EXPLOZIV. ULUITOR. MEMORABIL – recenzie PRINȚESA MECANICĂ, de Cassandra Clare

TITLU: Prințesa mecanică (Dispozitive Infernale #3)

AUTOR: Cassandra Clare

PUBLICAT DE: Editura Leda

DESCRIERE: Dacă singura modalitate de a salva lumea ar fi să distrugi ceea ce iubeşti cel mai mult, ai face-o? Ceasul ticăie. Toată lumea trebuie să aleagă. Tessa Gray ar trebui să fie fericită – nu aşa se simt toate miresele? Şi totuşi, în timp ce pregătirile sunt în toi pentru nunta ei cu Jem Carstairs, o pânză de păianjen întunecată începe să se ţeasă în jurul vânătorilor de umbre de la Institutul din Londra. Un nou demon îşi face apariţia, unul legat prin sânge şi taină de Magistru, bărbatul care plănuieşte să-şi folosească armata de automate nemiloase, Dispozitivele Infernale, pentru a-i distruge pe vânătorii de umbre. Nu mai are nevoie decât de un singur lucru pentru a-şi pune în aplicare planul diabolic. Primejdiile şi trădările, secretele şi magia, şi firele încâlcite ale iubirilor şi ale pierderilor se împletesc pe măsură ce vânătorii de umbre ajung la un pas de distrugere în acest final cutremurător şi surprinzător al trilogiei Dispozitive Infernale.

RECENZIE:

Țin minte că, imediat după ce am terminat de citit Prințul mecanic, am făcut rost de Prințesa mecanică, pentru că nu credeam că voi mai avea răbdare să aflu cum avea să se încheie povestea vânătorilor de umbre din Londra victoriană. Totuși, ceva m-a ținut departe de carte, și nu știu dacă a fost aversiunea mea față de e-books, faptul că nu obișnuiesc să citesc în engleză sau că îmi doream să continui seria în română, mai ales că traducerea Dispozitivelor e excepțională. Prin amabilitatea grupului editorial Corint, săptămâna trecută am pus ghearele pe un exemplar din Prințesă și, cum nu mai puteam aștepta prea mult, am început să o citesc a doua zi, vineri. Și am terminat-o duminică.

LITTLE SPOILER ALLERT: dacă nu ați citit celelalte volume ale trilogiei, cred că ar fi bine să evitați recenzia. Nu de alta, dar nu pot să vorbesc despre Prințesă fără să dau câteva spoilere (mici, ce-i drept) din Îngerul și Prințul mecanic 😀 Sau, în altă ordine de idei, read it at your own risk.

În pragul nunții dintre Tessa și Jem, când sănătatea acestuia din urmă este șubrezită de lipsa drogului yin fen, cel care l-a ținut în viață atâția ani, când Institutul din Londra se află în pericol să rămână fără conducător, când inima lui Will este sfâșiată între dragostea pe care i-o poartă Tessei și legătura de parabatai care îl leagă de Jem, Magistrul se pregătește să dea o nouă și ultimă lovitură folosindu-se de automatele sale diavolești, prin care speră să distrugă seminția nefilimilor de pe fața pământului pentru totdeauna. Dar pentru asta are nevoie de Tessa, ea fiind ultima piesă din puzzle-ul său diabolic, și nu se va da în lături de la nimic pentru a pune mâna pe ea.

Oh. My. GOD. Nu mă așteptam, jur că nu mă așteptam ca romanul ăsta să fie atââât de bun. La sfârșit, după ce am închis cartea, am stat să reflectez asupra ei și nu mi-a venit să cred că aceeași autoare care a scris minunăția asta e responsabilă de… mai puțin lăudabilele Orașul îngerilor căzuți și Orașul sufletelor pierdute. Pentru că, dacă nu v-ați prins deja, Prințesa mecanică e genială, magnifică, uimitoare, incredibilă, perfectă și cum mai vreți voi să-i spuneți.

În foarte multe recenzii ale cărții am auzit vorbindu-se despre cât e de epică și cum reușește Cassandra Clare să-și încheie cu un bang! seriile. Într-un fel, știam chestia asta, pentru că Orașul de sticlă mi s-a părut un roman extrem de bun, dar continuările (volumele 4 și 5) au întinat puțin imaginea autoarei, cel puțin pentru mine, și m-am temut să nu o facă de oaie și de această dată. Slavă Îngerului că temerile mele au fost nefondate! Prințesa mecanică este, fără urmă de îndoială, cea mai bună carte scrisă de Clare și mi-e tare greu să-mi imaginez că va reuși să ridice ștacheta și că va reuși să născocească o poveste mai frumoasă, mai plină de intrigi și de tristețe, mai devastatoare și mai încântătoare decât cea din Dispozitive. Și, cu toate că mi-au plăcut la nebunie și primele volume ale trilogiei, acesta este fără îndoială la un cu totul alt nivel. Mi-a fost dor să citesc o carte cu sufletul la gură, să uit de trecerea timpului și să rămân treaz până târziu în noapte doar pentru a avansa cu povestea, iar Prințesa a reușit să-mi redea acel entuziasm pe care-l credeam pierdut. Acțiunea e pur și simplu năucitoare, de la prima și până la ultima pagină, nu te lasă să te plictisești nicio secundă și reușește mereu să te facă să-ți dorești să citești încă un capitol și încă un capitol, până când ajungi la epilogul acela care frânge inimi și, din cenușa acestora, face să renască bucuria. Pregătiți-vă pentru momente încărcate de tensiune, pentru clipe romantice și faze care vor stârni hohote de râs, pentru întorsături neașteptate de situație și multe, multe lacrimi.

Despre personaje nu am decât cuvinte de laudă. Tessa e atât de diferită de Clary, încât sunt convins că persoanele care le compară neîncetat și spun că sunt ca două picături de apă nu au citit decât descrierea primului volum al Dispozitivelor, au văzut acolo „adolescentă” și gata, Tessa = Clary. Habar n-au cât de mult se înșală! Pe când Clary dă dovadă de o idioțenie cruntă în cele mai multe cazuri, Tessa este un personaj cu principii puternice, o femeie curajoasă și care nu s-ar da în lături de la nimic pentru a-i ajuta pe cei la care ține. Despre Will ce să mai spun? Se vede clar că este rudă cu Jace, fiind la fel de sarcastic, dar mult mai puțin enervant decât acesta din urmă. Jem m-a cam scos din sărite în unele momente, fiind mult prea încăpățânat pentru binele lui, dar schimbările prin care trece de-a lungul cărții vă vor lăsa cu gura căscată.

OK, ceea ce urmează să spun e șocant chiar și pentru mine, dar nu m-a deranjat deloc triunghiul amoros. În alte cărți pentru adolescenți, băieții care concurează pentru inima protagonistei sunt, de obicei, rivali, astfel împărțind și fanii în așa zisele „echipe” – „teams” în engleză (cum ar fi Team Edward și Team Jacob pentru Twilight, Team Gale și Team Peeta pentru Hunger Games și așa mai departe), încurajându-i să-și aleagă un preferat pentru care să ovaționeze. Până și în cealaltă serie a Cassandrei Clare, Instrumente Mortale, avem parte de o astfel de situație, cu tiunghiul Jace – Clary – Simon, Jace și Simon detestându-se profund (cel puțin în primele cărți). Așa că imaginați-vă cât de surprins am fost când am realizat nu numai că triunghiul amoros din Dispozitive nu mă deranjează ci și că, indiferent cu cine va rămâne Tessa, voi fi mulțumit de alegerea autoarei. Iar la sfârșit, Cassandra Clare a făcut ce a făcut și a împăcat și capra, și varza, ceea ce mi s-a părut o alegere ideală. Apropo de perechi, doar mie mi-a păsat mai mult de evoluția relației dintre Sophie și Gideon decât de cea dintre Tessa, Will și Jem? 😀

Dacă ar fi să spun ceva negativ despre carte, atunci o să mă leg de conexiunile enervante dintre Dispozitive și Instrumente, pe care Cassandra Clare s-a încăpățânat să le arunce la fiecare câteva pagini. Aproape toți vânătorii de umbre care apar în Prințesă au legătură, într-un fel sau altul, cu personajele din Instrumente Mortale, fie că vorbim despre un Wayland, Fairchild sau Morgenstern. Poate că unii vor aprecia aceste hint-uri la seria originală, doar că, Dispozitivele fiind un prequel, mi s-a părut că autoarea a trișat puțin și a încercat prea mult să ne arunce toate aceste conexiuni în față, Oprah style (You get a reference! You get a reference! Everyone gets a reference!). Dar asta e doar o picătură de cerneală într-un ocean de perfecțiune și nu am cum să iubesc mai puțin cartea pentru o nemulțumire atât de… puerilă.

Și mă opresc aici, pentru că nu vreau să intru foarte mult în detaliu și simt că, dacă voi continua să vorbesc despre carte, exact asta voi face. Dacă ați citit Îngerul și Prințul mecanic, nu cred că mai aveți nevoie de vreun motiv pentru a citi Prințesa mecanică; dacă nu ați apucat să lecturați primele două volume ale trilogiei și tot ați citit recenzia, vă rog din suflet să vă faceți un bine și să adăugați întreaga serie pe lista TBR.

Prințesa mecanică este o carte absolut minunată, despre dragoste și prietenie, sacrificii și alegeri greșite, ură și iertare, despre niște personaje fantastice care sunt puse în cele mai dificile situații și nu se gândesc nicio clipă să renunțe, ci continuă să lupte, sperând că vor ieși victorioase. Una dintre cele mai bune cărți YA fantasy din câte am citit, aflată la loc de cinste alături de alte minunății precum An Ember in the Ashes sau trilogia Grisha, Prințesa mecanică este genul acela de roman pe care, odată ce l-ați citit, nu-l veți putea uita cu ușurință și care va rămâne pe vecie în inimile voastre.

Mulțumesc grupului editorial Corint pentru că au adus această minunată poveste în România și pentru că mi-au acordat șansa să o citesc!

RATING:

RĂZBOIUL ESTE PACE, LIBERTATEA ESTE SCLAVIE, IGNORANȚA ESTE PUTERE

TITLU: O mie nouă sute optzeci și patru

AUTOR: George Orwell

PUBLICAT DE: Editura Polirom

DESCRIERE: Winston Smith este un personaj oarecare: el urăste, iubește și muncește ca orice alt om. Ceea ce-l face deosebit este faptul că trăiește într-o lume infernală, în care a urî, a iubi sau a munci sînt venite dintr-un efort supraomenesc al fiecărei clipe. Romanul O mie nouă sute optzeci și patru descrie tabloul apocaliptic al unei Londre din era post-atomica, sediul unui regim totalitar în care orice logică pare să fi fost abolită. Execuțiile fără rost, disparițiile peste noapte au devenit un lucru firesc. Trecutul este rescris mereu spre a legitima crimele prezentului, iar instrumentul propagandei este odioasa „nouvorbă”, o limbă robotizată, care completează imaginea de lume ordonată „științific” după voința Fratelui cel Mare, care spune că „războiul este pace, libertatea este sclavie, ignoranța este putere”.

RECENZIE:

Mi-am dorit de multă vreme să citesc ceva de la George Orwell deoarece, din recenziile cărților sale, am rămas cu impresia că este acel gen de scriitor asupra căruia majoritatea cititorilor au căzut de acord că se află într-o altă ligă, net superioară, față de ceilalți. Prin amabilitatea librăriei online Libris, am ajuns să parcurg impresionanta distopie O mie nouă sute optzeci și patru – una dintre cele mai cunoscute cărți ale autorului britanic.

Cred că aceasta este cea mai dificilă recenzie cu care m-am confruntat până acum. Încerc de ore bune să-mi adun cuvintele pentru a-mi exprima cât mai bine sentimentele față de O mie nouă sute optzeci și patru și sper să nu o dau în bară pentru că, fără doar și poate, viitorul sumbru descris de Orwell se află în topul preferințelor mele din toate timpurile.

La început, nu am fost chiar atât de impresionat de roman. A fost nevoie de puțin peste 50 de pagini și un citat („Aici se scot ziare de aruncat la gunoi, în care nu găsești aproape nimic altceva decît sport, crime și horoscopuri, se produc povestioare senzaționale de doi bani, filme numai despre sex și cîntece sentimentale compuse exclusiv prin mijloace mecanice […]”) ca să realizez cu adevărat ce fel de comoară țin în mână.

Lumea imaginată de Orwell este un adevărat coșmar, în care nimic nu este mai important decât credința în Fratele cel Mare și Partid, unde trecutul nu are nicio importanță deoarece poate fi șters din istorie la orice oră, iar viețile oamenilor nu mai reprezintă absolut nimic, ei fiind doar niște unelte fără valoare în ochii celor aflați la conducere; niște unelte de care se pot debarasa oricând.

Mi s-a părut incredibil felul în care societatea prezentată în carte se aseamănă cu cea din zilele noastre. Firește, totul este o exagerare și nu cred că o să se ajungă vreodată ca oamenii să-și piardă dreptul la opinie (că pot fi cumpărați pentru a susține ceva în care nu cred e deja altă poveste), dar mă tem că, încetul cu încetul, ne îndreptăm spre viitorul de care lui Orwell îi era atât de teamă. Ce mai? Fraza care mi-a captat atenția descrie perfect vremurile în care trăim, de aceea a și avut un impact atât de puternic asupra mea. Este de-a dreptul uluitor cum acele cuvinte scrise în 1949 rezonează într-atât cu lumea în care trăim, la mai mult de 50 de ani de la publicarea romanului.

Personajele romanului sunt excelent conturate, în special Winston Smith, protagonistul. Evoluția lui de-a lungul cărții este remarcabilă, am adorat tot ce a ținut de trecutul acestuia și, poate cel mai important, mi-a plăcut extrem de mult că a fost plin de tot felul de defecte. Acestea, în loc să-l tragă în jos și să-l transforme într-o persoană detestabilă, l-au făcut mult mai uman, o trăsătură deloc de neglijat într-o mare de marionete lipsite de personalitate. Am simpatizat cu el chiar și în momentele în care se gândea cum să-i crape țeasta cuiva sau când promitea, fără să clipească, să otrăvească persoane inocente doar pentru a satisface nevoile unui grup secret.

O mie nouă sute optzeci și patru este un roman superb, care nu-ți permite să te gândești la altceva cât timp îl citești și pentru care ai nevoie de răbdare și dedicație. Deși stilul lui Orwell nu este în niciun caz greoi, cartea abundă în descrieri, avâd foarte puțin dialog și tocmai din această cauză se citește ceva mai încet (cel puțin așa am pățit eu). Dar se merită!

Mulțumesc librărieri online Libris pentru acest roman pur și simplu memorabil! Vă invit și pe voi să descoperiți multitudinea de cărți – atât în română, cât și în engleză – care se află la doar un click distanță de bibliotecile voastre. Ca bonus, pe site găsiți zilnic fel de fel de oferte și reduceri, iar transportul este gratuit!

STRIKE ȘI ROBIN, PRIMA STRIGARE

TITLU: Chemarea cucuclui (Cormoran Strike #1)

AUTOR: Robert Galbraith

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Atunci când un topmodel celebru îşi găseşte moartea căzând de la un balcon acoperit de zăpadă din Mayfair, se presupune că fata labilă emoţional s-a sinucis. Cu toate astea, fratele ei refuză să creadă concluzia poliţiei şi îi cere detectivului particular Cormoran Strike să se ocupe de caz. Strike este un veteran de război – cu traume atât fizice, cât şi psihice -, a cărui viaţă e un dezastru. Deşi îi oferă o siguranţă financiară, ancheta are preţul ei: cu cât Strike pătrunde mai adânc în lumea complexă a tinerei fete, cu atât lucrurile devin mai sumbre şi pericolele nu întârzie să apară. Captivant, cu o scriitură elegantă, impregnat de atmosfera londoneză – de la străzile tăcute din Mayfair şi puburile dosnice din East End, la agitaţia din Soho -, Chemarea cucului este o carte remarcabilă. Aducându-l în scenă pe Cormoran Strike, acesta este primul roman poliţist al scriitoarei J.K. Rowling, scris sub pseudonimul Robert Gilbraith şi care s-a bucurat de o primire entuziastă.

RECENZIE:

Cu toate că am terminat de citit Chemarea cucului de câteva zile, încă mă străduiesc să-mi adun gândurile despre primul roman scris de J.K. Rowling sub pseudonimul Robert Galbraith. Asta nu e din cauză că nu mi-ar fi plăcut cartea, pe care o consider absolut genială, ci pentru că, de obicei, îmi găsesc mai greu cuvintele când trebuie să recenzez un roman care mi-a lăsat o impresie bună.

Moartea Lulei Landry, un model de faimă mondială, îi acordă lui Cormoran Strike – un veteran de război, acum detectiv particular – șansa de a-și revitaliza afacerea „pe moarte”. Fratele vitreg al Lulei este convins că aceasta a fost ucisă, deși poliția a catalogat cazul drept sinucidere din cauza instabilității psihice a fetei. Strike acceptă cazul și, împreună cu noua lui asistentă, Robin, pornește într-o călătorie întortocheată prin lumea celor bogați și celebri în căutarea ucigașului.

Țin minte câtă vâlvă s-a făcut în jurul romanului atunci când s-a descoperit că Robert Galbraith este nimeni altcineva decât J.K. Rowling, celebra autoare a și mai celebrei serii Harry Potter. Chemarea cucului a fost apreciat atât de critici, cât și de cititori, cu mult înainte ca identitatea lui Galbraith să fie făcută publică, dar sunt convins că multă lume nici nu a auzit de carte până în acel moment. Eu mă aflu, cu siguranță, în această tabără și recunosc că mi-am dorit să citesc Chemarea cucului în special pentru că Rowling se află „în spatele” romanului polițist.

Sunt un cititor destul de comod, în sensul că nu-mi bat capul să adun indicii de-a lungul cărților citite și să încerc să rezolv misterul înaintea personajelor. Îmi place să fiu surprins, poate de aceea nu mă chinui prea mult cu treaba asta. Pe tot parcursul cărții, am avut mai multe suspiciuni, unele mai aberante ca restul, în legătură cu identitatea criminalului. Galbraith reușește, prin intermediul subtilității întrebărilor pe care Strike le folosește în „interogatorii” și prin micile scăpări ale celor puși sub acuzație, să facă din fiecare suspect un posibil vinovat. Am apreciat acest lucru, cu toate că am fost frustrat (în sensul bun al cuvântului, dacă acesta există) de fiecare dată când cineva scăpa câte un indiciu care îl plasa pe respectivul pe lista vinovaților.

Chemarea cucului are o intrigă clasică pentru un roman  polițist: o crimă, mai mulți suspecți, intervievarea fiecăruia, elucidarea cazului, dar se depărtează foarte mult de alte cărți de genul citite de mine datorită personajelor principale, Strike și Robin, și a cadrului incredibil de detaliat în care se desfășoară acțiunea.

L-am adorat pe Strike. Mi-a plăcut foarte mult profesionalismul lui, modul în care și-a condus investigația, relația dintre ele și Robin, dar și faptul că are un trecut interesant, care încă îl bântuie, atât fizic, cât și psihic. Are propriile lui frământări, asemeni unei persoane obișnuite. Fantomele întâmplărilor din timpul petrecut pe câmpul de luptă i-au cioplit caracterul puternic și au făcut din Strike un om pe care mulți l-ar considera dificil. Dificil în viața de zi cu zi, dar fascinant pentru cititori.

Robin a dat dovadă de o ingeniozitate ieșită din comun, de foarte multe ori reușind să-l scoată pe Strike din situații limită, avea mereu câte un răspuns inteligent pregătit, iar entuziasmul ei referitor la noua slujbă și faptul că a ținut morțiș să rămână alături de Strike, chiar dacă avea alte oferte de job-uri mult mai bine plătite, au făcut din ea mai mult decât un personaj: au transformat-o într-o persoană reală. Mi-ar fi plăcut să citesc mai multe capitole în care ea să fie protagonistă, să fi fost un echilibru între perspectivele lui Strike și ale lui Robin. Eh, poate în următoarele volume o să mi se îndeplinească dorința.

Nu cred că mai are rost să spun că recomand tuturor Chemarea cucului. Se citește extrem de ușor, în ciuda numărului destul de mare de pagini, și aduce în prim plan un protagonist memorabil, alături de un stil inconfundabil și aerul minunat al Londrei.

Mulțumesc Editurii Trei pentru șansa de a citi acest roman memorabil.

RATING: 10/10

O NOUĂ LECȚIE DE ISTORIE

TITLU: Școala nopții (Cartea pierdută a vrăjitoarelor #2)

AUTOR: Deborah Harkness

PUBLICAT DE: Editura Litera

DESCRIERE: Porniți într-o călătorie prin timp la capătul căreia speră să găsească nu doar cartea pierdută a vrăjitoarelor, ci și sursa neobișnuitelor ei puteri, Diana și Matthew ajung în Anglia elisabetană, într-o lume a spionilor și a uneltirilor în care primii ghizi le sunt vechii prieteni ai vampirului, straniul grup de personalități literare, științifice și politice ale epocii cunoscut sub numele de Școala Nopții. Pe măsură ce pânza de minciuni pe care o reprezintă trecutul lui Matthew se strânge în jurul lor, Diana și iubitul ei ajung în Franța, apoi în Boemia, la curțile celor mai importanți monarhi ai lumii. Pentru Matthew Clairmont călătoria în timp nu-i lucru ușor, așa cum nici Dianei nu-i e simplu să afle cheia moștenirii sale și să elibereze adevărata forță ce zace în ea. O sinuoasă călătorie a cunoașterii, în care alchimia, magia și istoria dau naștere unei profunde povești despre dragoste, pasiune, legături de sânge.

RECENZIE:

Călătoria în timp este un concept extraordinar de dificil de conturat atunci când spui o poveste. Sunt prea multe lucruri de care trebuie ținut cont și fiecare detaliu, oricât de nesemnificativ ar părea la o primă privire, se poate dovedi crucial pentru reușita sau, dimpotrivă, eșecul unei astfel de povești.

Continuarea vă așteaptă la un simplu click pe imaginea de mai jos 😀

SUFLETE ȘI MECANISME

TITLU: Prințul mecanic (Dispozitive infernale #2)

AUTOR: Cassandra Clare

PUBLICAT DE: Editura Leda

DESCRIERE: În lumea magică a Londrei Victoriene, Tessa Gray şi-a şăsit În Sfârşit Locul, Alături de vânătorii de umbre. Dar liniştea se dovedeşte a fi trecătoare când forţe întunecate din Conclav plănuiesc s-o înlăture pe Charlotte, protectoarea ei, de la conducerea Institutului. Dacă se va întâmpla acest lucru, Tessa va ajunge pe străzi, pradă uşoară pentru misteriosul Magistru, care urmăreşte să se folosească de puterile ei în scopuri nu tocmai nobile. Cu ajutorul lui Will şi Jem, Tessa descoperă că războiul purtat de Magistru împotriva vânătorilor de umbre este cât se poate de personal. El îi învinuieşte pentru o tragedie petrecută cu mult timp în urmă, din pricina căreia, susţine el, viaţa îi fusese distrusă. Pentru a descoperi secretele trecutului, cei trei prieteni călătoresc din Yorkshire-ul învăluit în ceaţă spre un conac de care sunt legate poveşti cumplite; din cartierele sărăcăcioase ale Londrei spre o sală de bal fermecătoare, unde Tessa descoperă că adevărul despre originile ei este mult mai sinistru decât îşi închipuise vreodată. Când se întâlnesc cu un demon mecanic, care-i transmite lui Will un avertisment, aceştia înţeleg că Magistrul le ştie fiecare mişcare – şi că unul dintre apropiaţii lor i-a trădat. Tessa realizează că inima îi bate din ce în ce mai tare pentru Jem, însă dorinţa de a fi cu Will, în pofida stărilor lui sumbre, continuă să o tulbure. Dar ceva se schimbă în Will – zidul pe care băiatul şi-l construise în jurul lui începe să se năruie. Dacă-l vor găsi pe Magistru, va putea oare Will să se elibereze de secretele sale şi să-i ofere Tessei răspunsurile legate de originea şi de menirea ei? În vreme ce căutarea Magistrului, dar şi a adevărului, îi pune pe cei trei prieteni în situaţii primejdioase, Tessa înţelege că, atunci când amesteci dragostea cu minciunile, poţi corupe chiar şi cea mai curată inimă.

RECENZIE:

Îngerul mecanic mi-a arătat cât de mult a evoluat Cassandra Clare în materie de scris și că, dacă lasă la o parte personajele enervante și se concentrează mai mult pe latura emoțională și nu pe acțiune, rezultatul poate fi de-a dreptul superb. Spre deosebire de Instrumente mortale, în Dispozitive infernale mi s-a părut că personajele au întâietate, iar acțiunea e destul de înceată și aproape lăsată undeva în fundal.

Al doilea volum al seriei, Prințul mecanic, reia povestea Tessei și a vânătorilor de umbre londonezi de unde s-a terminat în romanul precedent. Pe parcursul celor 400 de pagini aflăm despre trecutul Magistrului și motivul pentru care dorește distrugerea nefilimilor, ne sunt dezvăluite secretele lui Will și o parte din misterul din jurul Tessei pare să se dizolve. Trădările, minciunile și răsturnările de situație sunt și ele la ordinea zilei, astfel încât ajungi să nu mai știi în cine să te încrezi. La un moment dat toate personajele din jurul Tessei îmi păreau suspecte.

După cum am zis, această serie mi-a lăsat impresia că se concentrează mai mult pe personaje și trăirile lor decât pe acțiune, și o face într-o manieră absolut superbă. Protagoniștii au parte de portrete complexe și complete, astfel încât e mai ușor pentru cititor să relaționeze cu ei și să se pună în pielea lor; sunt umani, fac greșeli și alegeri proaste, dar asta îi face mai palpabili, mai reali. Dacă ar fi să fac o paralelă între Dispozitive și Instrumente și să spun un lucru care mi-a plăcut la ambele serii, în aceeași măsură, aș alege personajele secundare. Atenția pe care Cassandra Clare le-o acordă acestora mă uimește de fiecare dată. Charlotte, Henry și Sophie au fiecare momentele lor de glorie (în special Sophie), iar felul în care personalitățile lor evoluează e, din nou, superb. În Prințul mecanic ne sunt introduși noi „actori”, ca să le spun așa, dintre care cel mai mult mi-a plăcut de Gideon Lightwood, cine a citit cartea cred că știe și de ce (orice detaliu în plus cred că ar constitui un spoiler și chiar nu vreau să stric lectura pentru cei care nu au ajuns la acest volum). Majoritatea personajelor noi au jucat rolurile unor pseudo-antagoniști și au făcut-o chiar foarte bine. Totuși, mi-aș fi dorit ca adevăratul antagonist să fi fost mai prezent.

Bun, cam astea ar fi punctele forte. Să trecem și la cele slabe, pentru că au fost câteva. În primul rând e vorba de veșnicul triunghiul amoros din cărțile YA. Am urmărit un interviu cu autoarea în care aceasta vorbea despre triunghiuri amoroase (îl găsiți aici) și pot spune că înțeleg cât de cât de ce le folosește. Dar tot rămâne o mare pată neagră în ochii mei, mai ales pentru că am avut impresia că triunghiul Will-Tessa-Jem s-a format destul de brusc, și o să explic și de ce. În primul volum au fost doar unele indicii subtile care să ne conducă în această direcție, dar în mare a fost vorba doar despre relația dintre Tessa și Will. La începutul Prințului mecanic, Tessa simte, dintr-o dată, furnicături de fiecare dată când Jem o atinge sau alte lucruri asemănătoare, iar acestea nu au fost prezente și în Îngerul mecanic. Pur și simplu mi s-a părut că Tessa a început să aibă sentimente pentru Jem prea subit. Al doilea lucru care m-a deranjat a fost un anumit personaj, un vârcolac ca să fiu mai exact, care mi s-a părut exagerat construit, clișeic, oarecum reciclat și pus în carte doar pentru a avea un soi de „bufon” care să destindă atmosfera.

Nu regret nicio clipă faptul că am citit aceste cărți, chiar dacă la început am fost reticent în legătură cu ele. Recomand Dispozitive infernale tuturor celor care-și doresc să se piardă într-o lume fascinantă și să trăiască intensitatea sentimentelor personajelor.

RATING: 9,5/10