DESPRE PUTEREA VOINȚEI – recenzie SUPRAVIEȚUITORII, de Bear Grylls

TITLU: Supraviețuitorii

AUTOR: Bear Grylls

PUBLICAT DE: Editura Nemira

DESCRIERE: Bear Grylls știe prețul supraviețuirii. Dar nu e el primul. Louis Zamperini a rezistat 47 de zile pe mare ucigând rechini infometați numai pentru a fi prins și torturat. Marcus Luttrell, care nu se putea apăra decât cu o singură mână, a ținut piept singur unei hoarde de talibani, după care și-a târât corpul tot o rană, ciuruit de gloanțe, prin munții necruțători din Afganistan. Aventurieri, exploratori, soldați și spioni care au rezistat în condiții extreme – ei sunt protagoniștii poveștilor lui Bear Grylls. Întâmplările lor extraordinare nu sunt o lectură comodă – supraviețuirea e rareori o treabă plăcută. Toate sunt însă istorisiri ale unui curaj care te face să izbucnești în lacrimi. Rezistența care sfidează moartea, forța corpului, a sufletului și a minții, dorința de a învinge fac din personajele cărții lui Bear Grylls adevărați supraviețuitori.

RECENZIE:

Nu aș spune neapărat că Bear Grylls este tipul de tipul de persoană pe care o consider un model demn de urmat, dar m-aș minți singur dacă nu aș recunoaște că tot ce a realizat în viață nu e al naibii de impresionant. Știm cu toții cât de ingenios/descurcăreț/rezistent e tipul din nenumăratele emisiuni ale sale, care cred că încă mai sunt difuzate pe Discovery, iar anul trecut am avut ocazia de a descoperi o latură mai puțin cunoscută a sa, cel puțin pentru publicul larg, prin intermediul autobiografiei sale Noroi, transpirație și lacrimi, carte publicată tot la editura Nemira și pe care am citit-o aproape pe nerăsuflate. Ei bine, de această dată Grylls reușește să surprindă din nou prin intermediul celei mai recente cărți semnate de el, Supraviețuitorii, în care adună poveștile reale ale oamenilor care l-au inspirat prin determinarea și tăria de caracter de care au dat dovadă în situații mai mult decât critice.

E greu să rezumi poveștile adunate între paginile Supraviețuitorilor fără să riști să scapi, ici colo, câte un detaliu „mititel” fix despre lucrurile care le fac speciale. Dacă ar fi să-mi adun într-o singură frază, lipsită de spoilere de altfel, gândurile despre carte, aș alege să o compar cu filmul Wonder Woman  (ciudat, nu?) în sensul că atât după ce am văzut-o pe Diana pe câmpul de luptă, în toată gloria ei, cât și după ce am terminat cartea lui Bear Grylls am fost inspirat, motivat să mă bucur mai des de micile lucruri din viață și să nu mai iau totul for granted, să încerc să fac mai mult bine și să schimb ceva la mine, ca persoană, în ideea că astfel voi reuși, măcar puțin, foarte puțin, să schimb și lumea. Deși ar putea suna aberant, poate chiar ca o lipsă cruntă de respect, lucruri care mi-au trecut prin minte abia acum, în timp ce scriu această recenzie, Supraviețuitorii este genul acela de lectură în urma căreia te simți…. împuternicit. Permiteți-mi să explic. Da, poveștile adunate de Grylls în acest volum sunt extraordinar de triste, te răscolesc până în adâncul măruntaielor, vă vor face să închideți pentru câteva clipe cartea din cauza șocului sau a dezgustului resimțit față de nedreptățile pe care viața însăși le-a îndreptat în calea unor bieți oameni, dar, dacă reușești să vezi dincolo de toate acestea, să ignori într-un fel factorul „șoc și groază”, atunci realizezi cât de mult pot fi împinse limitele unui om, cat de puternică se poate dovedi voința unei persoane care își dorește cu fiecare atom al ființei sale să prindă zorii următoarei zile și să se întoarcă acasă, cu bine, pentru a fi din nou alături de cei dragi. Și, când vezi toate prin câte pot trece niște oameni ca oricare alții, cum nu se lasă pradă depresiei, neputinței și, implicit, morții, nu ai cum să nu te simți ceva mai bine.

Pe scurt, cred că Supraviețuitorii va reuși să inspire mai mult decât orice carte de motivare personală din câte există, aceasta prezentând situații reale, cu exemple concrete despre puterea voinței unei persoane, în „detrimentul” unor practici teoretice. O recomand dacă sunteți în căutarea unei cărți speciale, care vă va ajuta să vedeți lumea prin alți ochi. 

Mulțumesc editurii Nemira pentru exemplarul oferit pentru recenzie!

RATING

Anunțuri

A TREIA STRIGARE PENTRU HELEN GRACE – recenzie CASA PĂPUȘILOR, de M.J. Arlidge

TITLU: Casa păpușilor (Helen Grace #3)

AUTOR: M.J. Arlidge

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Inspectoarea Helen Grace se află iarăși pe urmele unui criminal în serie într-un nou thriller plin de suspans marca M. J. Arlidge! Ce legătură poate fi între o fată care se trezește răpită din propria casă și seches­trată într-o pivniță mizeră și un cadavru descoperit absolut întâmplător pe o plajă pustie? Aparent nu e nicio legătură. Până când mintea ageră a inspectoarei Helen Grace, faimoasă deja pentru cazurile de criminali în serie pe care le-a elucidat, face cone­xiunile potrivite și descoperă numitorul comun: la mijloc e mintea diabolică a unui criminal – unul foarte inteligent, foarte precaut și foarte perseverent…

RECENZIE:

Iubesc un roman polițist bun și tot ce vine la pachet cu el: modul în care pătrunzi în mintea sucită a unui criminal în serie, momentele tensionate pe care le petreci alături de victime, frustrarea palpabilă a polițiștilor care nu reușesc să pună cap la cap piesele puzzle-ului decât spre sfârșitul cărții, când totul devine, dintr-un biet joc de-a șoarecele și pisica, o cursă contra cronometru care ar putea avea consecințe fatale, emoțiile brute și adrenalina, iar lista poate continua. Seria Helen Grace mi-a captat interesul de la primul volum, pe care l-am citit cu sufletul la gura, continuând să mă impresioneze tot mai mult cu fiecare continuare publicată.

Un nou caz dificil pentru, acum, celebra inspectoare Helen Grace: un cadavru perfect conservat, descoperit pe o plajă des frecventată, pare să facă legătura între mai multe dispariții recente prin intermediul tatuajului misterios, amatoricesc. Toate indiciile arată către un criminal in serie cu probleme psihice serioase, a cărei copilărie a fost marcată de o mamă nepăsătoare și de o soră de care s-a apropiat prea mult. Iar acum, în disperatele sale încercări de a-și reconstrui anii pierduți, o nouă viață s-ar putea să fie curmată. Asta dacă Helen Grace și echipa ei nu vor reuși să intervină la timp…

Nici nu știu ce să spun că mi-a plăcut cel mai mult la carte. În primul rând avem personajele, o distribuție impresionantă și variată, pe care autorul reușește să le mențină interesante și unice în ciuda numărului mare, astfel încât de-a lungul cărții, când perspectivele se schimbă, niciodată nu plictisește, fiecare având propria-i poveste, propriile-i motivații pe care le urmează, probleme pe ambele planuri – personal și profesional – și multe, multe altele. Acum nu foarte multă vreme mă plângeam, în recenzia scrisă pentru În ape adânci a Paulei Hawkins, că numărul mare de personaje și modul în care autoarea a jonglat cu perspectivele narative a fost un punct slab pentru carte, dar în cazul lui M.J. Arlidge și a Casei păpușilor situația stă cu totul altfel, de această dată multiperspectivismul reușind să transforme ceea ce ar fi putut fi doar un alt roman polițist într-un thriller psihologic fascinant și înduioșător de intim. Mi-e greu să aleg un singur personaj pe care să-l numesc „preferat”, fiindcă toți participanții – chiar și cei episodici ori nenorocitul de antagonist – au fost impecabil conturați, cu tot cu defecte și calități, aspirații și vise deșarte, reușite și eșecuri pe toate planurile.

Apoi ar mai fi stilul: dinamic, la obiect, imprevizibil, calculat, foarte vizual; datorită lui, cartea se citește incredibil de repede, capitolele scurte fiind extrem de ușor de parcurs, acestea dozând adrenalina în așa mod încât să te facă să vrei să afli cât mai curând adevărul din spatele cazului. Tot aici cred că aș putea încadra și povestea în sine și, implicit, cazul pe care Helen Grace și restul echipei sale trebuie să îl rezolve. Cazul nu a fost perfect, dar spre sfârșit, pe măsură ce am descoperit mai multe despre trecutul criminalului, a devenit ceva mai interesant, mai personal pentru el și incredibil de fucked up. Dar poveștile celorlalte personaje au fost impresionante, de la modul în care destinul fiecărui erou se lega de altul în cele mai neașteptate moduri și până la discuțiile pe care acțiunile personajelor le aduc în prim plan.

Casa păpușilor e un thriller care se apropie teribil de mult de noțiunea de roman polițist perfect, având tot ce-i trebuie – acțiune, mister, imagini tulburătoare, dramă, personaje complexe și un caz imposibil de rezolvat – pentru a vă ține treji noaptea.

Mulțumesc editurii Trei pentru exemplarul oferit pentru recenzie!

RATING

FAMILIA, O CREATURĂ FASCINANTĂ – recenzie FAMILIA MEA ȘI ALTE ANIMALE, de Gerard Durrell

TITLU: Familia mea și alte animale

AUTOR: Gerard Durrell

PUBLICAT DE: Editura Art

DESCRIERE: Atunci când excentrica familie Durrell nu mai suportă deprimanta climă britanică, face ceea ce orice familie rezonabilă ar face: își vinde casa din Anglia și se mută cu tot cu cățel în însorita insulă grecească Corfu. Pentru Gerry, în vârstă de zece ani, acesta este începutul unei perioade magice și pline de aventuri. Întâlnirea dintre fabuloasa menajerie pe care Gerry o aduce în casă și originala lui familie dă naștere unei serii de catastrofe irezistibil de comice: șerpi salvați de insolație care ajung în cadă, cutii de chibrituri pline cu scorpioni mișunând pe masă la micul dejun, două coțofene care devastează casa și se îmbată criță la o petrecere, o cățelușă urâțică în călduri căreia îi iese piciorul din încheietură când ți-e lumea mai dragă și multe altele. Nici ceilalți membri ai familiei Durrell nu sunt tocmai insipizi: o să vedeți ce se poate întâmpla în fața unor moaște sfinte, cum ieși dintr-o mlaștină la vânătoare de rațe, cum se conduce o barcă rotundă când suferi din amor etc.

RECENZIE:

Nu știu dacă vi se întâmplă și vouă, dar eu de foarte, foarte multe ori pățesc să aud despre o carte, să mi se pară interesantă și, după câteva zile, să uit complet de ea până când mă „împiedic” de o recenzie sau o ediție nouă, proaspăt lansată, a operei respective. Așa a fost cazul și cu Familia mea și alte animale, pe care am ochit-o pe când făcea parte din colecția YoungArt și avea coperta aceea dubioasă și colorată, cu o puzderie de animale îngrămădite pe ea. Acum, volumul semnat de Gerard Durrell și-a făcut loc în colecția Cult a celor de la Art și vine într-o prezentare mai elegantă, iar eu am reușit în sfârșit să ajung să o citesc.

Familia Durrell e departe de ceea ce ai numi o familie normală, fiecare membru ieșind în evidență prin felurite… excentricități tipice lui. Într-o bună zi, la insistențele unuia dintre copii, doamna Durrell acceptă să se mute cu toții în Corfu, pentru a scăpa de vremea mohorâtă din Anglia și a oferi familiei sale șansa unui nou început. Ajunși acolo, cei patru frați împreună cu mama lor, trec prin tot soiul de aventuri, schimbând nu mai puțin de trei locuințe și adoptând nenumărate animale.

Recunosc că titlul m-a făcut să cred că lectura va fi una din cale-afară de comică și că am pornit la drum cu așteptări dintre cele mai mari în privința hohotelor de râs pe care cartea mi le va smulge, așa că am fost ușor dezamăgit să descopăr, încă de la început, că titlul nu era o metaforă, așa cum am intuit, ci se referă, în mare măsură, la dragostea nemărginită a naratorului-autor pentru tot ce se poate încadra la categoria „faună”. Să nu mă înțelegeți greșit, cartea are o grămadă de momente haioase și situații absurde care vor face să apară zâmbete sincere până și pe cele mai morocănoase fețe, doar că nu a fost pură comedie, așa cum m-am așteptat, ci un soi de reality show amestecat cu un documentar mai neconvențional, peste care au fost presărate întâmplări amuzante, aproape exagerate, dând naștere unui nou tip de lectură.

Cel mai mult mi-a plăcut cât de mult a evidențiat cartea diferențele de gândire dintre excentricii orășeni veniți tocmai din ploioasa Anglie, mereu agitați și pe fugă, și locuitorii simpli ai insulei Corfu, obișnuiți cu un stil de viață ceva mai delăsător. Vă las pe voi să descoperiți cum vor reacționa Durrellii atunci când se vor izbi de zidul de cultură și dacă vor reuși cumva să-l depășească, dar o să trișez și o să vă spun de pe-acum că au parte de un ajutor cel puțin la fel de sărit de pe fix ca și ei: Spiro, un șofer originar din Corfu, dar care și-a petrecut o bună bucată din viață printre americani, mereu bine dispus și hotărât să-și scoată noii prieteni „exotici” din fel de fel de încurcături, astfel devenind, involuntar, protagonistul unor momente spumoase în care umorul de situație și limbaj e rege. Pe lângă această incursiune în lumea diferențelor culturale, Familia mea și alte animale s-a dovedit a fi un adevărat festin pentru acea parte din mine care încă tânjește după perioada în care-mi petreceam după-amiezele uitându-mă la documentare pe Animal Planet și învățând fel de fel de lucruri noi și interesante despre tot soiul de animale ciudate.

Familia mea și alte animale e, cu siguranță, o lectură unică din toate punctele de vedere.

Mulțumesc grupului editorial Art pentru exemplarul oferit pentru recenzie!

RATING

NOI PROVOCĂRI – recenzie PRADA, de Joseph Delaney

 

TITLU: Prada (Arena 13 #2)

AUTOR: Joseph Delaney

PUBLICAT DE: Editura Corint Junior

DESCRIERE: După primul an de ucenicie în Arena 13, Leif află tot mai multe despre cel care a fost cel mai mare luptător cunoscut vreodată, despre cel care a fost cât pe ce să îl distrugă pe demonul Hob, dar care a plătit un preț mult prea mare pentru fiecare victorie. Oare victoria în Arena 13 este suficientă? Sau Leif va fi nevoit să se alieze cu cei care vor stârni oamenii împotriva zeilor, într-o bătălie pentru lumea întreagă?

RECENZIE:

Joseph Delaney e unul dintre autorii pe care mi se pare că i-am descoperit prea târziu, dar știți cum se spune: mai bine mai târziu decât niciodată. Cărțile sale din seria Cronicile Wardstone ar fi reușit, cu siguranță, să-mi dea coșmaruri de neuitat dacă le-aș fi citit când eram mai mic, dar acum nu mai sunt așa ușor de speriat și cele două volume pe care le-am parcurs – foarte bune, de altfel – m-au impresionat mai degrabă prin dorința autorului de a depăși limitele și convențiile romanelor middle-grade și de a oferi cititorilor mai mici o experiență cu adevărat înfiorătoare. Arena 13, cealaltă serie scrisă de Delaney și publicată la noi, duce această dorință neconvențională la un cu totul alt nivel, acest lucru fiind cât se poate de evident în a doua carte, Prada, un roman și mai complex decât primul, în care violența e ca la ea acasă, iar lumea în care trăiesc personajele devine și mai complexă, ajungând nesperat de aproape de nivelul unui high-fantasy scris pentru adulți.

Leif, în continuare decis să-și răzbune părinții și să-l ucidă pe Hobb, terifiantul djinn care face regulile în Midgard, pornește într-o călătorie, de unul singur, către misterioșii genthai, poporul tatălui său, unde speră că-și va desăvârși antrenamentul pentru a deveni cel mai bun luptător din Arena 13. Totuși, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, iar Leif, odată ajuns pe teritoriile sălbatice ale genthailor, este întâmpinat cu ostilitate din cauza condiției sale de jumătate genthai și e tratat cât se poate de îngrozitor. Pentru a scăpa de acest stigmat, Leif se vede nevoit să participe într-un ritual sângeros, din care foarte puține persoane au scăpat cu viață de-a lungul anilor, dar care s-ar putea dovedi crucial pentru o mai bună înțelegere a lui Hobb și a capacităților sale.

Am început romanul cu un imens și iritabil lapsus vizavi de volumul anterior: nu-mi mai aminteam mare lucru, știam doar că mi-a plăcut foarte mult și că, asemeni Cronicilor Wardstone, nu a fost tocmai cea mai kid friendly carte din lume. Din fericire, Delaney a avut grijă să-mi reamintească unele evenimente petrecute în Arena 13 de-a lungul acestei cărți, atunci când întâmplările respective s-au dovedit a fi cruciale pentru dezvoltarea intrigii, așa că nu am avut niciun fel de problemă în a-i urmări pe Leif și prietenii săi în nesfârșitele lor strădanii de a-i veni de hac maleficului Hobb. Ritmul în care se desfășoară acțiunea e înnebunitor, fiecare capitol având propriul său punct culminant, în care tensiunea capătă proporții monumentale; acest ritm extrem de alert și incitant este, deopotrivă, un mare plus pentru roman – facilitând, asfel, parcurgerea lui –, dar și un mare minus – evenimente care mai de care mai șocante se petrec la un interval atât de scurt unul față de celălalt încât nu ai timp să le apreciezi așa cum se cuvine.

Prada dispune de, probabil, cel mai impresionant world building din câte am întâlnit, noi laturi ale Midgardului fiind explorate, o parte din istoria lui fiindu-ne dezvăluită, secretele lacilor sunt dezgropate odată cu apariția unui misterios personaj din trecutul îndepărtat, iar sugestiile nu prea subtile cum că lumea descrisă de Delaney este, de fapt, aceeași cu a noastră, doar că după un cataclism de proporții monumentale, vor face cu siguranță deliciul cititorilor. Personajele, din păcate, nu sunt tocmai punctul forte al cărții, majoritatea reușind „performanța” de a părea, cel mult, fabricate din carton, fără să aibă calități definitorii. Nici măcar Leif, protagonistul, nu poate depăși acest impediment, de-a lungul cărții acesta păstrându-și aceeași atitudine îmbufnată, ușor neplăcută. Delaney se revanșează, însă, prin intermediul acțiunii – atent gândită și pusă pe hârtie într-o manieră excepțională – și a multitudinii de elemente noi pe care le introduce în poveste, majoritatea având legătură cu lacii și diferitele lor forme (una, în mod special, m-a surprins în mod plăcut, fiind o reinterpretare spectaculoasă a unui vechi mit).

Un roman alert, tensionat și plin de răsturnări de situație neprevăzute, Prada îi va fascina și mai mult pe fanii lui Delaney, care vor aștepta cu sufletul la gură concluzia acestei trilogii unice.

Mulțumesc grupului editorial Corint pentru exemplarul oferit pentru recenzie.

RATING

AMESTEC INGENIOS DE FANTASY, SF ȘI WESTERN – recenzie PISTOLARUL, de Stephen King

TITLU: Pistolarul (Turnul Întunecat #1)

AUTOR: Stephen King

PUBLICAT DE: Editura Nemira

DESCRIERE: Acum câteva zeci de ani scriitorul l-a născocit pe Roland Deschain, ultimul pistolar. Acesta, un singuratic care ne va bântui imaginația, pornește într-o călătorie spre bine și rău. În lumea lui fără speranță, dă de urmele omului în negru, cunoaște o femeie seducătoare și se împrietenește cu Jake din New York. Pe de o parte dând dovadă de un realism crud, pe de altă parte etalând un onirism de basm, Pistolarul deschide poate cea mai reușită odisee scrisă de Stephen King.

RECENZIE:

Stephen King e sinonim cu poveștile de groază, scriitorul fiind chiar desemnat „regele” prozei horror, zic eu, datorită numărului impresionant de romane aparținând acestui gen dătător de fiori și nu neapărat… calității sperieturilor pe care le tragi citind una sau mai multe dintre cărțile lui. Când te gândești la el, involuntar, în minte îți apar imagini celebre din ecranizările sale, cum ar fi scena în care Carrie este acoperită din cap până-n picioare cu sânge de porc sau orice instantaneu cu Pennywise, clovnul terifiant din adaptarea pentru TV a monstruozității de IT (roman care pe mine m-a plictisit la culme, dar tot aștept cu nerăbdare noul film care a apărut și în cinematografele de la noi la sfârșitul săptămânii trecute, spre marea mea încântare). Dar, probabil, cea mai spectaculoasă operă a sa nu are nicio legătură cu genul care l-a consacrat. Vorbesc, bineînțeles, despre Turnul Întunecat.

Roland Deschain, ultimul pistolar, și-a dedicat viața prinderii Omului în Negru și găsirii Turnului Întunecat, un loc misterios despre care se spune că s-ar afla tocmai la capătul lumii cunoscute. Traversând un deșert infinit, Pistolarul întâlnește tot felul de personaje dubioase, cu intenții necunoscute, care își duc veacul într-o lume înfiorătoare, unde moartea și foametea pândesc la orice colț, deopotrivă necunoscută și familiară.

Cu toată sinceritatea vă spun că nu am avut niciun fel de idee preconcepută despre această carte înainte să o încep. Am ignorat cu desăvârșire toate laudele aduse nu doar acestui volum, ci întregii serii, dar am și încercat să șterg cu buretele celelalte 4 cărți de-ale lui King pe care le-am citit (dintre care una singură mi-a plăcut la nebunie, și anume Cimitirul animalelor, restul fiind dezamăgiri crunte – Carrie, Orașul bântuIT – și povești care m-au lăsat indiferent – Mr. Mercedes) și am reușit să mă bucur cum trebuie de acest prim volum al seriei care, deși a mai avut unele scăpări specifice lui King, per total m-a lăsat cu o dorință nebună de a continua epopeea Pistolarului și, pe alocuri, chiar a reușit să mă impresioneze prin combnația inedită de genuri care, la o primă vedere, nu au nicio legătură unul cu altul. O să detaliez în paragrafele ce vor urma…

Stilul lui King… nu e pentru toată lumea. E mult prea descriptiv, de cele mai multe ori insistând pe lucruri inutile care nu doar că plictisesc, dar nici nu aduc ceva în plus poveștii; o cunoștință i-a făcut cel mai bun rezumat: poate descrie o picătură de apă în 20 de pagini și tot ar mai avea lucruri de spus despre aceasta. Dintre cărțile lui pe care le-am citit până acum, niciuna nu mi s-a părut cu adevărat înspăimântătoare, cel mult disturbing, mai degrabă niștre thrillere bine gândite, cu unele elemente supranaturale, decât romane horror. Dar, deși nu e tocmai autorul meu preferat, nu pot să-i contest titlul de „rege” – omul chiar e talentat și reușește să se folosească de cuvinte într-o manieră unică pentru a da naștere unor personaje complexe, puse față în față cu situații extraordinare, în, probabil, cele mai atmosferice cărți pe care le veți citi.

Poate că vă întrebați de ce mi-a plăcut Pistolarul atât de mult, când doar ce am terminat cu criticile la adresa autorului. Pentru că aproape întreg romanul pare scris de către altcineva, ca și cum King i-ar fi ascultat pe cei dezamăgiți de celelalte povești ale sale și ar fi ținut cont de plângeri. Pistolarul e tot ce mi-am dorit să fie Orașul bântuIT, de exemplu, cartea semnată de King de la care aveam cele mai mari așteptări și pe care m-am chinuit să o citesc vreme de 4 luni: un roman alert, surprinzător, întunecat și depravat, pe alocuri înspăimântător, cu o mitologie bogată pe care abia aștept să o decopăr în celelalte volume ale seriei, revoluționar din prisma amestecului neconvențional de genuri și fascinant datorită personajelor excelent conturate și a relației dintre ele. Am adorat modul în care atmosfera postapocaliptică a la Mad Max se îmbină, surprinzător de armonios, cu decorul de western/fantasy; mi-a plăcut complexitatea omului în negru și antiteza clară în care se afla acesta în relație cu protagonistul; am fost lovit în moalele capului de relația dintre Roland și Jake și i-am următit traversând deșertul cu sufletul la gură, mereu așteptându-mă la ce e mai rău. Dacă ar fi să-i găsesc un punct slab, acela ar fi faptul că romanul pare mai degrabă un prequel al unei serii, nu un volum care să inițieze un amalgam de evenimente ce vor sta la baza celorlalte cărți. Ah, și e prea scurt; mult prea scurt.

Pistolarul a fost o experiență aparte pentru mine, pornind la drum cu cele mai mărunte așteptări și ajungând să ador cartea. Deși am zis, după Orașul bântuIT, că nu voi mai citi alte cărți scrise de King, mă bucur că am decis totuși să-i mai dau o șansă și să descopăr o poveste impresionantă, magică, înfricoșătoare și foarte, foarte dubioasă.

Mulțumesc editurii Nemira pentru exemplarul trimis pentru recenzie!

RATING