DE DOUĂ ORI WILL GRAYSON

TITLU: Will Grayson, Will Grayson

AUTOR: John Green & David Levithan

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Într-o seară îngheţată, în cel mai neaşteptat loc din Chicago, doi adolescenţi – având amândoi numele de Will Grayson – sunt pe cale să-şi intersecteze paşii. Pe măsură ce lumile lor intră în coliziune şi se împletesc, cei doi Will Grayson descoperă că viaţa îi poartă în direcţii noi şi surprinzătoare: aventuri romantice şi punerea în scenă a celui mai de succes musical din istoria liceului.

RECENZIE:

După ce am fost dezamăgit de Orașe de hârtie, am decis că îi voi mai acorda lui John Green o singură șansă pentru a-mi dovedi că își merită popularitatea. Sub aceeași stea și Căutând-o pe Alaska mi-au plăcut foarte mult, dar începând cu De 19 ori Katherine am început să observ un anumit trend în scrierile lui Green, și anume acela de a recicla la nesfârșit aceleași personaje și/sau întâmplări. Cu alte cuvinte, cărțile lui sunt aceleași Mării, dar cu alte pălării. Despre David Levithan, pe de altă parte, am numai cuvinte de laudă (chit că am citit o singură carte scrisă de el, Zi după zi) și am fost ferm convins că nu mă va dezamăgi.

Will Grayson, Will Grayson spune povestea a doi adolescenți cum nu se poate mai diferiți, ambii numindu-se Will Grayson, care se întâlnesc într-o seară friguroasă în cel mai improbabil loc la care v-ați putea gândi.

În primul rând, vreau să punctez cât de originală mi se pare premisa colaborării dintre Green și Levithan. Sigur, nu e nici prima, nici ultima carte care să aibă doi autori, dar niciodată nu am mai întâlnit un roman în care fiecare scriitor să se concentreze pe un anumit personaj și să-i dezvolte personalitatea după bunul lui plac. Așa, avem un Will Grayson cam tocilar, neînțeles, al cărui singur și cel mai bun prieten reușește de fiecare dată să fie mai interesant decât el și care se îndrăgostește de una dintre cele mai mișto fete din școală (ca în mai toate cărțile lui John Green); celălalt Will Grayson este un băiat retras, fără viață socială, cu tendințe suicidale și care încearcă din răsputeri să-și ascundă orientarea sexuală față de lumea plină de prejudecăți. După cum spuneam mai devreme, cei doi sunt complet diferiți. Și, ca să nu-i încurcăm în continuare, o să mă refer la personajul lui John Green numindu-l Will Grayson (G), iar pe cel al lui David Levithan Will Grayson (L).

Am apreciat foarte mult la Will Grayson, Will Grayson respectul pe care autorii (în special David Levithan) îl arată comunității LGBT și faptul că nu s-au folosit de acest subiect sensibil doar pentru a ieși în evidență și a stârni cât mai multe controverse. Will Grayson (L) ne este prezentat ca un adolescent obișnuit care se întâmplă să fie gay; în nicio instanță nu a fost caracterizat doar prin prisma orientării sale sexuale, iar acest lucu nu a putut decât să mă bucure. Cât despre Tiny Cooper, acesta ar putea părea destul de enervant la început, fiind puțin mai mult decât un stereotip umblător care întrunește TOATE clișeele cunoscute despre persoanele homosexuale (băiat efeminat, extravagant, etc.), acesta își îmbrățișază sexualitatea și o poartă ca pe ceva de care este extrem de mândru.

Din punctul de vedere al acțiunii, cartea este o nebunie de la început și până la sfârșit; capitolele alternează constant între perspectivele celor doi Will Grayson – deci nu există momente de plictiseală –, iar stilul este deosebit de accesibil (apar și câteva conversații pe messenger sau prin SMS-uri, de exemplu, cu tot cu prescurtarile cu care ne-am obișnuit și pe care iubim să le urâm, cum ar fi „dc” sau „k”), ceea ce facilitează lectura. Will Grayson, Will Grayson se citește ușor, dar asta nu înseamnă că este o carte pe care o uiți la fel de repede. Dimpotrivă. Personajele vor rămâne alături de cititor multă vreme după ce a fost trasă cortina (cei care au citit cartea știu la ce mă refer 😉 ), iar mesajele despre toleranță, societate, iubire și viață vor avea un impact major, în special asupra celor mai tineri.

Personajele sunt cele care dau savoare oricărui roman, iar Will Grayson, Will Grayson nu face excepție. Will Grayson (L) Singurul lucru care nu mi-a plăcut la carte a fost Will Grayson (G). Cred că, fără intervenția lui John Green, romanul ar fi fost mult mai reușit. Spun asta pentru că mult-prea-popularul-scriitor nu aduce absolut nimic nou care să-l diferențieze pe Will de restul personajelor sale; diferențele dintre Miles, Quentin, Colin, Augustus și Will Grayson sunt insesizabile, aproape inexistente. Până și Tiny mi-a adus puțin de tot aminte de Hassan, prietenul lui colin din De 19 ori Katherine, însă doar puțin. Tiny Cooper este sarea romanului (piperul fiind celălalt Will Grayson), reușind să condimenteze fiecare scenă în care apărea cu ajutorul caracterului său fanastic. Nu l-am îndrăgit de la început pe Tiny, recunosc. Mi s-a părut a fi doar un stereotip ambulant, o frescă a tuturor prejudecăților pe care societatea le are despre persoanele homosexuale, dar mă bucur că am avut ocazia să-l cunosc mai bine și să-l adaug pe lista cu personaje memorabile din literatura pentru adolescenți.

Ziceam despre Will Grayson (L) că ar fi piperul cărții. Ei bine, spre deosebire de Tiny (care nu m-a impresionat la început) și Will Grayson (G) (pe care aproape că l-am detestat), personajul lui Levithan m-a cucerit de cum a intrat în scenă. Ironic, sfidător, sarcastic, nepăsător… a fost una dintre cele mai veridice portretizări ale unui adolescent din câte am întâlnit. Mi s-a părut foarte mișto cum capitolele scrise din perspectiva lui păreau să arate degetul mijlociu regulilor de bază ale gramaticii, absolut toate cuvintele fiind scrise cu litere mici, indiferent că se aflau la începutul propoziției sau al numelui unei persoane. Ah, și întâmplarea face ca Will Grayson (L) să fie gay, dar acest aspect nu este cel care-i definește personalitatea, iar autorul nu face mare tam-tam pe baza orientării sexuale a personajului.

Deși nu am apreciat capitolele scrise de John Green și le-am citit mai mult din obligație, ca să nu rămân în urmă cu povestea, consider că Will Grayson, Will Grayson este o lectură obligatorie pentru orice fan al cărților young adult. David Levithan face o treabă excelentă cu personajele și acțiunea (el se află în spateleu unuia dintre cele mai surprinzătoare plot-twist-uri ale cărții), scrie cu sensibilitate, veridicitate și umor despre viața unui adolescent special; John Green, așa cum mă așteptam, dezamăgește din punctul de vedere al personajelor (chiar cred că, în dicționar, lângă definiția pentru „autoplagiat” ar trebui să se afle o poză de-a sa) și reușește să știrbească din calitatea romanului.

Mulțumesc editurii Trei pentru această carte specială! Vizitați mâine blogul pentru o surpriză 😀

RECUPERATORI DE SUFLETE ȘI… NU PREA

TITLU: Întoarcerea (Am murit, din fericire #1)

AUTOR: Theo Anghel

PUBLICAT DE: Editura Herg Benet

DESCRIERE: Tânăra Oriana moare într-un accident, chiar în ziua nunții ei. Pentru oricine, acesta ar părea sfârșitul. Nu și pentru ea. Se întoarce ca recuperator de suflete, însă nu la vechea viață și familie, pentru care trebuie să rămână moartă, ci la una cu totul nouă. Răsfățul  și confortul, considerate garantate mai înainte, se duc acum pe Apa Sâmbetei. Va trebui să lupte pentru a-i salva pe ceilalți, dar și pe sine. Apar noi prieteni, noi dușmani și… prima iubire?

RECENZIE:

În ultima vreme, autorii români câștigă tot mai mult teren în fața celor străini când vine vorba de preferințele publicului. Am observat că tot mai mulți scriitori autohtoni talentați încearcă apele până acum netestate ale literaturii young adult, mulți dintre ei cu foarte mare succes. Theo Anghel este un astfel de autor și, prin romanul ei de debut, Întoarcerea, ne propune o călătorie palpitantă într-o lume cum nu mi-a fost dat să mai întâlnesc până acum.

Continuarea vă așteaptă la un simplu click pe imaginea de mai jos  😀

VIAȚĂ DE CAL

TITLU: Black Beauty

AUTOR: Anna Sewell

PUBLICAT DE: Editura Rao

DESCRIERE: Autoarea Anna Sewell a scris povestea frumosului armăsar negru în ultimii ani ai vieţii şi a murit la cinci luni de la publicarea acesteia. Cu toate astea, a apucat să vadă succesul de care s-a bucurat povestea lui Black Beauty încă de la publicare. Astăzi, cu cinci milioane de exemplare vândute, Black Beauty este una dintre cele mai de succes cărţi din toate timpurile.

RECENZIE:

Luna aceasta am hotărât că e timpul să citesc niște clasici și, după ce mi-am încheiat socotelile cu De veghe în lanul de secară (interesantă, dar nu wow), Lolita (singurul lucru pe care l-am urât la cartea asta a fost fontul minuscul), …să ucizi o pasăre cântătoare (din nou, nu m-a impresionat) și Maestrul și Margareta (după un început extrem de promițător a devenit o îngrămădeală de lucruri lipsite de sens), m-am oprit asupra unei cărți pe care îmi doream de foarte multă vreme să o citesc: Black Beauty. Mulțumesc librăriei online Libris pentru surpriza deosebită de luna aceasta!

Romanul Annei Sewell spune povestea unui armăsar deosebit de frumos, Black Beauty, și a diverșilor oameni cu care fac cunoștință de-a lungul vieții sale agitate. Încă din tinerețe, el a învățat cât de nedreaptă poate fi soarta, atunci când a fost vândut pentru prima oară și s-a văzut nevoit să părăsească tot ceea ce știa și iubea doar pentru a se trezi în grija unor persoane nepăsătoare. Totuș, nu totul a fost deprimant în viața lui Black Beauty, dar acest lucru trebuie să-l aflați singuri, citind cartea.

Primul lucru care-mi vine în minte atunci când mă gândesc la Black Beauty este senzația aceea plăcută, de confort, pe care am avut-o în timp ce treceam de la un capitol la altul. Cartea se citește foarte repede și cred că este una dintre acele povești ptrivite atât pentru adulți, cât și pentru cei mici. Cititorii mai neexperimentați vor aprecia, cu siguranță, atât stilul deloc complicat și ușor de înțeles al autoarei, cât și povestea în sine, pe când cei mari își vor aduce aminte de copilărie și vor descoperi cu plăcere mesajele ascunse despre bunătate, onestitate și corectitudine.

Mi s-a părut foarte interesantă abordarea autoarei, de a nara cartea la persoana I, din perspectiva unui… cal. Astfel, experiențele prin care trece Black Beauty de-a lungul romanului au avut un impact mult mai puternic decât dacă ar fi fost povestite de către un narator omniscient și a fost mai ușor pentru mine să mă implic emoțional în poveste. Ca să nu mai spun că vocea lui Black Beauty mi s-a părut extrem de autentică, esența firii sale blânde fiind captată cu deosebită grijă de către Anna Sewell.

Deși de foarte multe ori a jucat rolul ascultătorului sau al martorului tăcut, iar personajele secundare/episodice au ieșit, uneori, mai mult în evidență decât el, Black Beauty mi s-a părut un personaj fermecător, inocent și sincer; l-am îndrăgit încă din prima clipă și aproape că i-am simțit durerea de fiecare dată când trecea prin situații nu tocmai plăcute, dar m-am și bucurat alături de el atunci când întâlnea câte o persoană demnă să-i fie stăpân. Viața lui Black Beauty este una complicată, cu bune și rele, dar el mereu reușește să-și mențină optimismul la cote ridicate, indiferent de greutățile pe care trebuie să le depășească.

Un roman pe care-l recomand tuturor, indiferent de vârstă sau de pregătirea în ale cititului. O lectură încântătoare, care cu siguranță vă va smulge câteva zâmbete. Una dintre acele cărți clasice fără vârstă.

Mulțumesc librăriei online Libris pentru șansa de a citti această carte minunată. Vă invit și pe voi să descoperiți multitudinea de cărți – atât în română, cât și în engleză – care se află la doar un click distanță de bibliotecile voastre. Ca bonus, pe site găsiți zilnic fel de fel de oferte și reduceri, iar transportul este gratuit!

UN FINAL DULCE-AMĂRUI

TITLU: Tratamen letal (Captiv în labirint #3)

AUTOR: James Dashner

PUBLICAT DE: Editura Litera

DESCRIERE: Labirintul nu a fost decât începutul… RÃU i-a răpit totul lui Thomas: viața, amintirile și, acum, singurii prieteni care i-au mai rămas – Poienarii. El știe că nu poate avea încredere în RÄ‚U, deși cei din organizație îl asigură că vremea minciunilor a trecut, că au reușit să colecteze toate datele din perioada Încercărilor și că acum trebuie să se bazeze pe Poienari, cărora li s-au redat amintirile, pentru a-i ajuta în ultima lor misiune – aceea de a desăvârși schema de tratament împotriva Arșiței. Dar s-a întâmplat ceva ce nici Încercările, nici Variabilele nu au prevăzut. Thomas își amintește mai mult decât își închipuie ei, suficient cât să nu creadă nici un cuvânt din ceea ce i se spune. După ce a învins Labirintul și a supraviețuit în Ținutul Pârjolit, Thomas riscă acum totul ca să-și salveze prietenii. Dar adevărul ar putea fi mai periculos decât și-ar fi imaginat vreodată. Va supraviețui oare cineva?

RECENZIE:

Au trecut câteva luni bune de când am terminat ultimul volum al trilogiei Captiv în labirint și încă nu știu ce să scriu despre carte. Am tot amânat recenzia asta, în speranța că-mi voi face ordine în idei dacă las să treacă un timp, dar iată că s-au scurs nenumărate săptămâni de atunci și tot nu sunt convins de sentimentele mele legate de Tratament letal. Unele momente au fost interesante, și-au avut locul în lumea post-apocaliptică închipuită de Dashner, iar acțiunea devine chiar intensă de la jumătate încolo. În același timp, nu pot să trec peste începutul lent și grămada uriașă de lucruri care pur și simplu nu au avut niciun sens. Recenzia conține unele spoilere pentru volumele anterioare, așa că vă sfătuiesc să nu o citiți dacă vă aflați la început cu seria.

Thomas se află în ghearele celor de la RĂU, care îi face propunerea pe care o aștepta încă de când s-a trezit în Labirint: el și restul poienarilor își vor primi amintirile, dar asta doar dacă îi vor ajuta pe RĂU să termine ceea ce speră ei că va fi leacul pentru Arșiță. Lucrurile o iau razna atunci când, convins de Newt și Minho să refuze târgul, Thomas evadează din sediul RĂU și se aventurează în lumea măcinată de boală.

Recunosc că, după ce am terminat Încercările focului, am fost nerăbdător să mă apuc de acest ultim volum. Aveam atât de multe întrebări rămase fără răspuns, iar finalul romanului anterior promitea un deznodământ epic. Nici nu vă pot spune cât de dezamăgit am fost atunci când am văzut că mai mult de o treime din carte a fost reprezentat de încercările lui Thomas, Newt și Minho de a evada din baza RĂU! O lălăială fără rost, dacă e s-o spunem pe cea dreaptă, primele 100 și ceva de pagini au fost atââât de lente încât nu de puține ori am vrut să renunț la a continua cu lectura.

Partea bună e că, după acel episod nefericit de lung, acțiunea începe să devină interesantă și, până la sfârșit, romanul se citește pe nerăsuflate. Doar că asta nu e din cauza unor răsturnări de situație incredibile (sunt câteva, dar destul de previzibile), ci pentru că tot timpul aștepți să primești niște răspunsuri. Acestea nu doar că refuză să apară, ci sunt sufocate de o nouă serie de întrebări. Finalul cărții mi s-a părut sec și prostuț, total nelalocul lui în acea lume.

Personajele rămân aceleași, nici măcar unul nu are parte de o evoluție cât de mică. Thomas continuă să leșine sau să adoarmă la sfârșitul (aproape) fiecărui capitol, Tresa e la fel de enervantă, Brenda e, din nou, inutilă… Singurele persoanje cât de cât aceeptabile sunt Newt și Minho care, fie prin sarcasm sau atitudine sfidătoare, reușesc să destindă atmosfera.

Vorbeam la început despre unele lucruri nu au avut niciun sens și vreau să dau un exemplu care mie mi se pare grăitor: acțiunile celor de la RĂU. Ai un virus cu potențial letal și vrei să-l folosești? OK, treaba ta, dar nu te apuca să-i dai drumul în lume fără să ai un nenorocit de antidot. Înțeleg că au vrut să reducă din populația planetei, dar o puteau face într-un mod mai puțin catastrofal pentru ei. Oare ei nu au auzit de otrăvirea rezervelor de apă? This makes no sense.

O carte problematică, o serie la fel, Captiv în labirint mi s-a părut un exemplu perfect de trilogie/serie care își pierde puțin (sau mai mult) din farmec cu fiecare nou volum.

BĂTRÂNEȚE, HAINE GRELE

TITLU: Tristeți de lămâie

AUTOR: Julian Barnes

PUBLICAT DE: Editura Nemira

DESCRIERE: Un scriitor lipsit de inspirație trăiește o ultimă fantezie într-un compartiment de tren. Un muzician rememorează trist episoade din propria viață și ne invită să ne așezăm într-o tavernă și să vorbim despre moarte. O femeie îi citește rețete culinare soțului muribund… Julian Barnes stoarce lămâia (simbolul morții la chinezi) și ne arată oameni care privesc dincolo de viață.

RECENZIE:

Atunci când am în față o antologie de povestiri, fie ele scrise de autori diferiți, fie aparținându-i aceluiași scriitor, am mari emoții. Inevitabil, unele povești vor fi niște eșecuri lamentabile, iar altele adevărate capodopere, dar niciodată nu se va întâmpla ca toate să-mi placă la nebunie. Cele 11 povești adunate ce alcătuiesc Tristeți de lămâie s-au dovedit o lectură… inedită, pentru că am avut mari probleme în a o termina, dar, la doar câteva zile de când am întors și ultima pagină a cărții, părerile mele vizavi de ea au suferit niște modificări destul de substanțiale.

Continuarea vă așteaptă la un simplu click pe imaginea de mai jos  😀