celelalte personaje, în special B., care mi s-a părut puțin de umplutură, și mama lui Andrei. Poate că o să-mi iau foarte mult hate din parte celorlalți cititori pentru ce o să spun, dar B. nu m-a impresionat chiar deloc și nu prea i-am văzut rostul – în afară de a-l iniția pe Andrei în tainele amorului și de a-i oferi un loc unde să stea atunci când acesta din urmă simte că nu mai poate suporta să trăiască cu minciunile maică-sii. Apropo de mama protagonistului… doar mie mi s-a părut destul de previzibilă treaba cu job-ul ei de noapte? Tot legat de ea este și singurul moment în care am fost complet deconectat de carte: scrisoarea pe care i-o trimite fiului ei este plină de cuvinte pompoase și întrebări existențiale, despre condiția omului și altele la fel de profunde, doar că… ea a terminat o școală profesională, și nici nu poți spune că a avut parte de o experiență de viață foarte academică, din care să deprindă aceste vorbe mari. Ah, nu mi-a mai plăcut că i se adresa lui Andrei cu „băiete”, de parcă nu ar fi fost lumina ochilor ei, sânge din sângele ei.
Da, Toate sfârșiturile sunt la fel este o carte care merită să fie citită (și trăită), în special pentru că reușește să ne arate că literatura contemporană nu se rezumă doar la scene perverse, pseudo-filozofii de viață, personaje unidimensionale, muuuuuuuuuuuuuuuuuuuuulte înjurături și așa mai departe. Un debut foarte bun, incredibil de matur și care va impresiona, cu siguranță, cititorii, romanul lui Andrei Cioată o să vă facă să vă așteptați cu nerăbdare următoarea sa carte.
RATING:
răzvan's bookshelf 