NIMIC NU E CEEA CE PARE – recenzie IMPOSTOAREA, de E. Lockhart

TITLU: Impostoarea

AUTOR: E. Lockhart

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Imogen este o moştenitoare bogată, orfană, pasionată de gătit şi mai ales infidelă în relaţii. Jule este o luptătoare, un cameleon social şi o sportivă neîntrecută. Imită accente, fură paşapoarte şi mai ales identităţi. O prietenie intensă. O dispariție. O crimă sau poate două. O poveste de iubire care a mers prost, sau poate trei. Obiecte contondente, deghizări, sânge și ciocolată. Visul American, supereroi, spioni și răufăcători. O fată care refuză să ofere lumii ce se așteaptă de la ea. O fată care refuză să fie persoana care era odinioară.

RECENZIE:

Pe E. Lockhart am cunoscut-o prin intermediul Mincinoșilor, primul ei roman care a fost tradus în română. Deși a trecut ceva *mai multă* vreme de când l-am citit, țin minte că l-am devorat în doar câteva ore, în ciuda unei răceli sâcâitoare din cauza căreia abia dacă îmi puteam ține ochii deschiși. Mincinoșii rămâne, chiar și în ziua de azi, una dintre cărțile mele preferate, asta datorită stilului minunat de poetic și a atmosferei dubioase pe care autoarea a reușit s-o contureze cu măiestrie. Apoi am făcut rost de Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks și, cu toate că nu a fost o lectură pe care să o fi regretat la momentul respectiv, m-a făcut mai puțin dornic să văd ce altceva mai are Lockhart de oferit. Asta până când am citit sinopsisul pentru Impostoarea.

Știam, în adâncul meu, că o să ador cartea asta, însă nu m-am așteptat nicio clipă să trec prin toate stările posibile în timp ce o citesc, de la agonie la extaz, de la ură și neînțelegere la bucurie pură. Îndrăznesc să spun că mi s-a părut chiar mai bună decât Mincinoșii, iar asta s-a datorat în mare parte modului în care narațiunea s-a desfășurat, prezentând totul în ordine invers cronologică, astfel încât misterele din jurul personajelor au fost și mai… misterioase, iar eu mi-am dorit și mai mult să aflu ce s-a întâmplat de fapt cu Jule, Imogen și Paolo de s-a ajuns unde s-a ajuns la începutul cărții, cine a murit, cum a murit, câte și mai câte. În ceea ce privește thrillerele pentru adolescenți, nu cred că se poate mai bine de atât.

Acțiunea e destul de greu de urmărit la început, sau cel puțin mie așa mi s-a părut având în vedere că mă așteptam la o structură clasică a poveștii, în care protagonista începe dintr-un anumit punct și de acolo avansează plot-ul. Dar am fost izbit, la propriu, de faptul că viața lui Jule ne este prezentată începând cu prezentul, apoi desfășurându-se încetul cu încetul înapoi, până când am ajuns să o cunosc cu adevărat, să-i apreciez instinctele de supraviețuitor, să o urăsc pentru ceea ce a făcut și pentru faptul că mai nimic din ceea ce credeam că știu despre ea la început nu poate fi considerat adevărat. Iar de aici provine farmecul Impostoarei. În Jule nu poți avea încredere, ceea ce te determină să crezi că nici Imogen, Paolo sau restul personajelor nu sunt tocmai ceea ce ai crezut la început. Creând un personaj atât de vicios, pentru care minciuna e o a doua natură, Lockhart modelează un thriller excepțional, pe care îl citești cu sufletul la gură și care îți vei dori să nu ajungă la final.

Despre personaje am vorbit puțin mai devreme, însă am omis să spun cât de superficiale par la o primă vedere. Și cred că fix aceasta a fost și intenția autoarei: să creeze mai degrabă niște șabloane pe care noi să le modelăm pas cu pas, în ritm cu povestea. Jule e deopotrivă impresionantă și repulsivă, genul de personaj pe care acum îl iubești, iar în secunda următoare îl urăști, dar, oricât de schimbătoare ar fi, un lucru e cert când vine vorba de ea, și anume că nu trece nici măcar o secundă fără să i se întâmple ceva interesant. La polul opus e Imogen, sau Immie, despre care suntem lăsați să credem că a pățit ceva, însă nu aflăm nimic concret decât foarte târziu, o fată care duce, probabil, cea mai privilegiată viață dintre toți, dispunând de un fond nelimitat de rezerve materiale; e fata populară, pe care oricine și-ar dori-o de prietenă, dar care își petrece timpul cu un grup limitat de persoane cărora le acordă toată atenția și are grijă să nu le lipsească nimic. Ca orice fată populară, Imogen are momentele ei când e ușor cam prea răutăcioasă, însă niciodată nu mi-a lăsat impresia că ar fi o persoană cu adevărat rea. Prietenia dintre ea și Jule, deși prezentată ca fiind idilică la început, se dovedește a fi una cum nu se poate mai toxică, acesta fiind un alt lucru pe care l-am apreciat la carte – faptul că nu se sfiește să prezinte cât de complexe sunt cu adevărat relațiile dintre oameni și cum, uneori, în spatele unui zâmbet aparent inofensiv se ascund cele mai mârșave intenții.

Ce aș mai putea spune despre Impostoarea în afară de faptul că trebuie neapărat să o citiți – și să nu vă lăsați descurajați dacă la început vi se va părea greu de urmărit? Ah, da. Nu știu voi ce părere aveți despre ea, dar eu m-am îndrăgostit de coperta ediției în limba română. Multă lume cu care am discutat mi-a spus că e neimpresionantă, dar eu ador simplitatea ei.

Mulțumesc editurii Trei pentru exemplarul oferit!

RATING

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s