RISCĂ TOTUL – recenzie ABSOLUT TOT

TITLU ORIGINAL: Everything, Everything

REGIZOR: Stella Meghie

DISTRIBUȚIE: Amandla Stenberg, Nick Robinson, Anika Noni Rose

STUDIO: Warner Bros.

ADUS ÎN ROMÂNIA DE: ProVideo

DESCRIERE: Cum ar fi să nu poți atinge nimic din lumea exterioară? Să nu respiri aer proaspăt, să nu simți razele soarelui atingându-ți fața… sau să nu-l poți săruta pe băiatul de care îți place? Everything, Everything este ecranizarea bestseller-ului cu același nume, scris de Nicola Yoon, și urmărește povestea de dragoste dintre doi adolescenți. Maddy este o tânără inteligentă, curioasă și plină de imaginație, în vârstă de 18 ani. Însă ea suferă de o boală care o împiedică să părăsească mediul protejat, închis ermetic, al casei sale. Lumea lui Maddy este în alb și negru – regulile sunt reguli, nu există spațiu de abatere. Iar până acum, tânăra nu a încălcat niciodată regulile. Lumea ei sterilă, fără nuanțe de gri, este reflectată inclusiv în alegerea ei de a purta aproape doar o culoare: alb. Iar Olly e puștiul din vecini, care nu lasă acest lucru să-i despartă. Privindu-se doar prin ferestre și comunicând doar prin mesaje scrise, Maddy și Olly formează o legatură profundă, care îi determină să riște totul pentru a fi împreună…

RECENZIE:

Sloganul celei mai noi campanii ProVideo „există povești de dragoste care nu mor niciodată” se potrivește aproape mănușă  filmului despre care urmează să vorbesc, Absolut tot. Spun aproape deoarece, deși se vrea a fi noul The Fault In Our Stars, relația dintre protagoniști nu e nici pe departe la fel de intensă ori emoționantă pe cât m-aș fi așteptat și, spre surprinderea mea, joacă un rol secundar în defavoarea „idilei” ce se înfiripă între Maddy, tânăra eroină suferind de o boală rară din cauza căreia a fost ținută închisă în casă – într-un mediu stabil, controlat, ferit de orice fel de risc – și… viața însăși.

Imagini pentru everything everything

Am fost sceptic la început, când am dat play filmului (poate că ați observat asta și din descrierea nu prea entuziastă pe care i-am făcut-o în ultimul book haul) și, pentru mai bine de jumătate din el, nici că nu am vrut să-mi schimb părerea. Trei factori mi-au întărit prejudecățile: Nick Robinson, faptul că știam twist-ul de la final și o senzație supărătoare că ceva nu e în regulă. Dar să le luăm pe rând, începând cu antagonistul principal al filmului, cel puțin din punctul meu de vedere.

Imagini pentru everything everything

Cu toate că Hollywood-ul încearcă să ni-l vâre din nou și din nou pe gât pe Nick Robinson ca fiind viitorul Tom Cruise sau Brad Pitt (exagerez puțin, știu), eu unul nu pot să-l sufăr. Joacă prost, ireal de prost, indiferent de rolul în care e distribuit, și mereu face el ceva și trage în jos filmul pe care ar trebui să-l condimenteze cu puțin din energia exuberantă a unui adolescent. Aș spune că e o vresiune masculină a lui Kristen Stewart, dar mă tem că aș insulta-o pe fosta vampiriță, dar dacă tot am pomenit de vampiri… cred că s-ar fi simțit ca acasă printre actorii din The Vampire Diaries (în acest context, cuvântul „diaries” trebuie citit așa cum se scrie, ignorând orice regulă de bun-simț a limbii engleze). De mult nu am mai văzut pe cineva atât de gol, de lipsit de orice fel de urmă de viață, care lasă impresia că la fiecare cuvânt pe care îl rostește stă să-și dea duhul. Mi s-a părut că a fost în permanentă antiteză cu personajul lui, Olly, și că fiecare scenă în care a trebuit să zâmbească forțat l-a marcat pe viață 🙂

Imagine similară

Pe urmă e twist-ul, care, dacă urmărești cu atenție filmul, nu are cum să te surprindă sau să ți se pară ceva ireal. După cum am spus, știam de la bun început la ce să mă aștept de la „marea dezvăluire”, așa că nu am fost nici șocat, nici iritat, ci doar indiferent atunci când Maddy… Neah, nu sunt chiar atât de rău! În cele din urmă, ca să închei secțiunea părților negative și să trecem la ceva mai plăcut, trebuie să menționez senzația ciudată pe care am avut-o pe tot parcursul filmului, că ceva nu era în regulă. Abia după o vreme am realizat ce anume: valoarea cinematografică a lui Absolut tot e apropiată de cea a unui videoclip muzical, unul foarte scump, ce-i drept, dar tot un videoclip. Pe de-o parte m-a îngrozit treaba asta, dar pe de altă parte m-a și amuzat.

Imagini pentru everything everything

Bun, gata cu văicărelile! Urmează părțile bune. Povestea, deși ușor clișeică și previzibilă pe alocuri, e foarte bine închegată și te face să-ți pese cu adevărat de soarta lui Maddy, să treci prin aceleași stări – bucurie, frustrare, extaz și multe altele – în același timp cu ea. Coloana sonoră e și ea foarte bună, fiind compusă din cântece populare, pline de energie, care te fac să vrei să te ridici de pe scaun/pat și să îi urmărești pe cei doi adolescenți nesăbuiți peste tot pe unde merg. Nu de puține ori m-am trezit că dau volumul la maxim în timpul unei scene doar pentru a mă putea bucura de ritmurile amețitoare de pe fundal. Dar de departe cel mai încântător și neașteptat de fantastic „element” al filmului a fost protagonista, Maddy, și în mod special actrița Amandla Stenberg. Cu toții cred că o știm drept inocenta Rue din prima parte a Jocurilor Foamei, așa că nu mică mi-a fost surprinderea când am văzut-o, după câțiva ani buni, într-un interviu arătând cu totul și cu totul diferit față de cum mi-o aminteam. Mai matură, mai îndrăzneață, mai… sexualizată. Însă am realizat, după ce am urmărit filmul, că a rămas la fel de talentată, reușind să-i insufle lui Maddy o parte din calitățile lui Rue, cum ar fi gingășia și încrederea necondiționată, reușind în același timp să o facă un personaj unic, inedit, prin tăria de caracter de care a dat dovadă în fața tuturor anilor în care i-au fost private până și cele mai simple plăceri din cauza bolii de care suferă, dar și prin apetitul insațiabil pentru aventură.

Imagini pentru everything everything

Absolut tot nu este un film perfect, dar e mai mult decât ideal pentru această perioadă a anului.

 

Filmul este disponibil în format DVD, distribuit de ProVideo.

RATING

Reclame

NIMIC NU E CEEA CE PARE – recenzie IMPOSTOAREA, de E. Lockhart

TITLU: Impostoarea

AUTOR: E. Lockhart

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Imogen este o moştenitoare bogată, orfană, pasionată de gătit şi mai ales infidelă în relaţii. Jule este o luptătoare, un cameleon social şi o sportivă neîntrecută. Imită accente, fură paşapoarte şi mai ales identităţi. O prietenie intensă. O dispariție. O crimă sau poate două. O poveste de iubire care a mers prost, sau poate trei. Obiecte contondente, deghizări, sânge și ciocolată. Visul American, supereroi, spioni și răufăcători. O fată care refuză să ofere lumii ce se așteaptă de la ea. O fată care refuză să fie persoana care era odinioară.

RECENZIE:

Pe E. Lockhart am cunoscut-o prin intermediul Mincinoșilor, primul ei roman care a fost tradus în română. Deși a trecut ceva *mai multă* vreme de când l-am citit, țin minte că l-am devorat în doar câteva ore, în ciuda unei răceli sâcâitoare din cauza căreia abia dacă îmi puteam ține ochii deschiși. Mincinoșii rămâne, chiar și în ziua de azi, una dintre cărțile mele preferate, asta datorită stilului minunat de poetic și a atmosferei dubioase pe care autoarea a reușit s-o contureze cu măiestrie. Apoi am făcut rost de Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks și, cu toate că nu a fost o lectură pe care să o fi regretat la momentul respectiv, m-a făcut mai puțin dornic să văd ce altceva mai are Lockhart de oferit. Asta până când am citit sinopsisul pentru Impostoarea.

Știam, în adâncul meu, că o să ador cartea asta, însă nu m-am așteptat nicio clipă să trec prin toate stările posibile în timp ce o citesc, de la agonie la extaz, de la ură și neînțelegere la bucurie pură. Îndrăznesc să spun că mi s-a părut chiar mai bună decât Mincinoșii, iar asta s-a datorat în mare parte modului în care narațiunea s-a desfășurat, prezentând totul în ordine invers cronologică, astfel încât misterele din jurul personajelor au fost și mai… misterioase, iar eu mi-am dorit și mai mult să aflu ce s-a întâmplat de fapt cu Jule, Imogen și Paolo de s-a ajuns unde s-a ajuns la începutul cărții, cine a murit, cum a murit, câte și mai câte. În ceea ce privește thrillerele pentru adolescenți, nu cred că se poate mai bine de atât.

Acțiunea e destul de greu de urmărit la început, sau cel puțin mie așa mi s-a părut având în vedere că mă așteptam la o structură clasică a poveștii, în care protagonista începe dintr-un anumit punct și de acolo avansează plot-ul. Dar am fost izbit, la propriu, de faptul că viața lui Jule ne este prezentată începând cu prezentul, apoi desfășurându-se încetul cu încetul înapoi, până când am ajuns să o cunosc cu adevărat, să-i apreciez instinctele de supraviețuitor, să o urăsc pentru ceea ce a făcut și pentru faptul că mai nimic din ceea ce credeam că știu despre ea la început nu poate fi considerat adevărat. Iar de aici provine farmecul Impostoarei. În Jule nu poți avea încredere, ceea ce te determină să crezi că nici Imogen, Paolo sau restul personajelor nu sunt tocmai ceea ce ai crezut la început. Creând un personaj atât de vicios, pentru care minciuna e o a doua natură, Lockhart modelează un thriller excepțional, pe care îl citești cu sufletul la gură și care îți vei dori să nu ajungă la final.

Despre personaje am vorbit puțin mai devreme, însă am omis să spun cât de superficiale par la o primă vedere. Și cred că fix aceasta a fost și intenția autoarei: să creeze mai degrabă niște șabloane pe care noi să le modelăm pas cu pas, în ritm cu povestea. Jule e deopotrivă impresionantă și repulsivă, genul de personaj pe care acum îl iubești, iar în secunda următoare îl urăști, dar, oricât de schimbătoare ar fi, un lucru e cert când vine vorba de ea, și anume că nu trece nici măcar o secundă fără să i se întâmple ceva interesant. La polul opus e Imogen, sau Immie, despre care suntem lăsați să credem că a pățit ceva, însă nu aflăm nimic concret decât foarte târziu, o fată care duce, probabil, cea mai privilegiată viață dintre toți, dispunând de un fond nelimitat de rezerve materiale; e fata populară, pe care oricine și-ar dori-o de prietenă, dar care își petrece timpul cu un grup limitat de persoane cărora le acordă toată atenția și are grijă să nu le lipsească nimic. Ca orice fată populară, Imogen are momentele ei când e ușor cam prea răutăcioasă, însă niciodată nu mi-a lăsat impresia că ar fi o persoană cu adevărat rea. Prietenia dintre ea și Jule, deși prezentată ca fiind idilică la început, se dovedește a fi una cum nu se poate mai toxică, acesta fiind un alt lucru pe care l-am apreciat la carte – faptul că nu se sfiește să prezinte cât de complexe sunt cu adevărat relațiile dintre oameni și cum, uneori, în spatele unui zâmbet aparent inofensiv se ascund cele mai mârșave intenții.

Ce aș mai putea spune despre Impostoarea în afară de faptul că trebuie neapărat să o citiți – și să nu vă lăsați descurajați dacă la început vi se va părea greu de urmărit? Ah, da. Nu știu voi ce părere aveți despre ea, dar eu m-am îndrăgostit de coperta ediției în limba română. Multă lume cu care am discutat mi-a spus că e neimpresionantă, dar eu ador simplitatea ei.

Mulțumesc editurii Trei pentru exemplarul oferit!

RATING

UN FINAL SÂNGEROS – recenzie FURIA DIMINEȚII, de Pierce Brown

 

 

furia aurie rasklop

furia aurie rasklop

TITLU: Furia Dimineții (Furia roșie #3)

AUTOR: Pierce Brown

PUBLICAT DE: Editura Paladin

DESCRIERE: Abandonat de Mustang, luat drept mort de Fiii lui Ares, adus în pragul nebuniei de singurătatea și întunecimea de mormânt a carcerei în care este ținut închis, Secerătorul e redus la acel Darrow din Lykos care era la începuturi. Totul pare pierdut. Dar cu ajutorul prietenilor pe care încă-i mai are, Darrow reușește să evadeze din mâinile Șacalului, ceea ce se dovedește cea mai ușoară parte a misiunii lui. Cea mai complicată este să-i inspire pe cei asupriți să găsească curajul să se revolte, puterea să rupă lanțurile, îndrăzneala să viseze la o lume complet diferită față de tot ce știau până acum. Căci a venit în sfârșit momentul revoluționării Societății abuzive.

RECENZIE:

Nici nu vă puteți imagina cât de mult am așteptat apariția acestui roman. După cum probabil știți, anul trecut am participat atât la Bookfest, cât și la Gaudeamus, unde a fost anunțată lansarea – pe atunci – ultimului volum din trilogia lui Pierce Brown; în ultima mea zi de târg am vizitat standurile Paladin și Art de… nici eu nu mai știu de câte ori, în speranța că voi vedea coperta cu arma Secerătorului de pe Marte și, astfel, voi putea să pun capăt suferinței care m-a urmat pas cu pas după ce am terminat Furia aurie.

Aproape un an. Atât mi-a luat să descopăr, în sfârșit, ce s-a întâmplat cu Darrow după finalul exploziv al volumului anterior. Mi-am alinat puțin suferința cu alte cărți, însă, oricât de mult aș fi încercat, nu am putut scăpa de nevoia aproape primitivă de a afla dezbodământul poveștii care m-a ținut cu sufletul la gură încă de la început. De câteva ori am fost tentat să-mi comand romanul în engleză, doar pentru a-mi ușura suferința, dar m-am abținut de fiecare dată, fiind hotărât să păstrez continuitatea termenilor cu care am fost obișnuit prin intermediul excelentei traduceri. Iar cel ce așteaptă este recompensat la final.

Furia Dimineții nu dezamăgește nicio clipă (bine, poate că finalul a fost puțin cam prea asemănător cu cel al nenumăratelor serii distopice pentru adolescenți care au împânzit piața după ce Jocurile foamei s-a dovedit un real succes, doar că e o singură, mică picătură de cerneală într-un ocean de awesomeness) și continuă să ne servească acțiune care îți face sângele să clocotească, personaje tridimensionale și imperfecte, trădări neașteptate, planuri sortite eșecului (sau poate că nu) care sunt duse până la capăt doar prin încăpățânarea unora dintre protagoniști, momente de o sălbăticie cruntă sau atât de emoționante încât îți vor da lacrimile, puțin romantism, morți neașteptate și dureroase… E tare greu să rezumi Furia Dimineții în doar câteva cuvinte fără a uita câteva elemente esențiale, așa că mă voi opri aici și vă voi lăsa pe voi să descoperiți restul. Vă avertizez, totuși, că veți avea nevoie de câteva zile de „recuperare” după ce veți fi citit cartea.

„Carusel de emoții” mi se pare o descriere atât de clișeică, dar trebuie să recunosc că se potrivește al naibii de bine cărții. Am citit câteva capitole de față cu familia și, cu toate că de cele mai multe ori reușesc să mă abțin de la a izbucni în urale sau înjurături – da, am făcut și asta în timp ce citeam –, acum mi-a fost imposibil… și m-am ales cu niște priviri numai bune de înrămat. Dar, pe lângă acțiune și întorsăturile de situație care mai că m-au făcut să transpir de emoție, romanul strălucește prin intermediul eroului său, Darrow. Ce mi-a plăcut întotdeauna la el și, implicit, la felul în care Brown își construiește personajele, este că mereu a acționat și reacționat exact cum ar face-o o persoană reală, nicidecum ca un erou idealizat din basme sau alte romane YA. Face greșeli, oameni mor din cauza lor, se simte vinovat, acceptă că nu mai e nimic de făcut și trece mai departe. Dar, de departe, cel mai mult m-a impresionat modul în care s-a comportat la începutul cărții, când cicatricile trădării încă erau proaspete și simțea că nu poate avea încredere în nimeni; a fost, din punctul meu de vedere, cea mai realistă portretizare a unui om rupt din lumea lui și aruncat fără să vrea într-un război pe care, fie că vrea, fie că nu, va trebui să-l câștige dacă vrea să trăiască în continuare. Aici vorbesc, bineînțeles, despre romanele pentru adolescenți, deși întreaga trilogie a lui Brown poate fi savurată fără nicio problemă de oricine. Nu știu de ce, dar cred că Darrow și Katniss s-ar înțelege de minue.

Restul personajelor, cum ar fi Mustang, Urlătorii, restul Fiilor lui Ares, Șacalul și Octavia au rămas, după caz, la fel de ușor de îndrăgit sau detestat. Adițiile noi la poveste și-au jucat foarte bine rolul, în special valkiriile, care au impresionat atât prin putere brută, cât și prin sălbăticia de care au dat dovadă.

Între timp am aflat că povestea lui Darrow nu s-a încheiat și că vor mai urma *cel puțin* 3 volume a căror acțiune se petrece în același univers măcinat de conflic, ură și moarte. Primul a fost lansat în urmă cu doar câteva săptămâni, următorul a fost anunțat pentru toamna acestui an, iar eu nu prea știu ce să cred. Furia Dimineții a avut o finalitate în același sens în care epilogul Talismanelor Morții l-a avut pentru seria Harry Potter și mă tem că Iron Gold și continuările vor călca pe urmele Copilului Blestemat. Dar, până nu citesc măcar 1-200 de pagini din carte, îmi rezerv orice critică sau temere. Brown, nu mă dezamăgi.

Furia Dimineții încheie minunat această primă parte a poveștii lui Darrow, deși, ca orice capitol final, vine cu un revers al medaliei prin moartea unor personaje dragi. Așa cum ne-am obișnuit, măcelul și, per total, violența sunt la ordinea zilei în lumea haotică guvernată de Aurii, însă chiar și cea mai mică scânteie de speranță poate aprinde o revoluție, iar acest lucru este mai mult decât evident de-a lungul romanului. Celor care așteptau cartea nu cred că mai trebuie să le-o recomand, iar celor care nu s-au avântat în lumea imaginată de Brown… ce mai așteptați? Vă așteaptă o călătorie pe cinste!

Mulțumesc grupului editorial Art pentru exemplarul oferit!

RATING

A FOST ODATĂ… – recenzie NEGRU CA ABANOSUL, de Salla Simukka

TITLU: Negru ca abanosul (Albă-ca-Zăpada #3)

AUTOR: Salla Simukka

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Trupa de teatru a unui liceu de artă pune în scenă o versiune modernă a basmului Albă ca Zăpada, cu Lumikki Andersson în rolul principal. Repetiţiile merg bine, iar între Lumikki şi băiatul care-l interpretează pe vânător pare să existe o chimie palpabilă. Oare Lumikki s-a îndrăgostit pentru prima oară? Cu puţin înainte de premieră, lui Lumikki îi parvine un şir de scrisori semnate de un admirator secret, a cărui pasiune pentru ea se preschimbă rapid într-o obsesie periculoasă. Încercând să afle adevărata identitate a hărţuitorului, Lumikki trebuie să aducă la lumină cele mai sumbre secrete din propriul trecut. Iar cum premiera spectacolului se apropie cu repeziciune, Lumikki trebuie să-l prindă în capcană pe hărţuitorul său, cu sufletul negru ca abanosul.

RECENZIE:

Primele două volume ale seriei, deși nu au avut altceva în comun decât personajul principal, mi s-au părut niște thrillere excelente, care ascund mai multe decât se vede la suprafață, dezbătând tematici variate, considerate de mulți tabuu în special în cărțile pentru adolescenți, cum ar fi sexualitatea sau violența domestică. Principalul atuu al trilogiei scrise de Salla Simukka este, fără îndoială, protagonista Lumikki Andersson, un personaj impresionant prin complexitatea sa, numită pe bună dreptate de cititori o versiune adolescentină a lui Lisbeth Salander. Am fost curios ce se va întâmpla în acest ultim volum, știam că trebuia să mă aștept din nou la o poveste total separată față de volumele anterioare și m-am avântat, fără prejudecăți, în aventură.

Încă am sentimente destul de amestecate vizavi de acest roman. Pe de-o parte, mi-a plăcut ritmul alert, construcția ingenioasă a firului narativ – în special felul în care povestea Albei-ca-Zăpada a fost strecurată în viața de zi cu zi a personajelor, astfel reușind să închidă cercul – și modul în care flashback-urile au fost presărate de-a lungul cărții, dar ceva parcă i-a lipsit. Misterul din jurul personajului care o pândea pe Lumikki din umbră nu a fost suficient de interesant pentru a-mi smulge măcar un fior de interes, dezvăluirea de la final a identității sale a fost… banală și mi-a lăsat impresia că autoarea a fost mult prea grăbită în a găsi un deznodământ pentru serie, de parcă în spatele ei ar fi stat cineva cu un lansator de grenade și ar fi amenințat-o că, dacă în următoarele 2-3 ore nu ajunge la o concluzie, întreaga ei viață va fi înghițită de o explozie. Nimic, dar absolut nimic, nu a lăsat să se înțeleagă, măcar vag, că personajul X e făptașul, iar asta mi se pare lazy storytelling.

Și, dacă tot am pomenit de personaje, trebuie să recunosc că pe majoritatea nici nu mi le-am amintit. Toți au fost o înșiruire de nume pe care le uitam de la o pagină la alta, niște fantome inabordabile de care nici să fi vrut să mă atașej în vreun fel că nu aș fi putut, deși au adus în discuție probleme actuale pentru societate, precum greutățile pe care persoanele transgender le au de înfruntat în viața de zi cu zi, iar pentru acest lucru o felicit pe autoare; poate că ar fi fost mult mai simplu să mascheze totul cu nori pufoși, unicorni și curcubee, însă ea a ales calea cea mai dificilă, mai realistă. Lumikki, de la care aveam cele mai mari și sincere așteptări, s-a dovedit a fi cea mai mare dezamăgire din acest roman. A fost schimbată, și nu în bine, iar multe dintre calitățile care au făcut-o un persoanj atât de impresionant și interesant de urmărit în volumele anterioare au fost date uitării. Înțeleg că oamenii reacționează în feluri neașteptate atunci când sunt puși în fața unor situații care, la prima vedere, par imposibil de îndurat, doar că și în volumele anterioare a trecut prin momente/evenimente asemănătoare și niciodată nu a dat măcar un semn că ar claca.

Negru ca abanosul a fost un final nesatisfăcător al unei serii inegale, dar interesante. Ritmul alert și mesajele transmise, indirect, prin intermediul unor personaje au salvat acest roman de la a fi o dezamăgire totală. Nu pot să-l recomand cu toată încrederea, însă dacă ați fost alături de Lumikki de-a lungul primelor ei aventuri, e păcat să ratați concluzia.

Mulțumesc editurii Trei pentru exemplarul oferit!

RATING