LUCRURILE MĂREȚE AU ÎNCEPUTURI MICI

ucenicul-asasinului

TITLU: Ucenicul asasinului (Farseer #1)

AUTOR: Robin Hobb

PUBLICAT DE: Editura Nemira

DESCRIERE: Povestea din Ucenicul Asasinului de Robin Hobb începe când Fitz este abandonat de familia sa la castelul Prințului Verity. Băiatul descoperă foarte rapid că posedă anumite puteri magice, obscure prin care este capabil să comunice telepatic cu un câine pe nume Curiosul.

RECENZIE:

În ultima vreme, romanele fantasy (fie ele young adult, epic sau high) au devenit tot mai populare și, din această cauză, apar precum ciupercile după ploaie. Probabil cel mai cunoscut autor de fantasy la momentul actual este George R.R. Martin, cel aflat în spatele fenomenului mondial Game of thrones. Dar sunt și alți scriitori care-i calcă pe urme și sunt mai mult decât încântat să o fi descoperit pe Robin Hobb și al ei… meșteșug fără de egal.

Continuarea vă așteaptă la un simplu click pe imaginea de mai jos  😀

bookblog.ro

Anunțuri

NORMALUL NU E BANAL

moarte-subita

TITLU: Moarte subită

AUTOR: J.K. Rowling

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Când Barry Fairbrother, în vârstă de 40 de ani, moare pe neaşteptate, comunitatea intră în derivă. Idilicul orăşel englezesc, cu o piaţetă pavată şi o mănăstire străveche, ascunde de fapt un război mocnit între mai multe tabere: între bogaţi şi săraci, între adolescenţi şi părinţi, între soţi şi soţii, între profesori şi elevi… Pagford nu este deloc ceea ce pare la prima vedere. Cel mai mare conflict îl stârneşte însă locul lăsat liber de Barry în consiliul parohial. Cine va triumfa într-o luptă electorală plină de patimă, duplicitate şi dezvăluiri neaşteptate?

RECENZIE:

Am crescut cu seria Harry Potter. Mulțumită acesteia, am descoperit că lectura nu e ceva plictisitor, ci un lucru de care avem nevoie cu toții. Firește că am fost curios să citesc Moarte subită, romanul pentru adulți scris de J.K. Rowling, deoarece eram curios dacă autoare se poate distanța de seria care a făcut-o faimoasă în toată lumea.

Viața aparent liniștită din orășelul Pagford este dată peste cap atunci când Barry Fairbrother, un respectat membru al comunității (și al Consiliului Parohial, pe deasupra) suferă un accident vascular cerebral și moare, lăsându-și familia îndurerată și, lucrul cel mai important pentru intriga romanului, un loc vacant în Consiliu. O adevărată bătălie începe între cei interesați să-l înlocuiască pe Barry, condimentat cu un răboi al generațiilor, comploturi și problemele de zi cu zi pe care pagfordienii (și nu numai) sunt nevoiți să le înfrunte.

Dacă vreți să citiți romanul din același motiv ca și mine, vă sfătuiesc să uitați de Potter și orice ține de lumea lui, altfel s-ar putea să fiți șocați că „mama” micului vrăjitor vorbește atât de deschis despre subiecte pe care nu le-a abordat în celelalte cărți ale sale, cum ar fi sexul între minori sau consumul de alcool și droguri. Mie aceste lucruri mi s-au părut cât de poate de naturale, nu au fost câtuși de puțin exagerate sau aruncate acolo doar pentru a stârni controverse și discuții pe tema romanului. Dimpotrivă, acestea au contribuit la sentimentul de realism al poveștii, aducând-o la viață.

Atenția la detaliu pe care Rowling o acordă și în acest roman este absolut minunată. Deși de multe ori tind să mă plictisesc atunci când un autor reușește să nu omită niciun amănunt dintr-o scenă, de această dată am fost fermecat de abundența detaliilor care, așa cum a fost cazul elementelor mai sensibile, au însuflețit fiecare pagină a cărții.

Dacă ar fi să găsesc un minus romanului, acesta ar fi numărul mult prea mare de personaje. Atunci când am început să citesc saga Cântec de gheață și foc, o altă scriere în care personajele abundă, nu am avut o problemă în a reține legăturile complicate dintre „jucătorii” urzelii tronurilor (cel puțin nu la început), poate și din cauză că am fost obișnuit cu majoritatea dintre ei din serial. În cazul cărții lui Rowling, pentru primele 200 și ceva de pagini, de fiecare dată când perspectiva narativă se schimba, aveam nevoie de câteva clipe în care să-mi amintesc despre cine era vorba și nu de puține ori mi s-a întâmplat să amestec personajele între ele.

Totuși, după ce am început să mă obișnuiesc cu Fats, Krystal, Cubby, Gaia și restul distribuției (trecând, astfel, peste marele hop al cărții), am fost pe deplin fascinat de intriga construită de Rowling. Nu știu de ce, dar la început am avut impresia că Moarte subită ar fi un roman polițist. Poate că de vină este titlul… Ei bine, nu. Moarte subită este un roman despre complexitatea și diversitatea naturii umane, o carte care te prinde în mrejele ei și te face să te îndrăgostești de un personaj, numai pentru a-ți trânti mai apoi o serie de dezvăluiri și întâmplări legate de acesta care te vor face să-ți schimbi părerea. Moarte subită este acel gen de lectură pentru care ai nevoie de timp și dăruire și care te va bântui multă vreme după ce ai citit ultimul paragraf.

Neapărat trebuie să menționez umorul. De foarte multe ori am fost nevoit să iau o pauză de la citit, asta pentru că aveam lacrimi în ochi din cauza replicilor savuros de sarcastice ale lui Fats sau datorită comicului de situație, prezent aproape în fiecare capitol.

Talentul de scriitor al lui Rowling este incontestabil (asta dacă mai avea cineva nevoie de această lămurire). Cred că până și cei mai reticenți cititori, cei care strâmbă din nas atunci când aud de Harry Potter și spun „meh, alea-s cărți pentru copii!” vor fi fascinați de Moarte subită. Cele două scrieri ale lui Rowling sunt extrem de diferite între ele (cum sunt, să zicem, un leu și un șarpe 😉 ), dar păstrează autenticitatea scriitoarei: acel stil plin de căldură și naturalețe care te face să vrei să nu mai părăsești lumea imaginată de aceasta. Pur și simplu magic!

Mă bucur că J.K. Rowling și-a asumat acest risc și a scris o carte diferită față de ce aștepta publicul de la ea. Moarte subită e un omagiu adus Angliei, în care orășelul Pagford este un personaj în adevăratul sens al cuvântului; un roman cu multiple substraturi și care tratează teme de actualitate, șocante doar prin naturalețea în care sunt dezbătute.

Mulțumesc Editurii Trei pentru acest roman de-a dreptul minunat!

RATING: 8/10

CIUDĂȚENIA LA EA ACASĂ

octopussy

TITLU: Octopussy

AUTOR: Cristina Boncea

PUBLICAT DE: Editura Herg Benet

DESCRIERE: Hyena, o adolescentă de aproape 14 ani, se întoarce acasă după o lungă perioadă de absență din mijlocul familiei. Este primită deopotrivă cu entuziasm și scepticism de către Becks, sora sa geamănă, care încearcă să reconecteze relația lor și să recupereze toți acei ani pierduți. Dar secretele mamei, ale tatălui vitreg și ale ambelor fete sunt amenințate să iasă la iveală odată cu sosirea straniului unchi din America. Citind această carte, ești obligat să lași deoparte toate clișeele pe care le-ai auzit despre tinerii de azi. Sex, droguri, alcool, nopți în cluburi, haine de fițe? Pentru Becks si Hyena sunt doar punctul de pornire al propriilor reflecții și raportări față de viață – o foarte ciudată raportare, de altfel… Un roman ca o călătorie fascinantă și amețitoare, cu umor sumbru și, în același timp, o atentă celebrare a individualității extreme.

RECENZIE:

Romanul de debut al Cristinei Boncea pare să fi împărțit cititorii în 2 tabere: prima, cea care o blamează pe autoare pentru subiectul despre care a ales să scrie la o vârstă pe care mulți o consideră nepotrivită pentru a aborda asemenea teme, și cea de-a doua, „apărătorii” cărții, cei care susțin libertatea de exprimare a scriitorilor, indiferent de vârstă. Eu tind ușor spre a doua grupă și, cu toate că Octopussy nu a fost pe gustul meu, sunt de acord că trebuie judecată cartea și nu persoana care a scris-o.

Octopussy este o carte ciudată. Are personaje ciudate cu nume ciudate (Becks și Hyena), este scrisă ciudat, iar întâmplările sunt, și ele, ciudate (chiar lipsite de logică, aș spune eu). Atunci când Becks este pusă față în față cu întoarcerea surorii sale gemene, Hyena, care a fost internată într-un spital din nu se știe ce motiv (pe bune, nu aflăm de ce mama ei a luat această hotărâre nici măcar la sfârșitul cărții) pentru mai bine de jumătate din viața sa, întreaga lume a fetei începe să se schimbe. Externarea Hyenei coincide și cu apariția unchiului Philip, fratele tatălui vitreg al gemenelor, din America. Iar Philip pare hotărât să descopere toate secretele și minciunile familiei Sugar.

Încă de la începutul lecturii am fost convins că am în față o carte despre care cu greu îmi voi aduna gândurile. Nu m-a intrigat faptul că romanul debutează cu Becks auzindu-și părinții făcând sex, ci modul prea direct în care naratorul ni se adresează nouă, cititorilor. Un exemplu ar fi: „E cam dezolant, ce pot să spun…”. OK, dacă unul dintre personaje ar fi fost naratorul, această replică ar fi avut sens. Dar, cum avem de-a face cu un narator obiectiv, aici nu-și prea are locul. Și sunt o grămadă de astfel de implicări directe ale naratorului de-a lungul cărții (cel mai mult m-a deranjat un „Ha, ha…” aruncat la întâmplare la sfârșitul unui paragraf).

Narațiunea e sărăcăcioasă și, de prea multe ori, se pune accentul pe elemente șocante, care nu aduc nimic de valoare textului, deși spre sfârșit toate se leagă. SPOILER!!! Chiar nu cred că era nevoie ca Becks să aibă acea relație… specială cu Ham, câinele familiei. Dar nici ceea ce se dezvoltă între fată și sora sa nu e ceva prea ușor de agreat. Oricât de open-minded ai fi, nu poți nega că aceste lucruri sunt greșite. Nu cred că o persoană care se arată scârbită de incest ori zoofilie este pudică, ci pur și simplu e un om cu picioarele pe pământ. Dacă autoarea și-a propus să aștearnă pe hârtie cele mai dezgustătoare scene la care se putea gândi, cred că i-a reușit. GATA CU SPOILERELE!!! În afara scenelor ofensatoare și a limbajului colorat, cartea mai suferă și de unele inconsistențe. La început, aflăm că Becks e în clasa a șaptea și că urmează să împlinească 14 ani în timpul celui de-al doilea semestru al anului respectiv. Bun. La un moment dat, se precizează că atunci când era pe a cincea, avea 10, respectiv 11 ani în semestrul 2. Făcând un calcul simplu, rezultă că Beck ar trebui să împlinească 13 ani la sfârșitul clasei a șaptea, și nu 14, cum este prezentată situația în roman.

O altă problemă a fost abundența de cuvinte în FUCKIN’ engleză. Da, este un lucru specific generației de acum să vorbească „romgleza”, dar de aici și până la folosirea unor abrevieri de messenger, precum lol și ffs, e cale lungă. Asemenea… expresii nu își au locul într-un roman, ci pe site-uri gen urbandictionary.com.

Cartea ridică unele semne de întrebare. Poate cel mai intrigant personaj este Hyena (urmată îndeaproape de unchiul Phil), despre care aflăm foarte puține lucruri pe tot parcursul lecturii. Mici frânturi din amintirile fetei ies, treptat, la iveală, însă tot nu descoperim ce s-a întâmplat cu ea în timpul petrecut la spital. Ce a făcut Hyena atât de grav încât să fie internată? Ce fel de instituție era spitalul respectiv? Să fi fost un sanatoriu? Poate că dacă s-ar fi axat mai mult pe povestea vieții Hyenei, Octopussy ar fi fost un roman psihologic bun. Așa…

Ce a salvat, totuși, romanul? Conceptul bolii descoperite de unchiul Phil, numită, sugestiv, Octopussy, este destul de interesant și o abordare originală a suferințelor mintale de care poate suferi o persoană. Hyena și Philip, cele mai interesante personaje ale cărții, aduc un pic de dramatism și tensiune poveștii prin acțiunile lor și prin trecuturile tumultoase pe care le au în spate.

Octopussy este o carte cu mult potențial, dar, din păcate, acesta nu este exploatat la maximum. Cel mai mult se pune accentul pe scene șocante și dezgustătoare, acele scene care stârnesc controversă și asigură vânzări. Dacă ar fi să o caracterizez pe scurt, aș spune că această carte este comercială și cam atât. Este o carte proastă? Depinde de fiecare în parte. Mie nu mi-a plăcut, dar asta nu înseamnă că nu o să aibă fanii ei.

RATING: 2,5/10

ALBĂ-CA-ZĂPADA NU MAI E ATÂT DE INOCENTĂ!

rosu-ca-sangele

TITLU: Roșu ca sângele (Albă-ca-Zăpada #1)

AUTOR: Salla Simukka

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: E cea mai grea iarnă din ultimii ani; străzile din Tampere, Finlanda, sunt îngheţate şi acoperite de zăpadă. Şi nimic nu contrastează mai tare cu albul zăpezii decât sângele. Lumikki Andersson, o adolescentă în vârstă de 17 ani, locuieşte singură şi urmează cursurile unui liceu de arte. Şi-a făcut o regulă din a nu se implica în lucruri ce nu o privesc. Totuşi, această regulă este pusă la încercare în ziua în care Lumikki găseşte bancnote pătate de sânge în camera obscură a liceului. Dându-şi seama că trei elevi de la liceul său au un amestec în acest incident, Lumikki se trezeşte prinsă în hăţişul unei afaceri internaţionale cu droguri. Viaţa îi este pusă în pericol.

RECENZIE:

Acum câțiva ani am văzut trilogia Millenium, bazată pe romanele omonime scrise de Stieg Larsson, și mi s-au părut niște filme cu adevărat bune. Când am văzut că personajul principal al seriei Albă-ca-Zăpada este comparat cu Lisbeth Salander, protagonista incredibilă a cărților (și filmelor) lui Larsson, am vrut neapărat să o citesc.

Roșu ca sângele este, la suprafață, un thriller ca toate celelalte: morți suspecte, un grup neobișnuit de investigatori, răzbunări, mafie, tot tacâmul. Dar, pe măsură ce Lumikki se afundă în tot mai multe belele, romanul Sallei Simukka își dezvăluie punctele forte, până atunci camuflate cu dibăcie, și să devină cu adevărat fascinant.

Povestea cărții nu este nici ea deosebit de complicată, urmând șabloanele deja cunoscute din alte cărți aparținând genului (cum ar fi personajul principal care se trezește, fără să vrea, prins într-o încurcătură de zile mari din care va trebui să scape cu orice preț). Acțiunea începe atunci când Lumikki descoperă mai multe bancnote îmbibate în sânge, puse la uscat în camera obscură a liceului și pe fiul directorului comportându-se suspect. Curioasă din fie, eroina decide să-l urmărească pe acesta, iar din acel moment viața i se schimbă, Lumikki fiind prinsă într-un adevărat coșmar. Capitolul la care acest roman strălucește este construcția personajului princpal.

Lumikki Andersson este elevă la un liceu de arte, o introvertită care toată viața ei a încercat să se ferească de străini, cu un trecut tumultuos din care nu aflăm mare lucru deocamdată, autoarea preferând să mențină suspansul pentru celelalte volume. Totuși, micile frânturi din anii copilăriei sau momentele fericite, de care își aduce aminte cu drag, sunt suficiente pentru a nuanța complexitatea lui Lumikki. E fascinant, deopotrivă, să o „privești” cum observă și analizează până și cele mai mici detalii în comportamentul unei persoane atunci când o spionează, dar și să călătorești adânc în mintea ei în momentele în care simte că nu mai poate rezista și că are nevoie să se exteriorizeze. Cred că, pentru a o putea aprecia la adevărata ei valoare pe Lumikki, trebuie să citești cartea. Oricâte descrieri i s-ar face, nimic nu se compară cu descoperirea „pe viu” a personalității ei.

Restul personajelor nu au fost chiar atât de bine conturate precum Lumikki, dar asta nu înseamnă că au părut unidimensionale sau prost creionate. Dimpotrivă. Pe unele chiar am ajuns să le înțeleg spre sfârșit și să rezonez, oarecum, cu ele. Cei trei adolescenți care o implică pe Lumikki în toată nebunia au avut o introducere care i-a făcut să pară detestabili, cei doi băieți rămânând la fel cum i-am cunoscut pe tot parcursul cărții. Dintre ei, cel mai mult mi-a plăcut de Elisa, fata crescută în puf și obișnuită să i se facă toate mofturile. Elisa a evoluat puțin de-a lungul zilelor pe care Lumikki le petrece cu ea, astfel ajungând un personaj a cărui soartă să intereseze cititorul.

Un roman perfect pentru o după-amiază liniștită, care se citește deosebit de ușor, cu un personaj principal memorabil, Roșu ca sângele e garantat să satisfacă pretențiile și celui mai împătimit cititor de thrillere nordice.

RATING: 8/10

CĂLĂTORIND PRIN ȚINUTUL PÂRJOLIT

incercarile-focului

TITLU: Încercările focului (Captiv în labirint #2)

AUTOR: James Dashner

PUBLICAT DE: Editura Litera

DESCRIERE: Thomas a crezut că rezolvarea Labirintului reprezintă sfârșitul cumplitei lui aventuri. A crezut că s-a terminat cu variabilele, cu alergatul. A crezut că toți Poienarii își vor relua viețile, dar nu și-a închipuit la ce fel de existență se vor întoarce. În Labirint, viața era ușoară. Aveau mâncare, aveau un adăpost și siguranță… înainte ca Teresa să declanșeze sfârșitul. Dar, în lumea de dincolo de Labirint, sfârșitul începuse cu mult timp în urmă. În locul libertății sperate, Poienarii se află acum în fața unei noi încercări: ei trebuie să străbată un deșert torid, pândiți de amenințarea unor furtuni cataclismice și, mai ales, a unor ființe omenești devastate de o boală misterioasă, Arșița, care îi transformă treptat într-un soi de monștri insensibili, sălbăticiți. Va ține oare Thomas secretul libertății ascuns undeva în adâncul minții sale? Sau va rămâne pentru totdeauna în stăpânirea Răului?!

RECENZIE:

Habar n-am de unde să încep. Încă nu mi-am pus ordine în gânduri, am sentimente destul de amestecate privind această carte, mintea mea e cuprinsă de haos și așa mai departe. Primul volum al trilogiei, Captiv în labirint, a fost o surpriză plăcută și, „mulțumită” acelui cliff-hanger de la sfârșit, am fost nerăbdător să citesc continuarea. Încercările focului nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor mele, dar nici nu a fost o carte proastă. Din păcate, o mare parte din farmecul primei cărți s-a pierdut, iar de această dată m-am confruntat cu un roman YA distopic… de duzină. DACĂ PLĂNUIȚI SĂ CITIȚI SERIA, IGNORAȚI RECENZIA ACEASTA, DEOARECE CONȚINE UNELE SPOILERE DIN PRIMUL VOLUM!

După ce au supraviețuit Labirintului, Thomas și prietenii lui sunt nevoiți să treacă printr-o nouă serie de situații dificile. De această dată, Poienarii sunt aruncați într-un deșert periculos, unde află de existența unui alt grup de subiecți la testele celor de la RĂU și se confruntă cu Defecții – oameni afectați de Arșiță, aflați în pragul nebuniei. Vor reuși Thomas și prietenii lui să scape cu bine? Dacă da, cât de mare va fi prețul pe care trebuie să-l plătească?

Oricât de entuziasmat aș fi fost să încep cartea, la începutul lecturării m-am lovit de un zid pe care mi-a fost aproape imposibil să-l escaladez: traducerea. Aproape toți termenii cu care m-am obișnuit în primul volum (cu foarte mare dificultate!) au fost schimbați și m-am trezit din nou în situația în care mă aflam atunci când m-am apucat de Captiv în labirint. Am lăsat cartea la o parte și, pentru 2 zile, nu m-am atins de ea. Îmi era teamă că o voi izbi de vreun perete sau ceva de genul, atât de enervat eram pe noua traducere. Dar, după o perioadă în care nu m-am putut decide dacă să continui sau nu cu romanul, am luat hotărârea să nu abandonez Încercările focului, oricât de mulți nervi mi-ar fi provocat.

Primele trei sferturi ale cărții au fost incredibil de lente și aproape plictisitoare. Acțiunea a luat o turnură nu prea bună față cea din volumul anterior și a devenit, pe alocuri, destul de previzibilă și deloc impresionantă, asemănându-se prea mult cu scenariul tipic hollywoodian pentru o poveste postapocaliptică. Din fericire, spre sfârșit am simțit o îmbunătățire, acest lucru salvând întreaga carte pentru mine.

Nu știu ce s-a întâmplat cu personajele, dar parcă au trecut încă o dată prin procesul de ștergere a memoriei și au regresat considerabil față de primul volum. Acțiunile lor au fost prostești, dialogurile enervante, iar Thomas s-a transformat într-un plângăcios care, de fiecare dată când nu mai face față situației, leșină ori adoarme. Pe lângă faptul că-l pomenește încontinuu pe Chuck (sincer, nu văd de ce moartea acestuia l-a afectat atââât de mult), Thomas reacționează cum nu se poate mai ciudat atunci când un Poienar, cu care nu a schimbat nici măcar o vorbă, moare: se apucă să-i pronunțe numele (deși nu l-a aflat decât cu câteva clipe înainte de tragicul eveniment) și să se piardă cu firea.

O să urmeze o porțiune cu spoilere. Dacă nu ați citit romanul, ar fi mai bine să treceți peste următoarele rânduri. OK, aici începe TERITORIUL SPOILERELOR din volumul acesta: cel mai mult m-a deranjat introducerea triunghiului amoros în poveste. Serios, chiar nu era nevoie! Unul dintre punctele forte ale primei cărți a fost lipsa unei povești siropoase de dragoste între protagoniști, așa că un triunghi amoros nici nu intra în discuție. Din nefericire, autorul a părut să „fure” câteva idei de la scriitoarele populare în rândurile adolescenților și a introdus un element absolut deloc necesar pentru poveste și extrem de enervant. Ieșirea de pe TERITORIUL SPOILERELOR.

După cum am spus, finalul cărții o spală de păcate (chiar dacă nu reușește să îndepărteze petele încăpățânate, cum sunt cele enumerate mai devreme). Încă o dată, suntem puși față în față cu un final frustrant, care promite un ultim volum încărcat de acțiune și, sper din tot sufletul, răspunsurile la întrebările ridicate de acest volum.

RATING: 6/10