JUMĂTATEA ECHILIBRATĂ – recenzie JUMĂTATEA PIERDUTĂ, de Sally Green

TITLU: Jumătatea pierdută (Half Life #3)

AUTOR: Sally Green

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Alianţa riscă să piardă războiul, iar arma ei supremă, vrăjitorul adolescent Nathan Byrn, îşi pierde încet minţile. Cu toate omorurile din palmares, Nathan tot n-a reuşit să pună capăt regimului despotic al Consiliului Vrăjitorilor Albi din Anglia. Şi nici să-şi atingă ţelul personal: să se răzbune pe Annalise, fata pe care a iubit-o pe vremuri, înainte ca ea să comită o crimă de neconceput. Gabriel, tovarăşul său cel mai apropiat, îl îndeamnă să fugă împreună şi să se stabilească într-un colţişor liniştit de lume. Însă e posibil ca nici măcar dragostea lui Gabriel să nu-l mai scape cu viaţă din război şi nici să-l salveze de sine însuşi. Mai mult decât o simplă poveste cu vrăjitori şi vrăjitoare din Europa zilelor noastre, volumul final al trilogiei Half Life este o meditaţie dureroasă pe tema supravieţuirii şi exploatării, a binelui şi-a răului, precum şi a riscurilor pe care ni le asumăm atunci când iubim.

RECENZIE:

După un prim volum excelent și o continuare mai puțin reușită, trilogia Half Life a ajuns la final și trebuie să recunosc că, oricât de nerăbdător aș fi fost, înainte să încep să citesc deznodământul seriei, Jumătatea pierdută, am avut unele rețineri și temeri. Pe de-o parte eram entuziasmat să descopăr cum avea să se încheie povestea lui Nathan și dacă „băieții buni” vor ieși învingători la sfârșit, dar pe de altă parte aveam o destul de mare suspiciune că, după melodrama din volumul anterior, întreaga trilogie o va lua în jos. M-am înșelat, oare? Da, în mare parte da, pentru că, deși finalul devine crunt de previzibil de la jumătatea cărții încolo, restul romanului mi s-a părut la același nivel cu Jumătatea rea.

Războiul dintre Vrăjitorii Albi și Vânătorii conduși de Soul și Rezistență e în plină desfășurare, oameni mor în stânga și-n dreapta, dar Nathan are un singur țel: răzbunarea. În timp ce încearcă să-și stăpânească nenumăratele Daruri „furate” de la tatăl său, Nathan nu se poate gândi decât la cum să o găsească mai repede pe Annalise, cea răspunzătoare pentru tristețea amară ce l-a urmat peste tot în ultimele luni, și cum să o omoare. Și, cu toate că Gabriel, mai-mult-decât-prietenul-său, încearcă să-i bage mințile în cap, Nathan se încăpățânează să facă ce vrea el. Chiar dacă asta înseamnă să pună în pericol o mare parte din Rezistență, căzând în capcana Vânătorilor fără să-și dea seama, orbit de setea de răzbunare. Dar toate par să se așeze la locul lor când Nathan află despre un medalion vrăjit care face pe ce-l care îl poartă imposibil de atins, medalion ce ar putea însemna sfârșitul conducerii lui Soul și șansa unei noi vieți pentru toți vrăjitorii.

Jumătatea pierdută a fost cartea de care aveam nevoie într-o perioadă nefastă din viața mea de cititor, când nu puteam citi mai mult de 2-3 capitole dintr-o carte înainte să-mi pierd total interesul pentru ea. Nu spun că a fost perfectă, pentru că a avut câteva mici probleme, dar s-a apropiat periculos de mult de acel titlu atât de greu de atins. Spre marea mea ușurare, acest ultim volum al trilogiei Half Life e mult, mult mai bun decât acceptabilul volum secund, care s-a concentrat exagerat de mult pe povestea de dragoste dintre Nathan și Annalise, forțând și o a cincea roată la căruță în toată harababura, și anume Gabriel, într-o încercare de a-l face pe Nathan și mai complex (de parcă nu era deja), dar care, pentru mine cel puțin, nu a părut nimic mai mult decât fan-service de cea mai proastă calitate. Ei bine, lucrurile se schimbă de această dată, Sally Green revenind la ceea ce știe mai bine: acțiune, violență, întorsături de situație, magie și un protagonist care, la cei 17 ani ai săi, pare trecut de mai multe ori prin viață.

Mi-a fost dor de Nathan. Nu de acel adolescent care plângea după Annalise, „iubirea vieții lui”, la fiecare câteva paragrafe, ci de latura ceva mai agresivă a acestuia, de jumătatea… rea a sufletului său. Ce a făcut din Jumătatea rea o surpriză atât de plăcută și o lectură proaspătă, alertă și mereu surprinzătoare a fost cât de imperfect era Nathan, chiar protagonistul poveștii, și cât de puțin se asemăna cu eroul tipic pe care-l găsești în astfel de povești. Nathan, cu toate că era protagonistul romanului, aducea mai mult cu anti-eroul charismatic, sarcastic și neîndurător ce apare doar pentru câteva secvențe și fură iremediabil inimile cititorilor. Și, după ce s-a schimbat atât de mult pentru Jumătatea sălbatică, am fost cum nu se poate mai încântat să-l redescopăr pe adevăratul Nathan în paginile Jumătății pierdute. A fost ca și cum m-aș fi întâlnit cu un prieten vechi care a rămas neschimbat, deși nu ne-am mai văzut de ani și ani. Probabil unul dintre cele mai complexe personaje din literatura YA, Nathan e brutal de sincer, ca să folosesc o vorbă din popor, e „din topor”; nu-i plac ocolișurile și spune lucrurilor pe nume, câteodată în cele mai surprinzătoare și deloc etice moduri cu putinți, vrea să pară un dur și să-i îndepărteze pe cei dragi de lângă el de teama de a nu fi răniți, dar tot ce reușește să facă este să-i aducă și mai aproape de el; se avântă în luptă fără să gândească, mânat de instinct, de partea sălbatică din el pe care a moștenit-o de la tatăl lui, dar niciodată nu o face pentru a-i pune pe alții în pericol; iar frământările sale sunt, pe cât de devastatoare, mai ales spre final, pe atât de fascinante.

În continuare simt nevoia să vorbesc și despre o parte a personajului care mi s-a părut tratată cu foarte mult respect și bun simț: orientarea lui sexuală. Da, în volumul anterior a fost atins ușor de tot subiectul, dar toată treaba a fost făcută în așa manieră încât a părut foarte… amatoricească. De această dată, însă, autoarea și-a luat timpul necesar dezvoltării relației dintre Nathan și Gabriel până în punctul în care apropierea dintre cei doi nu a mai părut forțată sau introdusă în poveste doar pentru a face pe plac fanilor – iar aici a ajutat foarte mult și faptul că Annalise nu a fost prin preajmă o foarte bună bucată de vreme (yaaaaaaaaay!!!). Mi-a plăcut enorm cât de natural a progresat relația dintre ei, cât de mult l-a schimbat pe Nathan la nivel emoțional această apropiere de Gabriel, dar și cât de puțin caz s-a făcut pe seama idilei lor; de prea multe ori, personajele LGBT sunt portretizate folosind anumite stereotipuri expirate, iar orientarea lor sexuală e trăsătura care-i definește cel mai mult, însă de această dată e vorba de cu totul altceva: Nathan și Gabriel se întâmplă să fie gay, nu au reacții exagerate sau atitudini de dive, și continuă să-și joace rolurile în mai marea schemă a lucrurilor.

 Cât despre restul personajelor, spre surprinderea mea, cel mai mare impact – din toate punctele de vedere – l-a avut Gabriel, pe care nu l-am prea suportat în romanele anterioare, deoarece mi s-a părut că autoarea l-a introdus în poveste doar pentru a face pe plac minorităților. În Jumătatea pierdută a avut parte de o caracterizare mult mai complexă, a jucat un rol mult mai mare în desfășurarea acțiunii și a reușit să „vândă” sentimentele pe care le are față de Nathan cu o mai mare convingere. Restul personajelor, din păcate, abia dacă apar pentru câteva scene, insuficient pentru a-ți da seama cate-i, de fapt, treaba cu ele.

O ultimă nemulțumire pe care o am vizavi de ultimul volum al trilogiei lui Sally Green este faptul că nu mi-a demonstrat că ea, ca autoare, a evoluat în vreun fel. Stilul este la fel de sec și direct ca în primul volum, unde nu m-a deranjat de fel, dar aici a fost… ciudat să nu văd măcar o foarte mică evoluție a lui Green ca autor. Povestea, deși extrem de captivantă, este surprinzător de liniară și previzibilă spre a doua jumătate, iar caracterizările unora dintre personaje lasă de dorit.

Jumătatea pierdută este un final mai mult decât satisfăcătoare pentru o trilogie unică despre magie, bine, rău și legăturile de familie care ne definesc. Deși la început poate părea fan-service, relația dintre Nathan și Gabriel evoluează minunat în acest volum, devenind ceva ce, în viitor, va ajunge un punct de reper pentru felul în care o relație între persoane de același sex. 

Mulțumesc editurii Trei pentru exemplarul trimis pentru recenzie!

RATING

CE… – recenzie LUNEA ÎNCEPE SÂMBĂTA, de Arkadi și Boris Strugațki

TITLU: Lunea începe sâmbăta

AUTORI: Arkadi și Boris Strugațki

PUBLICAT DE: Editura Nemira

DESCRIERE: Când incredibilul se întâmplă în fiecare zi, iar imposibilul se întâmplă numai duminica! Publicat în anii ’60, în plin avânt al cercetarii științifice sovietice, amintind de lumea lui Gogol și de universul lui Kafka, romanul Lunea începe sâmbăta etalează o fantezie fără margini și un umor irezistibil. Povestite cu un simț ludic inegalabil, aventurile lui Sașa din Leningrad și activitățile Centrului de Analiză a Noțiunilor Cabalistice Inexplicabile reprezintă pretextul ideal pentru persiflarea regimului comunist și a aberațiilor lui.

RECENZIE:

Până să încep Lunea începe sâmbăta, singurul roman scris de un rus pe care l-am citit a fost Maestrul și Margareta care, într-un fel, m-a pregătit pentru cartea fraților Strugațki, fiind aproape la fel de stranie precum aceasta din urmă. Cartea mi-a atras atenția datorită coperții care, trebuie să recunoaștem, arată genial, dar și prin teasing-urile de pe pagina de Facebook a editurii, în care ne erau prezentate diferite creaturi… sau cum sunt privite de către organizația pentru care ajunge să lucreze protagonistul.

Știți senzația aceea când urmăriți un film sau un serial și nu înțelegeți de ce se întâmplă anumite chestii, dar, totuși, nu vă puteți dezlipi ochii de pe ecran pentru că, în cel mai ciudat mod cu putință, ceea ce vedeți vi se pare destul de entertaining, dar la care ajungeți să renunțați până la urmă pentru că vă provoacă prea multe dureri de cap? Ei bine, cam așa stă treaba și cu Lunea începe sâmbăta care, asemeni titlului, e un roman excesiv de… dubios. Nu de puține ori, în timp ce parcurgeam capitol după capitol, mă trezeam râzând în hohote datorită gradului (foarte ridicat) de absurditate al unor situații și exclamam „ce naiba citesc?” la fiecare câteva paragrafe.

Prima parte, în care personajul principal, Sașa, este „racolat” să lucreze pentru organizația CANCI și descoperă câteva dintre misterele lumii în timp ce se adăpostește într-o colibă cu picioare de găină mi s-a părut fascinantă. Ridicolă, dar fascinantă. Poate pentru că s-a pus mai mult accent pe fantasy și mitologie, iar SF-ul mai că a lipsit din această istorisire; în această parte am cunoscut probabil unele dintre cele mai interesante personaje, cum ar fi bătrâna vrăjitoare „ușor” arțăgoasă Naina Kievna, știuca viclenă care poate îndeplini dorințe și un motan înzestrat cu harul vorbirii ce a părut desprins din paginile Maestrului. Următoarele două părți trebuie să recunosc că m-au plictisit puțin, fiind ancorate într-un SF greoi, mult prea abstract pentru gusturile mele; din cauza lor mi-a luat aproape o săptămână să citesc cartea.

Despre personaje și acțiune nu prea am ce să spun pentru că, în afară de acea dubioșenie exagerată, niciuna nu se remarcă prea mult: personajele sunt dureros de prost conturate, în special protagonistul de care nu mi-a păsat deloc pe tot parcursul cărții, iar acțiunea e atât de alambicată încât, după cum puteți observa, nici nu am reușit să o prezint pe scurt la început. Totuși, autorii primesc puncte bonus pentru worldbuilding, care e minunat realizat, îmbinând cu originalitate elementele de SF cu cele fantasy. Cât despre nu-prea-subtilele referiri la aberațiile regimului comunist despre care se vorbește pe coperta IV a cărții… poate nu am fost suficient de atent, dar zău că nu le-am putut găsi.

Sincer, habar n-am ce să mai spun despre carte. E ciudată și punct. Dacă sunteți fani ai autorilor ruși, în special ai celor care se specializează în opere fantasy ori SF, Lunea începe sâmbăta cu siguranță o să fie pe placul vostru, cu amalgamul ei de concepte mai mult decât abstracte. Pe mine nu m-a convins decât pe jumătate, dar poate că nu sunt eu obișnuit cu acest gen de literatură.

Mulțumesc editurii Nemira pentru exemplarul trimis pentru recenzie.

RATING 

THE WITCHER 2.0 – recenzie SABIA DESTINULUI, de Andrzej Sapkowski

TITLU: Sabia destinului (Witcher #2)

AUTOR: Andrzej Sapkowski

PUBLICAT DE: Editura Nemira

DESCRIERE: Geralt este un vânător, un om ale cărui puteri magice, obținute prin antrenamente lungi și cu ajutorul unui elixir misterios, l-au transformat într-un luptător genial și într-un asasin fără milă. Dar nu este un ucigaș ca oricare altul: țintele lui sunt monștrii întunecați care bântuie pământurile și îi atacă pe cei inocenți. Așa că el cutreieră ținutul în căutarea lor, până când își dă seama că nu toți monștrii sunt la fel: unii sunt răi până în măduva oaselor, grotesc de malefici, dar alții sunt doar victime ale păcatului, ale răului sau ale naivității.

RECENZIE:

Am citit Ultima dorință, prima parte din seria Witcher, la scurt timp după ce a fost publicată la noi, entuziasmat de ideea unei cărți fantasy cu un puternic iz european. Și… am fost dezamăgit de carte din mai multe puncte de vedere, principalele motive fiind protagonistul destul de rece și antipatic și structurile repetitive ale povestirilor; practic, de fiecare dată când Geralt, temutul vânător de monștri, avea de dus la bun sfârșit câte o misiune se dovedea că, de fapt, creatura înfiorătoare care stârnea haos printre săteni nu era decât un om blestemat, așa că mai toate poveștile erau previzibile din cale-afară și se încheiau cu bine. Când am primit coletul surpriză de la editura Nemira la sfârșitul lunii noiembrie, în care s-a strecurat și Sabia destinului, nu am fost prea entuziasmat de ideea revizitării universului Witcher, dar la sfârșitul săptămânii trecute mi-am adunat tot curajul și am luat cartea de pe rafturile bibliotecii, pătrunzând încă o dată în lumea magică a lui Sapkowski.

Cartea este formată din șase povestiri, unele mai lungi și altele mai scurte, și, așa cum e cazul fiecărei antologii de nuvele, nu toate au fost egale din punct de vedere calitativ. Trei dintre ele mi-au plăcut la nebunie: Limitele posibilului, în care avem parte de o vânătoare de dragoni și de puțin conflict între Geralt și vrăjitoarea Yennefer – conflict care îl face pe vânător să pară ceva mai uman –; Focul cel veșnic, o povestioară care la început mi s-a părut puțin cam ridicolă, dar care m-a cucerit prin umor și câteva răsturnări de situație la care nu mă așteptam și Sabia destinului, care m-a fascinat prin mitologia complexă și lumea minuțios descrisă a driadelor și prin noul personaj introdus în lumea aceasta, despre care am înțeles că va juca un rol important în viitor, Ciri. Celelalte trei: Sloiuri de gheață, Un mic sacrificiu și Ceva mai mult mi s-au părut inutile, plictisitoare și seci.

Deși am apreciat doar jumătate dintre poveștile din carte, Sabia destinului mi s-a părut mult mai bună decât Ultima dorință. Încă am impresia că, între cărți, autorul a ajuns să cunoască mai bine lumea lui Geralt și a decis să-și asume unele riscuri în ceea ce privește acțiunea și profunzimea personajelor sale, astfel încât șabloanele pe care le-a folosit (de prea multe ori) în volumul precedent au fost date uitării. De această dată monstruozitățile pe care vânătorul le întâlnește în călătoriile sale sunt monștri în adevăratul sens al cuvântului, unul mai interesant decât celălalt, care încearcă să-și găsească locul într-o lume cândva sălbatică, acum stăpânită de om. În acest volum, Geralt a fost mult mai bine conturat și, cu toate că își menține atitudinea ușor sfidătoare și rămâne aproape la fel de tăcut precum l-am cunoscut, mi-a fost mai ușor să relaționez cu el atunci când îl vedeam încercând să o împace pe Yennefer după ce a călcat strâmb sau discutând tot felul de chestii cu micuța Ciri. Și persoanjele secundare au fost mult mai interesant construite, în special arțăgoasa vrăjitoare Yennefer, care e yin-ul pentru yang-ul lui Geralt, întregindu-l într-o oarecare măsură pe temutul vânător; Ciri, fetița cu o personalitate invers proporțională dimensiunilor sale și Jaskier, poet renumit în tot tărâmul și un materialist cum rar am mai întâlnit.

Marea mea nemulțumire legată de Sabia destinului a fost că, dacă în primul volum am apreciat inventivitatea autorului și modul ingenios prin care a răstălmăcit basme și povești cunoscute de toată lumea, de această dată mi s-a părut că nenea Sapkowski nici măcar nu s-a mai obosit să facă asta și pur și simplu le-a trântit printre paginile cărții, fără să-i pese de ele, în varianta lor originală, sperând probabil că totul va fi trecut cu vederea. Ce nu mi-a mai plăcut la această a doua parte din serie a fost că mai bine de 70% din povestiri erau formate din dialoguri, dar nu unele care să te țină în priză sau să te facă să-ți pese de personaje și să le înțelegi mai bine, ci varietatea aceea de dialoguri care se întind la nesfârșit și nu par a ajunge nicăieri, repetitive și enervante.

Seria Witcher va începe cu adevărat abia de la volumul următor, care e și primul roman propriu-zis, Sângele elfilor, aflat în curs de apariție la Nemira. Ultima dorință și Sabia destinului au fost concepute ca un fel de introducere în acest univers, astfel încât cititorii să aibă timp să se obișnuiască cu lumea și personajele. Și-au făcut treaba, zic eu, deși se putea mai bine și sunt curios cum vor continua aventurile lui Geralt.

Mulțumesc editurii Nemira pentru exemplarul trimis pentru recenzie!

RATING           

A FOST ODATĂ CA NICIODATĂ, CÂND UN ÎNGER ȘI UN DEMON S-AU ÎNDRĂGOSTIT… – recenzie NĂSCUTĂ DIN FUM ȘI OS, de Laini Taylor

TITLU: Născută din fum și os (Născută din fum și os #1)

AUTOR: Laini Taylor

PUBLICAT DE: Editura Epica (colecția EpicWave)

DESCRIERE: Pe întreg pământul, urme negre de mâini, imprimate cu foc, apar pe mai multe porți. Sunt ale unor creaturi străine, înaripate, care s-au strecurat în această lume printr-o despicătură din cer.

Într-o dugheană veche și întunecată, proviziile de dinți omenești ale unui diavol au scăzut periculos.

Iar pe străduțele întortocheate, întunecate și misterioase ale Pragăi, o tânără elevă de la Liceul de Artă e pe cale să fie prinsă într-un crâncen război coborât din altă lume.

Ea este Karou. Își umple caietele de schițe cu portrete de monștri, care poate că sunt sau nu sunt adevărați. Obișnuiește să dispară în mod misterios pentru a îndeplini unele „comisioane”; vorbește multe limbi – nu toate omenești, iar părul ei, de un albastru aprins, chiar așa îi crește. Oare cine este ea? Întrebarea aceasta nu-i dă pace, dar este pe cale să afle răspunsul.

Când unul dintre străini – frumosul Akiva, chinuit de amintiri întunecate – dă cu ochii de ea, pe o alee din Marrakech, rezultatul este sânge și explozie de lumină astrală, secrete dezvăluite și o dragoste cum numai în stele poate fi scrisă, ale cărei rădăcini sunt adânc împlântate într-un trecut nemilos și dureros. Va ajunge oare Karou să regrete c-a aflat adevărul despre ea însăși?

RECENZIE:

Am așteptat cu sufletul la gură ca una dintre editurile de la noi să anunțe că vor publica Daughter of Smoke and Bone și am fost în al nouălea cer atunci când am văzut că, odată cu lansarea noii colecții EpicWave, la editura Epica va apărea și primul volum al încântătoarei trilogii scrise cu atât de mult talent de Laini Taylor. Am fost atât de fericit încât am renunțat la a mai citi cartea în engleză – și așa o făceam în reprize scurte, de câte un capitol, odată la câteva zile – și am numărat săptămânile până în septembrie, când aveam plănuit concediul: momentul perfect pentru a mă pierde complet în minunata lume a himerelor și îngerilor.

Karou este o adolescentă atipică din Praga, cu părul de un albastru uluitor, tatuaje misterioase care-i împodobesc mâinile, un caiețel în care așterne pe hârtie diferiți monștri – caiețel celebru printre colegii liceului de arte pe care-l frecventează – și are enervantul obicei de a dispărea pe nepusă masă pentru a rezolva fel de fel de comisioane. Dar acestea sunt doar detalii de suprafață, pentru că adevărul despre Karou este mult mai interesant. Karou a fost crescută de himere – creaturi în parte om, în parte animal – în dugheana lor secretă; Brimstone, Issa, Yasri și Twiga s-au îngrijit de ea de când era mică, au iubit-o și au răsfățat-o, iar acum a venit rândul ei să-i ajute. Comisioanele despre care am pomenit mai devreme sunt pentru Brimstone, care are nevoie de dinți pentru… ceva, și de cele mai multe ori Karou e cea care trebuie să meargă după ei. Toate bune și frumoase până când, într-una din aventurile sale, Karou dă nas în nas cu Akiva, un înger hotărât să o omoare, moment în care povestea devine de un catralion de ori mai interesantă.

De unde să încep? Pentru mine, o carte bună trebuie să aibă trei ingrediente principale: să fie scrisă decent, să aibă personaje memorabile de care să mă atașej cu ușurință și o poveste plină de acțiune care să mă facă să întorc pagină după pagină fără să țin cont de trecerea timpului. Născută din fum și os le-a bifat pe toate cu ușurință și a impus niște standarde atât de înalte pentru literatura YA încât mi-e teamă că prea puține cărți vor putea să le atingă, căci de a le depăși nici nu se mai pune problema.

Cea mai mare grijă a mea a fost legată de traducere. Nu sunt genul care să caute nod în papură traducătorilor și, atâta vreme cât produsul final e unul de care mă pot bucura, nu am *aproape* nicio problemă cu unele alegeri mai puțin inspirate când vine vorba de edițiile autohtone (mă uit la tine, Harry Potter de la Egmont). Dar de această dată lucrurile au stat puțin diferit. Am citit mai bine de 50 de pagini în engleză și știam foarte bine că Laini Taylor e o zeiță imbatabilă al cuvintelor, așa că nu e de mirare că am avut câteva emoții. Emoții care s-au risipit odată cu titlul ales pentru ediția în română. E perfect. Absolut perfect. Săptămâni în șir m-am gândit cum ar putea traduce Daughter of Smoke and Bone și nu mi-a venit nicio idee care să fie cât de cât… lizibilă. Apoi, bam!, am primit o lovitură neașteptată și am ajuns în Rai. Din momentul în care am văzut coperta și titlul, Născută din fum și os, am știut că această fermecătoare operă de artă e pe mâini bune. Și nu m-am înșelat. Am regăsit aceeași muzicalitate stranie care mă bântuia în timp ce citeam cartea în engleză încă de la primele rânduri; traducerea e cât se poate de fidelă originalului: e poetică până la Dumnezeu și înapoi, te face să râzi și să plângi, să te îndrăgstești de personaje și să le urăști cu pasiune, să vrei să recitești din nou și din nou paragrafe întregi doar pentru a fi sigur că ai pătruns esența cărții și să nu-ți mai dorești să ajungi la final.

Personajele au fost de vis. Karou m-a intrigat încă de la început și mi-a plăcut la nebunie cum autoarea ne-a servit povestea ei în mici porții. Astfel, până să ajungem la marea dezvăluire de la final, a trebuit să trec prin nenumărate teorii (una mai exagerată, nerealistă și tâmpită decât cealaltă) legate de identitatea fetei cu păr albastru. Karou e misterioasă, încăpățânată, sarcastică – trăsătură care iese în evidență mai ales atunci când e în apropierea Zuzanei, cea mai bună prietenă a ei și unul dintre cele mai încântătoare personaje din acest roman –, loială și curajoasă. Își iubește familia ciudată și, atunci când nu mai poate lua legătura cu ei din cauza îngerilor, face tot posibilul pentru a remedia situația. Și nu glumesc: ajunge chiar să amenințe un vânător periculos și înarmat! Următorul pe listă e Akiva, îngerul cu ochi mistuitori și un trecut încărcat de tristețe. Mi-a plăcut la nebunie de el, am adorat atitudinea lui ușor superioară vizavi de oameni – așa cum îmi imaginez că s-ar comporta un înger în realitate – și relația ce se dezvoltă între el și Karou, care, pentru prima oară în istoria romanelor young adult, nu e dragoste la prima vedere. Cred că era clar de la început că Akiva și Karou se vor îndrăgosti unul de altul, dar modul în care sentimentele dintre cei doi evoluează face diferența, fiindcă totul e atât de fermecător, de natural și de… lent, încât nicio secundă nu pare ceva forțat, care să enerveze. Pe lângă protagoniști, Născută din fum și os are o distribuție fabuloasă de personaje secundare: Brimstone e înțeleptul bătrân pe care oricine și l-ar dori drept mentor, Issa și Yasri sunt doicele iubitoare pe care nu ți-ai dori să le calci pe coadă, Zuzana e uimitoare și amuzantă, Kaz e un douchebag incurabil, iar Razgut e pur și simplu înfiorător.

Povestea în sine e uimitoare și te prinde încă de la primele pagini în capcană, chiar dacă nu e tocmai cea mai originală; odată ce o „dezbraci” de elementele fantastice, de twist-uri și reinterpretările magnifice, rămâne doar o poveste despre regăsirea propriei identități, despre bine și rău și despre o pereche de îndrăgostiți cu o soartă incertă. Totuși, Laini Taylor se folosește cu atât de mult talent de mituri și legende cunoscute și le întoarce și răsucește pe toate părțile astfel încât acestea par fresh, deși au fost utilizate de nenumărate ori în literatură (în special în cea contemporană). O iubire imposibilă nu vă mai poate surprinde? Citiți Născută din fum și os. Credeți că știți tot ce e de știut despre îngerii căzuți? Laini Taylor nu e de acord. Magia nu mai are secrete față de voi? Faceți cunoștință cu Brimstone și restul himerelor și îndrăzniți să vă puneți o dorință!

Născută din fum și os e, fără doar și poate, cea mai bună carte YA fantasy din câte am citit până acum și cred că poate fi detronată numai de propriile-i continuări. Are tot ce-i trebuie – proză impecabilă, personaje uimitoare și o poveste fascinantă – și ceva mai mult. Dar nu trebuie să mă credeți pe cuvânt când spun că e perfectă, citiți-o și convngeți-vă singuri. Eu am fost atât de fermecat de ceea ce a așternut Laini Taylor pe hârtie încât, la câteva ore după ce am terminat romanul, mi-am comandat întreaga trilogie în engleză de pe Okian. Ghiciți cine citește Days of Blood and Stalight 😀

RATING

CAMERA SECRETELOR A FOST DESCHISĂ – recenzie HARRY POTTER ȘI CAMERA SECRETELOR, de J.K. Rowling

TITLU: Harry Potter și Camera Secretelor (Harry Potter #2)

AUTOR: J.K. Rowling

PUBLICAT DE: Editura Arthur

DESCRIERE: Harry Potter are o vară plină: petrece o zi de naștere groaznică, primește avertizări sinistre de la un elf de casă pe nume Dobby și fuge de la familia Dursley cu mașina zburătoare a prietenului său Ron. La Hogwarts începe un nou an școlar, iar Harry aude niște șoapte ciudate pe coridoarele goale. Apoi au loc mai multe atacuri misterioase – previziunile sumbre ale lui Dobby par să se adeverească…

RECENZIE:

Ieri seară am realizat o coincidență destul de amuzantă: am terminat de recitit al doilea volum din serie fix în ziua când începe noul an școlar la Hogwarts! Dar să ne întoarcem la oile noastre 😀 Harry Potter și Camera Secretelor a fost pentru foarte multă vreme preferata mea dintre poveștile cu micul vrăjitor, apoi am citit Ordinul Phoenix și a căzut pe locul secund, numai pentru a se mulțumi cu bronzul odată cu apariția Talismanelor morții.

Harry, Ron și Hermione se întorc pentru un nou an plin de provocări și magie la Hogwarts. Întâlniri neașteptate cu elfi de casă, meciuri periculoase de Quidditch, mesaje misterioase scrise cu sânge pe pereții școlii, atacuri ale unei creaturi necunoscute care își lasă victimele stană de piatră, un nou profesor nu-tocmai-calificat de tehnici de apărare împotriva magiei negre… Acestea sunt doar o parte din aventurile prin care vor trece cei trei prieteni încercând să descopere ce se ascunde în spatele misterioasei Camere a Secretelor.

Harry Potter Camera Secretelor este, probabil, cea mai puțin apreciată carte din serie și zău că nu înțeleg de ce. Am intrat pe Goodreads și am citit niște recenzii, în special cele care începeau cu „I love the Harry Potter series, but this is my least favorite” și am dat peste niște motive… hai să le spunem neașteptat de tâmpite. De exemplu, cineva se plângea că Lockhart e o pramatie (Ummm, cred că asta a și fost intenția lui Rowling, lucru destul de evident în special către sfârșitul cărții, dar cine sunt eu să spun asta?) sau că petrecerea de Ziua Morții a lui Nick a fost prea înfricoșătoare (La ce te așteptai frate? Până la urmă vorbim despre o petrecere organizată de o fantomă pentru alte fantome. Ce, voiai unicorni pufoși care să râgâie curcubeie și zâne în rochițe creponate care să împrăștie peste tot praf sclipicios? Zău așa…), că nu-i plac șerpii și nici păianjenii și altele la fel de valide. Ugh! Pentru mine, Camera Secretelor e aproape perfectă. Dezvoltă lumea vrăjitorilor într-o manieră unică și neașteptată, fără să recicleze formula folosită în primul volum, ne oferă detalii prețioase legate de trecutul câtorva personaje importante și introduce o nouă suită de jucători care vor avea multă, multă treabă în următoarele cărți.

Poate că o să sune ciudat și, credeți-mă, nici mie nu îmi vine să cred că spun asta, dar Harry nu mi-a lăsat o impresie tocmai bună de această dată. Da, în mare a rămas același băiețel simplu, care se minunează la fiecare pas nou pe care-l face în lumea vrăjitorilor, cu suflet mare și curaj berechet, însă de câteva ori am putut vedea cum deasupra sa plutește un nor întunecat. Au existat unele momente când atitudinea lui m-a deranjat puțin, faptul că ținea secrete importante față de prietenii săi cei mai buni și chiar față de Dumbledore mi s-a părut o mișcare nu tocmai inteligentă din partea lui, majoritatea replicilor sale au părut ușor agresive, de parcă era nervos tot timpul pe ceva și nu mai știa cum să-și reverse nervii pe cei din jur… Nu știu de ce, dar înainte nu am observat aceste mici detalii, dar de această dată am fost atent și le-am „prins” – totuși, am impresia că nu au fost întâmplătoare și că Rowling a început de pe-acum să pună bazele fundației pentru acel Harry ceva mai dark pe care-l vom întâlni în Ordinul Phoenix. Ron și Hermione, din nou, au fost absolut minunați. Mi-a plăcut la nebunie să văd că relația dintre cei doi a evoluat puțin și că sunt mult mai prietenoși unul față de celălalt, dar în același timp m-am bucurat că micile șicane și replicile acide (venite în special din partea lui Ron și mai ales atunci când era adusă în discuție școala și un anumit profesor) nu au dispărut din peisaj.

Din nou, Rowling strălucește prin prisma personajelor secundare. Dumbledore, McGonagall, Snape, Hagrid, Fred și George, Neville, Malfoy și gașca lui insuportabilă au fiecare parte de momente absolut minunate, care cu siguranță vă va face să-i iubiți/urâți și mai mult, dar noile adiții ale universului HP fură spectacolul. Vorbesc, bineînțeles, despre Dobby (unul dintre personajele mele preferate din întreaga serie, adorabil în încercările lui de a-i „salva” viața lui Harry), domnul și doamna Wasley (absolut încântători, chiar și în momentele în care îl muștruluiesc pe Ron), Lucius Malfoy (delicios de malefic) și ultimul, dar nu cel din urmă, Gilderoy Lockhart (excentric, enervant, exagerat și fabulos de narcisist).

Mă simt puțin obligat să-mi dau verdictul vizavi de noua traducere, fiindcă știu că acest aspect îi interesează cel mai mult pe fanii care au crescut cu seria (cum sunt și eu, de altfel). Pe scurt: e foarte bună. Cel mai mult m-am temut că, având alt traducător față de Piatra filosofală, o să existe un moment în care cele două „abordări”, ca să le spun așa, se vor bate cap în cap. Din fericire nu a fost cazul. Tatiana Dragomir îi calcă foarte atent pe urme lui Florin Bican și ne oferă o traducere în ton cu prima, la fel de magică și de poznașă pe alocuri (mi-a plăcut la nebunie alegerea denumirii pentru vechiul „polen zvrrr”: „pudră flu flu”!), fără să piardă din vedere elementele mai întunecate, mai mature pe care Camera Secretelor le aduce în poveste.

Noua ediție a Camerei Secretelor mi-a reamintit de ce ador universul creat de J.K. Rowling și abia aștept să redescopăr cum vor continua aventurile lui Harry, Ron și Hermione în cel de-al treilea an petrecut la Școala pentru Vrăjitoare și Vrăjitori Hogwarts. Sunt mai mult decât pregătit să fac din nou cunoștință cu Prizonierul din Azkaban!

Mulțumesc grupului editorial Art pentru ocazia de a revizita una dintre cărțile mele preferate din serie!

RATING