TITLU: Harry Potter și prizonierul din Azkaban (Harry Potter #3)
AUTOR: J.K. Rowling
PUBLICAT DE: Editura Arthur
DESCRIERE: Când Cavalerobuzul opreşte brusc în faţa lui, răsărind din întuneric, pentru Harry Potter începe un nou an şcolar care nu e nici pe departe unul obişnuit.
Sirius Black, criminal în serie şi discipol al Lordului Voldemort, a evadat de la Azkaban, închisoarea vrăjitorilor, şi toată lumea spune că ar fi pe urmele lui Harry. La prima oră de divinaţie, profesoara Trelawney vede în frunzele de ceai din ceaşca lui Harry un semn prevestitor de moarte… Dar mai înfricoşător decât orice e că în jurul şcolii patrulează dementori, care pot sorbi suflete cu Sărutul lor mortal.
RECENZIE:
Dacă urmăriți blogul de ceva vreme, probabil știți deja că Harry Potter este una dintre seriile „vinovate” pentru pasiunea mea vizavi de tot ce ține de cărți. Prizonierul din Azkaban, deși al treilea volum al seriei, a fost primul pe care l-am citit (înainte de asta am văzut doar Piatra filosofală, care a fost difuzat într-o duminică pe ProTV și am ajuns cam somnoros la școală luni, fiindcă nu am vrut nici în ruptul capului să mă pun la culcare până nu aflam cum se termină primul an la Hogwarts pentru Harry, Ron și Hermione) și a fost dragoste la prima lectură, cu toate că majoritatea referirilor la evenimentele din cărțile anterioare au reprezentat niște concepte cât se poate de abstracte. Nu a durat mult până să „ajung la zi” cu seria – cel puțin cu volumele publicate până în acel moment –, iar ce a urmat mai apoi… Dar deja devin nostalgic, ceea ce nu e prea bine, așa că să ne întoarcem la recenzie. Totuși, vă avertizez de pe-acum că s-ar putea să-mi fie imposibil să fiu imparțial vizavi de Prizonier, având în vedere că e o carte atât de importantă pentru mine.
Al treilea an la Hogwarts se anunță unul diferit pentru Harry încă dinainte ca acesta să înceapă. După ce și-a umflat mătușa fără să vrea, eroul nostru pleacă din casa groaznicei familii Dursley și ajunge să-și petreacă restul vacanței de vară la Cazanu’ Găurit, unul dintre cele mai faimoase localuri printre vrăjitorii din Londra. În tot acest timp, află despre un anume Sirius Black – cel mai loial discipol al Lordului Voldemort – care, cu foarte puțin timp în urmă, a reușit imposibilul și a evadat din închisoarea Azkaban, având un singur gând în minte: să-și răzbune stăpânul decăzut și să-l ucidă pe Harry. Pentru a evita o posibilă tragedie, domeniile castelului Hogwarts sunt păzite de înspăimântătorii Dementori, unele dintre cele mai mârșave creaturi de pe fața pământului, care se hrănesc cu fericirea oamenilor și, dintr-un oarecare motiv, par să fie atrași de Harry ca un magnet. Secrete peste care s-a așternut praful de-a lungul anilor vor ieși la iveală și prietenii vechi vor fi puse la grea încercare în al treilea volum al seriei care a vrăjit milioane de oameni.
Cred că e a cincea oară când citesc Prizonierul din Azkaban și… parcă a fost o experiență la fel de genială ca prima dată. Poate că ăsta e farmecul cărților lui Rowling: sunt atât de complexe, de bogate în detalii și worldbuilding încât descoperi câte ceva nou la fiecare lectură, fie că vrei, fie că nu. De această dată m-am jucat puțin de-a detectivul și am căutat indicii referitoare la ce urma să se întâmple spre sfârșitul romanului și nu numai – am găsit o grămadă, unele nu chiar atât de subtile, care m-au făcut să zâmbesc mulțumit. Sunt foarte, foarte puține lucruri care mi-au displăcut la carte – ca să le dezvolt ar trebui să intru în teritoriul spoilerelor și nu mă încumet să fac asta; să spunem doar că există unele probleme de… logică vrăjitorească și că totul are legătură cu Hermione 😀 În rest, chiar nu am ce să-i reproșez lui Rowling. Cu acest volum a reușit să ridice ușor ștacheta și să ofere seriei o notă distinctă de maturitate profundă, fără să piardă farmecul aproape copilăresc al primelor cărți, reușind astfel să echilibreze perfect nu doar tonul poveștii, ci să și împace uriașa bază de fani pe care a strâns-o de-a lungul anilor: Prizonierul din Azkaban e suficient de dark și serioasă astfel încât să fie pe placul cititorilor „mari”, dar e plină de umorul și magia care sunt atât de apreciate de cei „mici”.
Personal, am ajuns să-l consider unul dintre cele mai importante volume ale seriei, alături de 5 și 7, în special datorită evoluției persoanjelor. Dintr-un oarecare motiv, Harry mi s-a părut destul de… sec în primele cărți și poate că a fost intenționat creionat astfel, pentru ca noi să putem relaționa mai ușor cu el; ei bine, în această parte Harry începe în sfârșit să ia atitudine și să se ridice la înălțimea renumelui său, fie că e vorba de victorii aproape imposibile în timpul meciurilor de Quidditch sau de stăpânirea unei vrăji care le dă bătăi de cap până și celor mai experimentați vrăjitori. Relația dintre Ron și Hermione va atinge apogeul ceva mai târziu, dar a fost tare amuzant să-i văd certându-se din pricina animalelor lor de companie. Snape și Malfoy sunt în continuare insuportabili. Fără să intru prea mult în detalii, noii cititori îl vor adora pe Lupin de la început, fiind exact genul de profesor pe care oricine și l-ar fi dorit (e greșit să spun că mi-a plăcut și mai mult de el după ce i-am aflat secretul?). Despre Sirius Black aș prefera să nu vorbesc pentru că, din nou, spoilere. Restul profesorilor de la Hogwarts rămân oarecum în fundal și nu au chiar atât de multe de făcut (până și excentricul Dumbledore e ceva mai rezervat de această dată), numai Hagrid pare să fi scăpat de acest „blestem”, fiind unul dintre personajele cheie ale cărții, datorită hipogrifului Buckbeak. Că tot veni vorba de hipogrifi… mi-a plăcut la nebunie cât de mult a extins Rowling lumea vrăjitorilor prin simpla adiție a unor creaturi magice nemaivăzute, printre care înșelătorul bogart și Dementorii, personificări ale fricii, creaturi dezgustătoare ce au luat naștere în timpul unei perioade nefaste din viața autoarei.
Această nouă ediție a Prizonierului din Azkaban nu numai că arată minunat, dar este și o „adaptare” mult mai fidelă a originalului, atmosfera de basm vechi de la Hogwarts și din împrejurimi fiind păstrată cu sfințenie. Poate că unii termeni li se vor părea ciudați fanilor vechi ai seriei, care au crescut cu traducerea inițială, dar nu sunt chiar atât de bizari încât să nu te obișnuiești cu ei după câteva pagini. Iar pentru cei care abia acum fac cunoștință cu Harry și gașca e perfectă.
Deși e ceva mai lent decât Piatra filosoflă și Camera secretelor, Prizonierul din Azkaban plusează prin introducerea unor personaje memorabile, de o importanță crucială pentru viitorul seriei, dar și prin dezvoltarea relației dintre cei trei protagoniști aflați în pragul adolescenței. A fost o experiență minunată să pot retrăi povestea destul de încâlcită din acest volum și să (re)descopăr micile indicii presărate de Rowling de-a lungul romanului, care prevestesc ce se va întâmpla în viitor.
Mulțumesc grupului editorial Art pentru exemplarul trimis pentru recenzie!