FEREȘTE-TE DE APELE ASTEA – recenzie ÎN APE ADÂNCI, de Paula Hawkins

TITLU: În ape adânci

AUTOR: Paula Hawkins

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Nel Abbott este moartă. E ultima dintr-un lung șir de femei înghiţite de apele întunecate ale râului. Sora ei, Jules, e măcinată de regretul că i-a ignorat strigătul de ajutor și are certitudinea că Nel nu s-a sinucis. Ferește-te de apele liniștite. Nu știi niciodată ce ascund.

RECENZIE:

Încă țin minte cu cât entuziasm am parcurs anteriorul roman al Paulei Hawkins, extrem de cunoscutul și apreciatul Fata din tren; apoi am văzut filmul și, cu toate că Emily Blunt (pe care o ador, de altfel) nu a prea arătat a Rachel, felul în care a intrat în pielea personajului a fost ceva demn de toate laudele și m-a făcut să ignor micile imperfecțiuni specifice oricărei ecranizări. Anul acesta, lista pe care mi-am pregătit-o pentru Bookfest a fost completată de cel mai recent efort literar al lui Hawkins, În ape adânci, un roman care promitea multe: premisă deosebit de interesantă, mister cât cuprinde, o distribuție generoasă și, cu riscul de a părea superficial, o copertă de la care nu mi-am putut lua ochii minute în șir. Toate ingredientele unui succes, ai zice. Ei bine, lucrurile nu stau chiar așa, din păcate.

Jules Abbott se întoarce în orașul natal, Beckford, după ce sora ei, Nel, este găsită moartă în Bulboana Înecaților, probabil cea mai definitorie locație a micului oraș englezesc. În scurt timp, Jules începe să-și pună diverse întrebări legate de moartea surorii ei, fotograf și scriitor, al cărei proiect de suflet/obsesie era adunarea poveștilor tuturor femeilor înecate în Bulboană începând cu secolul XVII, când majoritatea victimelor au fost judecate pentru acuzații de vrăjitorie. Oare Nel chiar s-a sinucis? Sau a fost ceva mai mult de atât? Și ce legătură ar putea exista între moartea ei și soarta similară a lui Katie Whittaker, cea mai bună prietenă a fiicei adolescente a lui Nel, Lena?

Urăsc că trebuie să spun asta, dar În ape adânci mi-a displăcut enorm, și nu pot exista decât doi inculpați: așteptările mele mult prea mari ori însăși Paula Hawkins, care s-a întins mai mult decât îi permitea plapuma. O să explic imediat la ce mă refer, însă după ce voi fi întocmit o listă cu lucrurile bune pe care le-am întâlnit de-a lungul călătoriei mele prin Beckford. Primul lucru pe care vreau să-l aduc în discuție este stilul aproape hipnotizant al autoarei, care te poartă prin cele mai întunecate cotloane ale minții umane în moduri la care nu te-ai fi așteptat nicicând, te vrăjește și îngrozește prin descrieri exacte, aproape reci și mult prea calculate, și ia pe nepregătite cu dezvăluiri surprinzătoare sau acțiune palpitantă. Stilul și construcția unor personaje – imperfecte până la rădăcini – mi s-au părut singurele asemănări între Fata din tren și În ape adânci, asemănări pe care le-am apreciat în majoritatea timpului. Al doilea lucru care mi-a plăcut enorm la carte – și ultimul, din păcate – a fost atmosfera întunecată, aproape toxică, ticsită de secrete ce plana deasupra orașului Beckford și modul în care acestea ieșeau la iveală treptat, dezvăluind câte un act rușinos pe rând, până când adevărul ne-a fost făcut cunoscut în toată splendoarea lui… există un cuvânt în română pentru „anticlimactic„?

Pentru că, oricât de mult build-up ar fi existat până în acel moment, sfârșitul a fost un mare fâs, de parcă autoarea ar fi intrat în pană de idei-după ce a lungit povestea cu mai bine de 100 de pagini inutile-și, decât să lase romanul neterminat, mai bine i-a trântit, la propriu, o încheiere de toată jena și l-a trimis editurii. Cred că v-ați dat seama că am început să torai vrute și nevrute despre ceea ce nu mi-a plăcut la carte, și au fost destule. Pe lângă finalul dezamăgitor, cartea a suferit de probleme de pacing, acțiunea fiind dozată inegal, aproape haotic, de la început și până la sfârșit, astfel încât au existat capitole plictisitoare luuungi care nu au fost compensate imediat după de unele ceva mai alerte, ci au continuat tot în același ritm, dar și capitole intense, ceva mai scurte ce-i drept, la foc continuu. Apoi ar mai fi problema personajelor sau, mai bine spus, a numărului lor – plapuma despre care vorbeam mai devreme. Poate că George R.R. Martin a demonstrat că poți scrie povești epice, ale căror fire narative să implice zeci, poate chiar sute de personaje și că publicul gustă un roman scris din mai multe perspective, însă Paula Hawkins nu a reușit să jongleze chiar atât de bine cu vocile și personalitățile fiecărui personaj în parte, astfel încât durează enorm până să ajungi să reușești să memorezi cine e cine (asta dacă nu ți-ai făcut la începutul lecturii un bilețel cu numele personajelor și rolurile pe care acestea le au, așa cum am văzut la un booktuber din străinătate și m-am înjurat singur că nu m-am gândit și eu la asta). Și, cum nu ajungi să te obișnuiești cu personajele decât spre final, e de la sine înțeles că nu reușești nici să relationezi cu ele; sau cel puțin eu așa am pățit, aproape toate fiindu-mi… nu antipatice, ci mai degrabă indiferente. Singurele personaje pe care le-am urmărit cu interes au fost Jules și Lena, cele două fiind probabil cele mai intrigante și „bolnave”, dacă e să zic asta, din toată distribuția.

În ape adânci a avut, probabil, prea multe așteptări de întrunit și din această cauză mi-a displăcut în mod special. Dacă ar fi să rezum gândurile mele despre roman într-un singur cuvânt, iar acel cuvânt să nu fie „dezamăgitor”, aș spune că a fost un haos, și nici măcar un haos frumos. Prea multe personaje neinteresante, un mister cu potențial enorm și care a fost rezolvat în cel mai „meh!” mod cu putință. Mă doare sufletul (bine, bucățica de suflet care mi-a mai rămas) să închei recenzia uneia dintre cărțile pe care le-am așteptat încă de când a fost anunțată publicarea ei, dar În ape adânci a fost una dintre cele mai mari dezamăgiri literare peste care am dat în ultima vreme și sper, chiar sper, că Paula Hawkins își va reveni cu următorul ei roman.

Mulțumesc editurii Trei pentru exemplarul oferit spre recenzie!

RATING

MAGIE ÎN NOAPTE – recenzie VASSA ȘI NOAPTEA, de Sarah Porter

TITLU: Vassa și Noaptea

AUTOR: Sarah Porter

PUBLICAT DE: Editura Nemira

DESCRIERE: Vassa locuiește împreună cu mama vitregă și surorile vitrege într-un cartier în care magia e la tot pasul. Babs, proprietarul magazinului din partea locului, are obiceiul de a-i decapita pe hoți și uneori chiar și pe clienții nevinovați. Așa că, atunci când trebuie să iasă la miezul nopții să cumpere becuri, se prea poate să fie o misiune suicidară. Noroc că are un sprijin: o păpușă de lemn, ascunsă într-un buzunar. Cu ajutorul ei, poate că va alunga blestemul…  Inspirat de povestea rusească Vasilisa cea Frumoasă, romanul scris de Sarah Porter desenează un Brooklyn magic, în care obiectele au suflet și întâmplările se țin lanț zi și noapte.

RECENZIE:

Vi s-a întâmplat vreodată să fiți instantaneu vrăjiți de coperta unei cărți și să vă doriți să o aveți în bibliotecă doar pentru că arată într-un mare fel, fără să vă mai pese dacă și conținutul acesteia va fi pe măsură? Dar despre ce vorbesc aici? Suntem cititori înrăiți, bookaholici convinși; normal că am pățit așa ceva *măcar* o dată în viață. Ei bine, cu Vassa și Noaptea am ales să mă risc, fiind mai mult decât îndrăgostit de coperta absolut magnifică și citind câteva fragmente scurte care mi-au attras atenția, și tare mă bucur că am făcut-o pentru că acest roman… acest roman e magic. În cel mai straniu mod cu putință.

Într-o lume asemănătoare cu a noastră, dar în care magia și-a făcut cunoscută existența lumii întregi, Noaptea a fost ademenită de o șmecherie inteligentă a unei bătrâne vrăjitoare și o parte din însăși ființa ei a fost împărțită în mai multe locații, luând forma unor motocicliști tăcuți. Astfel, nopțile au ajuns să aibă o durată neobișnuit de lungă în unele locuri, locuri unde se regăsesc magazinele non-stop din franciza BY’s. Iar proprietarii acestora pedepsesc hoții prin decapitare. Așa că nu e de mirare că Vassa, o adolescentă cu părul purpuriu a cărei cea mai bună prietenă este o păpușă cu personalitate, primită de la mama ei înainte ca aceasta să moară, simte o oarece reținere în a se aventura spre cel mai apropiat BY’s pentru a cumpăra niște becuri, dar tot o face numai ca să-i demonstreze surorii ei vitrege că nu e un papă-lapte. Odată ajunsă în misteriosul magazin, întâmplările stranii încep să se dezlănțuie, iar destinul Vassei va fi legat de cel al Nopții pentru totdeauna.

Primul lucru pe care l-am remarcat, încă de la interludiul ce deschide acest roman inspirat de un vechi basm rusesc, a fost pâcla de ciudățenie ce părea să plutească deasupra fiecărui cuvânt tipărit. Din câte am observat în ultima vreme, operele fantasy și SF scrise de ruși sunt… dubioase. Pline de originalitate, dar mult prea dubioase pentru gusturile mele, cu lumile întortocheate, personajele misterioase și conceptele extravagante pe care le aduc în discuție. Iar Vassa și Noaptea păstrează acel spirit fantastico-dubios în cel mai minunat și respectuos mod cu putință, transformând ceea ce a ajuns să fie un fel de marcă înregistrată a fantasticului rusesc într-o aventură pe cinste, accesibilă oricui, care va fascina cititorul și îl va face să-și pună niște întrebări referitor la ceea ce tocmai a lecturat. Clădiri cu picioare de găină cărora trebuie să le cânți pentru a putea intra în ele? Motocicliști cu ochi de stele? Păpuși din lemn, vorbitoare, cu un apetit de necontrolat? Mâini care pot spiona? Un bărbat care alege să devină câine doar pentru a-și impresiona tatăl de mult mort? E ciudat, știu, dar tocmai datorită lor romanul lui Sarah Porter reușește să se facă remarcat în oceanul de povești destinate publicului tânăr reciclate la nesfârșit.

Întâmplările prin care protagonista, Vassa, e nevoită să treacă, ajutorul pe care-l primește nu doar din partea păpușii sale, Erg, ci și a nopții sau a stolului de lebede pe care a trebuit să le întremeze, au avut aceeași atmosferă magică de basm precum povești mai bine cunoscute, cum ar fi Cenușăreasa ori Albă-ca-Zăpada. Vassa nu a fost tocmai cel mai interesant personaj, ba chiar m-a călcat pe nervi de câteva ori cu gândirea ei copilăroasă, dar spre final și-a intrat în drepturi. Din fericire pentru ea, Erg, păpușa cu temperament, a însoțit-o în toată aventura și a salvat romanul de foarte, foarte multe ori în momentele când risca să devină plictisitor. Nesuferita Babs a fost 100% plămădită după „chipul și asemănarea” mamelor vitrege din cele două povestiri, în special versiunile animate de la Disney, dat fiind că avea niște ajutoare de nădejde în mâinile vrăjite ce patrulau neîncetat prin magazinul BY’s – bine, aici trebuie să recunosc că mi-a adus aminte mai mult de Ursula din Mica Sirenă și țiparii ei. Apoi ar mai fi Noaptea, care m-a dus cu gândul la un alt personaj mai puțin convențional dintr-o carte recentă –  Moartea, cea care a narat Hoțul de cărți – nu neapărat pentru că s-ar fi asemănat în vreun fel, ci din pricina situației abstracte în care m-am regăsit datorită amândurora.

O reimaginare fabuloasă a unei povești pe care vreau neapărat să o citesc cândva, cât mai repede, un Brooklyn pictat în nuanțe magice, vii și întunecate, populat de personaje fantastice, originale și îndrăznețe; un roman unic și incitant, aproape lipsit de clișee, care ar trebui să-și facă loc în biblioteca fiecărui cititor pasionat de fantasy, de concepte abstracte și de strania muzicalitate a prozei fantastice din Rusia.

Mulțumesc editurii Nemira pentru exemplarul oferit spre recenzie!

RATING

13 GÂNDURI DESPRE…– recenzie CELE TREISPREZECE MOTIVE, de Jay Asher

Imagini pentru Cele treisprezece motive

TITLU: Cele treisprezece motive

AUTOR: Jay Asher

PUBLICAT DE: Editura Leda

DESCRIERE: Prima dragoste a lui Clay Jensen îşi înregistrează ultimele cuvinte…

Clay Jensen se întoarce acasă de la şcoală şi găseşte pe verandă un pachet ciudat, adresat lui. Înăuntru descoperă mai multe casete înregistrate de Hannah Baker – colega lui de care era îndrăgostit –, care s-a sinucis cu două săptămâni în urmă. Vocea lui Hannah îi dezvăluie că există treisprezece motive pentru care a decis să-şi pună capăt vieţii. Clay este unul dintre ele. Dacă va asculta casetele, va afla şi de ce. Clay îşi petrece noaptea străbătând oraşul, cu Hannah pe post de ghid. Devine martor la durerea ei şi află adevărul despre el însuşi – un adevăr pe care nu şi-a dorit niciodată să îl înfrunte. „Totul contează”, susţine Hannah şi explică apoi cum s-a înlănţuit totul, cum bulgărele de zăpadă a devenit din ce în ce mai mare, cum zvonurile împotriva cărora n-a reuşit să lupte s-au tot înmulţit până ce a simţit că nu mai poate face faţă. Cele treisprezece motive este, cu siguranţă, un roman care te pune pe gânduri şi care te va face să-i priveşti cu mai multă atenţie pe cei din jur. Vei înţelege de ce cuvintele pot să doară mai mult decât crezi, dar şi – alese cu grijă – să aline. Iar, în final,  când vei închide cartea – pe care o vei urî sau iubi, dar lectura ei nu te va lăsa indiferent – şi vei trage linie, vei descoperi, paradoxal, o minunată pledoarie pentru viaţă – treisprezece motive pentru care e frumoasă şi merită trăită. 

RECENZIE:

La începutul anului am fost martor la un mic război între fandom-urile celor două noi seriale pentru adolescenți produse de Netflix și The CW, Thirteen Reasons Why, respectiv Riverdale. Deși Riverdale mi s-a părut mult mai interesant din trailere și a ajuns rapid una dintre plăcerile mele vinovate, Thirteen Reasons Why a rămas pe lista mea de vizionare, dar numai după ce voi fi citit romanul pe care a fost bazat, Cele treisprezece motive al lui Jay Asher.

Hannah Baker s-a sinucis și a lăsat în urmă niște casete pe care a înregistrat povestea vieții sale din liceu și motivele pentru care a ajuns să ia o decizie atât de radicală. Într-o zi, Clay găsește un colet în fața casei care îi este destinat și descoperă, pas cu pas, ce a împins-o pe Hannah spre prăpastia depresiei și, mai apoi, spre a-și lua viața. Și, cu fiecare casetă, află lucruri noi, la care nu s-ar fi putut nicicând gândi atât despre colegii lui de la școală, cât și unele secrete pe care Hannah le-a ascuns față de el.

Aceasta n-o să fie o recenzie propriu-zisă. Având în vedere nebunia din jurul serialului care a revitalizat și cartea, transformând-o în ceva extrem de popular în rândul adolescenților, m-am gândit să fac o listă cu 13 puncte forte și slabe ale romanului.

  1. Se citește foarte ușor și e foarte, foarte catchy – încă de la prima pagină știi că va fi o lectură „fulger”, ca să-i zic așa; nici nu simți când trec capitolele și, pe măsură ce povestea avansează, parcă nu vrei să te mai desparți de carte.
  2. Stilul lui Jay Asher e unul simplu și direct – lipsesc metaforele greoaie și dialogurile interminabile/pseudo-filozifice pe care le găsești în alte romane pentru adolescenți, misterul din jurul morții lui Hannah e intrigant și se dezvăluie treptat, cu fiecare nouă casetă pe care Clay o ascultă, iar din aceste motive cartea te prinde încă de la prima pagină și nici nu simți când ai ajuns la final.
  3. Vorbește despre un subiect delicat, pe care multă lume îl evită – sinuciderea e un subiect tabu… peste tot, iar faptul că majoritatea oamenilor preferă să nu discute despre ea, crezând că astfel nimic rău nu se va mai întâmpla în lumea asta, e deopotrivă trist și alarmant, iar faptul că un roman pentru adolescenți are curajul să vorbească atât de direct despre acest fenomen negativ aflat, din păcate, în plină expansiune, e de lăudat.
  4. Trage un semnal de alarmă și îndeamnă să nu ignorăm semnele care ar putea indica tendințele suicidale ale unei persoane – mi-a plăcut foarte mult cum alegerea lui Hannah de a-și curma viața nu a venit așa, dintr-o dată, ci a fost apogeul mai multor întâmplări nefericite, printre care se numără și body shaming-ul sau bullying-ul.
  5. Atrage atenția că de cele mai multe ori realizăm prea târziu ce e în mintea cuiva și că oricât de mult ne-am dori să schimbăm trecutul, e imposibil.
  6. Ne arată cât de ipocrite pot fi anumite persoane după o tragedie – după victorie mulți viteji se arată; la fel e și în cazul unei asemenea tragedii, când persoane care abia dacă au schimbat o vorbă cu victima, sau poate chiar i-au făcut viața un calvar, se comportă de parcă le-ar fi murit sufletul pereche și o fac doar pentru a da bine în ochii lumii.
  7. Coperta e genială 😀
  8. O scândură e mai interesantă decât toate personajele secundare – serios, toate personajele secundare sunt atât de șterse, de unidimensionale și de neinteresante încât nici măcar nu m-am obosit să le rețin numele.
  9. Clay e un idiot – mai mic sau mai mare, depinde cum vreți să priviți totul, și unul dintre cele mai enervant de pasive personaje din câte am întâlnit; pe bune, nu face nimic, dar absolut nimic, pe tot parcursul cărții, în afară de a asculta niște casete.
  10. Hannah e una dintre cele mai antipatice persoanje din câte am întâlnit și o adevărată drama queen – bun, pentru ce am zis mai devreme probabil că o să-mi iau ceva hate, dar ascultați-mă: Hannah e o râzgâiată care se comportă oribil cu majoritatea celor din jurul ei, îi îndepărtează voit atunci când aceștia încearcă totuși să se apropie de ea și tot ea e cea care se plânge că, vezi tu domne, nu o place nimeni, reacționează mult prea exagerat în legătură cu unele evenimente și câte și mai câte.
  11. Intenția e admirabilă, dar modul de execuție lasă *mult* de dorit – majoritatea ideilor prezentate în carte încă sunt de actualitate și de o importanță covârșitoare, dar am avut impresia că totul a fost mult prea grăbit, iar multe evenimente care s-au vrut a fi importante m-au lăsat complet rece.
  12. Motivele pentru care Hannah și-a luat viața nu au fost explorate suficient de în detaliu astfel încât ajung să nu pară altceva decât niște flecuștețe ridicole și exagerate.
  13. Serialul e mai bun din toate punctele de vedere – protagoniștii se cunosc și au o relație tare frumoasă de prietenie înainte ca totul să o ia razna, viețile personajelor secundare sunt explorate în detaliu și acestea devin mult mai interesante și relatable, Hannah nu e așa enervantă, iar Clay face lucruri!

Mulțumesc grupului editorial Corint pentru exemplarul oferit spre recenzie!

RATING

PIERDUȚI ÎN UNIVERSURI FICȚIONALE – recenzie FANGIRL, de Rainbow Rowell

TITLU: Fangirl

AUTOR: Rainbow Rowell

PUBLICAT DE: Editura YoungArt

DESCRIERE: Toată lumea este fan al lui Simon Snow, dar Cath și Wren sunt cele mai înfocate admiratoare ale lui, scriind propriile povești despre magicianul adolescent. Fac asta cu pasiune, încercând să se ascundă de problemele lor în universul ficțiunii, unde totul este posibil. Deşi gemene, cele două fete sunt cum nu se poate mai diferite. Părăsite de mamă și crescute de un tată în căutarea echilibrului sufletesc, ele trebuie totuşi să înfrunte viaţa reală. Care le va despărţi pentru un timp. Dar care le va învăţa cât de frumoasă poate fi studenția. Și cât de mare este puterea iubirii. Iar Cath va descoperi ce înseamnă să devină scriitoare în toată puterea cuvântului.

RECENZIE:

Vreau să încep această recenzie cu un exercițiu de sinceritate. Câți dintre voi ați fost, în ultima perioadă, catalogați drept „fangirl” sau „fanboy” doar pentru că ați avut curajul să luați apărarea fandom-ului de care aparțineți sau pentru că v-ați ieșit din minți când ați auzit cele mai noi știri despre scriitorul sau actorul vostru preferat? Nimeni? Ei bine, eu aș putea umple un roman întreg doar cu momentele și izbucnirile necontrolate de fanboy pe care le-am avut în ultima jumătate de an și să las loc de o continuare pentru cele la care am fost martor. Da, sunt un fanboy: Harry Potter, DC, Marvel, cărți, seriale, filme, you name it, așa că nu ar trebui să mire pe nimeni că am fost mai mult decât entuziasmat să citesc romanul lui Rainbow Rowell, unde mai pui că mi-a plăcut la nebunie Eleanor & Park.

Cath și sora ei geamănă, Wren, au fost dintotdeauna fascinate de lumea magică a lui Simon Snow, eroul seriei de romane alături de care au copilărit și, de-a lungul timpului, au publicat diverse fanfic-uri ce se învârt în jurul lui Simon și a eternului său rival din serie, Baz, care în poveștile celor două fete ajung mereu să… se îndrăgostească unul de altul. Înainte de publicarea ultimului volum din serie, dar și de începerea primului an de facultate, Cath începe lucrul la Nu renunța, poveste care ajunge să fie chiar mai apreciată decât seria principală de unii fani. Dar, odată ajunse la facultate, Cath și Wren o iau pe drumuri separate, experimentând anii studenției în feluri diferite, unice.

Eleanor & Park mi s-a părut un roman adrabil, extrem de heart warming, pe care-l poți citi în momentele când nu ești tocmai în apele tale și să te simți bine aproape instant. Fangirl a avut același efect asupra mea, doar că a fost oleacă mai personal, datorită subiectului abordat simțindu-mă mult mai atașat de personaje și întâmplările prin care trec. Ceea ce m-a atras în primul rând la carte, partea de fandom, mi s-a părut extrem de realist executată, autoarea prezentând-o așa cum este, cu tot cu bune și cu rele, cu neajunsuri și beneficii. Viața unui fan este… complicată; pentru cineva din exterior poate părea ceva total aiurea, de neînțeles, însă cei care au trecut printr-un fandom măcar o dată în viață se vor regăsi în „papucii” lui Cath: pereții acoperiți cu postere, tricouri cu imprimeuri ale căror mesaje ascunse sunt imposibil de descifrat de non-fani, momente în care mintea-ți zboară involuntar spre personajele mult îndrăgite, luni sau poate chiar ani întregi de așteptare până la apariția următorului sezon din serialul preferat sau al celui mai nou roman scris de autorul care ți-a marcat viața într-un fel sau altul.

Nu știu de ce, dar înainte să încep să citesc cartea, aveam impresia că Fangirl va fi 100% despre Cath și opera ei fan-fiction, așa că imaginați-vă cât de surprins am fost să descopăr că e mai mult, mult mai mult de atât. Pe lângă privirea de ansamblu asupra vieții de fan, Fangirl este o poveste înduioșătoare despre familiile în care unul dintre părinți nu se mai află în peisaj din varii motive, despre relațiile familiale ce devin tot mai complicate pe măsură ce anii trec, despre înstrăinarea dintre părinți și copii/dintre frați, despre studenție și tot ce înseamnă ea, despre prietenie și fiorii dragostei adolescentine și câte și mai câte. Fangirl poate părea simplă din descriere, dar pe măsură ce înaintezi alături de Cath prin primul ei an în calitate de studentă, descoperi o poveste complexă, amuzantă, emoționantă și reală, pe care ți-o vei aminti cu drag multă vreme după ce vei întoarce și ultima filă a cărții.

Stilul lui Rainbow Rowell se potrivește mănușă cu genul comtemporary YA, fiind simplu, dar totodată amplu, fără descrieri pompoase și cu dialoguri absolut delicioase. Acțiunea nu e neapărat ceva care să te țină cu sufletul la gură, pentru că e surprinzător de monotonă, însă personajele sunt într-atât de fermecătoare încât doar de dragul lor parcă vrei să mai citești un capitol și încă unul și încă unul. Cath, Wren, Levi, Reagan și restul personajelor secundare sau episodice sunt minunat portretizate, simpatice chiar și atunci când fac câte o prostie, pur și simplu nu ai cum să nu le iubești. Vă garantez că veți fi vrăjiți de firea awkward a lui Cath, de sufletul rebel al colegei sale de cameră, Reagan și de firea nonconformistă și ușor rebelă a lui Levi. Cât despre Simon și Baz, eroii poveștii lui Cath, va trebui să-i descopăr mai în amănunt în romanul dedicat lor – Carry On.

Fangirl mi s-a părut un roman adorabil, plin de farmec și cu o inimă puternică, pulsândă. M-am regăsit în Cath, în postura sa de mega-fan al unei serii de cărți. Mi s-a părut fascinant să descopăr viața de student din State într-o manieră nouă, care să nu implice petreceri non-stop sau mai știu eu ce. Pentru mine, Fangirl a fost o poveste aproape perfectă și v-o recomand cu drag, mai ales dacă vă regăsiți în postura de fan al… orice, nu mai contează.

Mulțumesc grupului editorial Art pentru exemplarul oferit spre recenzie!

RATING

PURĂ FASCINAȚIE – recenzie VISE ÎNTUNECATE, de Jeff Lindsay

Dexter. Vise întunecate

TITLU: Vise întunecate (Dexter #1)

AUTOR: Jeff Lindsay

PUBLICAT DE: Editura Paladin

DESCRIERE: Faceţi cunoştinţă cu Dexter Morgan, un tânăr chipeş şi amabil cu toată lumea. În plus, el este un foarte priceput specialist în analizarea petelor de sânge, angajat la poliţia din Miami.  Dexter mai are însă şi o pasiune ascunsă: e criminal în serie. Dar, spre deosebire de cei pe care-i vânează colegii săi, Dexter îşi alege victimele după un cod aparte: fiecare dintre cei pe care îi omoară este el însuşi un ucigaş odios.
Cele două feţe ale personalităţii lui Dexter Morgan se împacă de minune până în ziua în care lumea sa e dată peste cap de o serie de crime bizare, iar nopţile încep să îi fie bântuite de vise întunecate…

RECENZIE:

Am fost avertizat că primul volum din seria Dexter se va putea dovedi o aventură destul de dubioasă, dar, după ce am citit suficiente thrillere excelente, ale căror antagoniști s-au dovedit a fi niște maniaci de primă clasă, am zis că pot suporta orice. Plus că îmi doresc de foarte multă vreme să văd serialul bazat pe cărțile lui Lindsey, chit că mi-am luat recent niște spoilere despre cum se termină totul, așa că mi-am făcut curaj și am pătruns în mintea încâlcită a lui Dexter Morgan, neștiind ce voi găsi acolo.

Expert în tot ce ține de sânge și criminal în serie, așa ar suna o foarte scurtă prezentare a lui Dexter, protagonistul romanului. În timpul zilei, acesta este un cetățean model care ajută poliția din Miami să dea de capăt cazurilor ceva mai complicate, iar în anumite nopți, atunci când lumina lunii este prielnică, Dexter cedează în fața nevoilor Pasagerului Întunecat, latura sa ascunsă care tânjește după sângele ucigașilor notorii.

Știu că sună ciudat și poate că nu e tocmai cea mai ușor de acceptat afirmație pe care o voi face, dar… m-am atașat surprinzător de ușor de protagonistul ușor dereglat al romanului, distantul Dexter, care mi s-a părut, fără doar și poate, cel mai fascinant și complex personaj din toate cărțile pe care le-am citit până acum. Dexter are acel ceva al lui, un strop de charismă diluată în toată marea de sictir, dezgust, aroganță și ironie în care i se îneacă personalitatea. Replicile sale, de cele mai multe ori pline de acid și sarcasm, sunt pur și simplu delicioase, le-am citit cu zâmbetul pe buze și cu o stranie satisfacție pentru că, nu de puține ori, și eu am gândit aceleași lucruri când purtam o discuție cu o persoană pe care nu o prea agream, doar că niciodată nu spuneam ceea ce gândeam deoarece îmi doream să păstrez anumite aparențe. Dexter, în schimb, nu se siește să spună lucrurilor pe nume, chiar dacă adevărul ce-i iese din gură se dovedește, de cele mai multe ori, neplăcut pentru interlocutorul său. În afară de gura-i spurcată, Dexter iese în evidență și datorită modului în care se comportă, atât în momentele în care vrea să pară un om normal – e rece, distant, incapabil să înțeleagă cele mai simple emoții umane și vădit scârbit de starea tot mai degradantă a societății –, dar și atunci când își arată adevărata față și își face de cap cu victimele – aici vă las pe voi să descoperiți surprizele.

Relația dintre Dexter și sora lui, Deborah, mi s-a părut un alt punct forte al romanului. Aceasta a fost portretizată în cel mai realist mod cu putință, autorul evitând clișeele de genul fraților înstrăinați care nu-și vorbesc sau a celor mult prea atașați unul de celălalt. Deși de câteva ori am simțit că s-a întrecut puțin măsura și că sentimentele lui Dexter nu sunt tocmai printre cele mai cinstite, în majoritatea timpului am avut parte de momente obișnuite între frați – bine, cât de obișnuite pot fi acestea atunci când amândoi încearcă să deslușească misterul unui șir inexplicabil de crime –, din care nu lipsesc tachinările, certurile pentru lucruri mărunte, glumele nesărate, amintirile înduioșătoare pe care le împărtășesc și dragostea necondiționată ce-i leagă.

Stilul lui Lindsay mi s-a părut că seamănă puțin cu cel al lui Gillian Flynn, în sensul că ambii autori prezintă niște personaje cărora clar le lipsește o doagă, dar o fac în așa manieră încât să te oblige, practic, să-i înțelegi de ce sunt așa dereglați și chiar să ajungi să-i simpatizezi, respecți sau adori (Dexter se încadrează în ultima categorie). Misterul din jurul crimelor prezentate în acest volum este unul destul de reușit, care te ține în priză suficient de mult încât să dai de *prea* multe ori cu presupusul în legătură cu identitatea ucigașului numai pentru a te lua prin surprindere la final cu o dezvăluire neașteptată, doar că a fost ceva mai… liniștit decât în cazul altor thrillere, ceea ce nu e un lucru rău pentru că, astfel, Dexter a putut ieși în evidență și mai mult, fiind pus în situații ciudate sau cotidiene în care se descurca la fel de bine ca un elefant într-un magazin cu articole din porțelan.

Nu știu ce să mai zic despre roman ca să vă conving să-l citiți. Merită, din plin, fiecare pagină, fie și numai pentru a descoperi un personaj atât de bine conturat precum Dexter. Dacă vă plac thrillerele, romanele psihologice, serialele sau filmele cu protagoniști fucked-up, Vise întunecate se va dovedi alegerea perfectă pentru voi. Eu am adorat-o și abia aștept să citesc continuarea, deja apărută la Editura Paladin.

Mulțumesc grupului editorial Art pentru exemplarul oferit pentru recenzie!

RATING