MICUȚUL, TICĂLOSUL GRINCH – recenzie CUM A FURAT GRINCH CRĂCIUNUL, de Dr. Seuss

cum-a-furat-grinch-craciunul-cover_big

TITLU: Cum a furat Grinch Crăciunul

AUTOR: Dr. Seuss

PUBLICAT DE: Editura Arthur

DESCRIERE: Grinch, ţâfnosul monstruleţ, trăieşte izolat într-o peşteră din vârful muntelui, departe de oamenii cumsecade din Cineşti. Fără alt prieten în afară de câinele Max, Grinch urmăreşte an de an, înciudat, pregătirile celor din vale pentru marea sărbătoare a Crăciunului. Dar sătul de-atâta „tărăboi“, morocănosul e hotărât să-i vină de hac sărbătorii. Însă oricât „se opune“, Crăciunul vine, iar monstruleţul cu inima din piept „două numere prea mică“ înţelege până la urmă că nu doar cadourile aduc fericirea şi că bucuria poate veni de unde te aştepţi mai puţin.

RECENZIE:

Puține personaje se pot bucura de același nivel de popularitate precum Grinch, personajul țâfnos și răutăcios din povestioara lui Dr. Seuss. Filmul, cu Jim Carrey în rolul anti-eroului despre care se spune că ar avea inima de două, trei ori mai mică decât cea a unui om obișnuit, a fost și el de ajutor – deși, personal, îl consider puțin cam prea dubios, motiv pentru care nu am reușit să văd mai mult de 20 de minute. Dar când vine vorba de materialul original, oh, pregătiți-vă pentru ceva adorabil!

slide_328778_3200860_free

Grinch locuiește singur-singurel în apropierea orășelului Cinești. Urăște orice și pe oricine, dar cel mai mult în calcă pe coadă Crăciunul și entuziasmul care îi cuprinde pe cineștii din Cinești în preajma lui. Așa că născocește un plan obraznic și haios, prin care speră să anuleze definitiv această sărbătoare sâcâitoare, și fură totul din casele cineștilor: brazi, cadouri, decorațiuni de Crăciun. Totul merge ca pe roate până când Grinch realizează ceva important.

4f85cd14ab57fa6e8cf9f2743f740dc0e17cc446_hq

Cum a furat Grinch Crăciunul e o cărticică plină de învățăminte pentru cei mici, cu ilustrații hazlii și o poveste minunat redată în versuri caraghioase. Am citit-o și am recitit-o și de fiecare dată am simțit cum copilul din mine tremură de emoție, fiindcă am redobândit, pentru scurt timp, o fărâmă din inocența de pe atunci, când mă minunam la aproape orice și credeam că lumea e un loc plin de magie. Grinch e genul de personaj pe care nu ai cum să nu-l îndrăgești, chiar și atunci când acțiunile lui sunt însăși definiția ticăloșeniei, iar la sfârșit… mi-a venit să-l strâng în brațe. Știu că pare ciudat să vorbesc despre evoluția unui personaj într-o carte care, dacă ar fi fost tipărită înntr-un format universal acceptat, ca de exemplu 13X20 cm, cu un font mult mai mic și fără desenele amuzante, ar avea în jur de 8-9 pagini, dar Grinch își schimbă radical comportamentul spre final, devenind un erou în toată regula. Și unul foarte, foarte drăgălaș. Cel mai mult m-a surprins mesajul cărții despre adevărata însemnătate a Crăciunului – mesaj pe care nu-l voi divulga aici –, care mi se pare extrem de important în această eră în care totul, inclusiv (și mai ales) sărbătorile religioase, a devenit extrem de comercial. Și, doar ca să mă asigur, am mai zis că ilustrațiile sunt minunate, nu?

landscape-comics-how-the-grinch-stole-christmas

Deși Crăciunul a trecut de mult, cred că toți ne dorim să ne putem întoarce în acea perioadă fermecată a anului, iar cărticica lui Dr. Seuss e perfectă pentru a resimți spiritul sărbătorilor. Copiii vor râde la fiecare vers, descoperind treptat planul „malefic” al lui Grinch, iar adulții vor fi suprinși de lecțiile de viață frumos ambalate într-o povestioară încântătoare.

grinch

Mulțumesc grupului editorial Art pentru exemplarul trimis!

RATING

AU DAT DIN COATE CĂTRE VISUL AMERICAN – recenzie DVD TIPII CU ARME

war-dogs-dvd_3d-pack_600x600

TITLU ORIGINAL: War Dogs

REGIZOR: Todd Phillips

DISTRIBUȚIE: Jonah Hill, Miles Teller, Ana de Armas, Bradley Cooper

STUDIO: Warner Bros.

ADUS ÎN ROMÂNIA DE: ProVideo

DESCRIERE: Războiul din Irak devine cea mai profitabilă afacere pentru doi tineri prieteni din Miami, mai ales după ce o inițiativă guvernamentală permite micilor întreprinzători să liciteze pentru contracte cu armata americană. Rapid, cei doi încep să învârtă sume uriașe de bani, ducând o viață plină de lux și extravaganțe. Lucrurile scapă de sub control în momentul în care  încheie un contract de 300 de milioane de dolari cu armata afgană, căreia trebuie să îi livreze un stoc uriaș de arme. Pe lângă figurile periculoase implicate, în tranzacție mai intervine amenințător și guvernul american.

RECENZIE:

2016 nu a dezamăgit la capitolul filme mici, iar Tipii cu arme e doar unul dintre numeroasele exemple că, deși piața e dominată de blockbustere cu supereroi, lupte intergalactice sau animații adorabile, încă se mai produc filme excelente al căror scop nu e acela de a spulbera tot felul de recorduri la box office sau de a pune bazele unei noi francize de succes pentru studio. Nu știam mare lucru despre film înainte să-l urmăresc – cred că nici trailerele nu le-am văzut –, dar am auzit din diverse părți că ar fi vorba despre o comedie mai neconvențională, bazată pe niște evenimente reale. Imediat după ce am dat play am fost captivat de poveste și de interpretările fabuloase ale protagoniștilor, în special de râsul lui Jonah Hill.

hero_War-Dogs-2016

David este un tip cât se poate de obișnuit care și-a investit toți banii pe care-i avea puși deoparte în așternuturi de pat de cea mai bună calitate, sperând că va da lovitura și că le va putea vinde azilelor de bătrâni din Miami. După nenumărate refuzuri, David ajunge să se asocieze cu prietenul lui din copilărie, Efraim, într-o afacere deosebit de bănoasă și, la prima vedere, nu prea riscantă: vindeau arme cumpărate de pe piața neagră armatei americane. După câteva contracte încheiate cu succes, cei doi pun mâna pe jackpot, un nou contract în valoare de 300 de milioane de dolari, care le va da viețile peste cap.

war_dogs_SD3_1050_591_81_s_c1

Sincer, nicio secundă nu mi-a venit să cred că întâmplările nebunești prin care au trecut David și Efraim de-a lungul filmului chiar au avut loc cândva. Sunt pur și simplu ireale, de la breșa din site-ul web care se ocupă de licitații pentru armata SUA, până la călătoria celor doi în Iordania și Irak sau pățăniile din Albania. Ireale! Am râs cu gura până la urechi și am stat ca pe ace pe tot parcursul filmului, iar acesta este unul dintre marile merite ale scenariului: reușește să îmbine perfect comedia cu acțiunea și drama, astfel încât rezultatul e o peliculă pe care o urmărești cu sufletul la gură și, dacă ești puțin atent(ă), poți învăța câteva lucruri importante despre afaceri și importanța legalizării unui contract, de exemplu, sau păstrarea unei copii de rezervă. Cred că cea mai mare laudă pe care i-o pot aduce scenariului e că face cumva și transformă o premisă destul de ridicolă într-o mică și exagerată operă de artă pe care fie o adori, fie o urăști. Nu prea există cale de mijloc – eu mă regăsesc în prima categorie.

arms-the-dudes-miles-teller-jonah-hill-slice-600x200

Dar, oricât de bun ar fi un scenariu, actorii sunt cei care pot eleva sau îngropa un film. Din fericire, Tipii cu arme nu are de ce să-și facă griji, pentru că atât Miles Teller, cât și Jonah Hill fac o treabă excelentă. Pe Miles Teller poate că îl cunoașteți din filme comerciale nu prea apreciate, cum ar fi seria Divergent sau reboot-ul Fantastic Four, ori din Whiplash, (discutabil) unul dintre cele mai bune filme cu și despre muzică din toate timpurile. Tipul are talent cu carul, iar aici strălucește cum nu l-am mai văzut s-o facă în celelalte roluri. David poate că e cel mai interesant și complex personaj al său de până acum, iar ceea ce îl face atât de bun și special este faptul că îl interpretează cu atâta naturalețe și șarm încât te face să investeși emoțional în viața lui personală și profesională, poate chiar fără să vrei, și să te revolți când i se întâmplă o nedreptate (chiar dacă e din vina lui) sau să te bucuri pentru fiecare reușită a lui în parte. Și, dacă despre Miles Teller am reușit să zic câteva cuvinte fără să sar calul, altfel stă treaba cu Jonah Hill. Nu am fost niciodată un fan al lui – în cel mai bun caz mi-a fost indiferent până acum –, dar cu rolul excentricului Efraim m-a cucerit iremediabil și pot spune că înțeleg de ce a fost nominalizat de două ori la Oscar. Omul ăsta e o forță a naturii, un uragan de neoprit care spulberă „concurența” de fiecare dată când se strecoară în cadru; e suficient să-l urmăriți în timp ce scoate o mitralieră din portbagajul mașinii și începe să tragă cu ea în aer pentru a vă convinge exact cât de mult s-a dedicat rolului. Iar râsul acela… oh, e aur pur!

Ferrari-jacket-Jonah-Hill-in-War-Dogs-2016.jpg

Dacă ați rămas în pană de idei în legătură cu ce să urmăriți într-o seară din timpul săptămânii, Tipii cu arme e alegerea ideală: e un film relaxant, doldora de momente amuzante și situații scăpate de sub control, cu surprinzător de multă acțiune și debordând de energia actorilor principali. Și veți avea parte de două surprize, una plăcută și alta nu prea, atunci când veți descoperi actorii români din distribuție; eu cu siguranță am fost luat pe nepregătite de apariția lor. Tipii cu arme are același vibe ca și alte comedii rated R, cum ar fi The Hangover sau Horrible Bosses, dar le depășește cu lejeritate din toate punctele de vedere.

war-dogs-trailer-poster.jpg

Tipii cu arme este disponibil în format Blu-Ray și DVD, distribuit de ProVideo.

RATING

POȚI SPUNE O POVESTE FĂRĂ CUVINTE? – recenzie SOSIREA, de Shaun Tan

sosirea-cover_big

TITLU: Sosirea

AUTOR: Shaun Tan

PUBLICAT DE: Editura Art (colecția GRAFIC)

DESCRIERE: Ce-i face pe atât de mulți oameni să lase totul și să plece într-o țară misterioasă, unde nu au pe nimeni, unde tot ce știau are alt nume și viitorul este necunoscut? Acest roman grafic, în care doar imaginile vorbesc, e povestea tăcută a fiecărui imigrant, a fiecărui refugiat, a fiecărui om care s-a strămutat – și un tribut adus tuturor celor care au mers pe acest drum.

RECENZIE:

O imagine face cât o mie de cuvinte. Această vorbă pare special croită pentru romanul grafic Sosirea, de Shaun Tan, în care ilustrațiile superbe spun povestea unui bărbat care-și lasă familia în urmă, plecând într-o țară străină în speranța unui viitor mai bun atât pentru el, cât și pentru soția și fiica sa. Sosirea abordează un subiect universal, care cred că se potrivește oricărei perioade din istorie, dar extrem de important pentru vremurile agitate în care trăimi, având în vedere recenta criză a refugiaților sirieni și toate polemicile pe care aceasta le-a iscat.

the-arrival2

Mi-am dorit ca primul roman grafic pe care-l citesc să fie unul memorabil și, imediat după ce am văzut coperta misterioasă a Sosirii am știut că am găsit exact ceea ce căutam. O parte din mine a făcut, involuntar, legătura între cartea lui Shaun Tan și excelentul Arrival (filmul pentru care Amy Addams ar fi trebuit să fie măcar nominalizată la Oscar) din cauza titlului și a monstrulețului adorabil ce aduce a extraterestru (deși e radical diferit față de creaturile din film) la care se holbează eroul poveștii. Bineînțeles că nu au nicio legătură unul cu altul, dar asta nu m-a descurajat; dimpotrivă, am fost tot mai entuziasmat să „citesc” romanul, iar în momentul în care am aflat că povestea e spusă în totalitate fără ajutorul cuvintelor, curiozitatea mea a atins noi cote.

the-arrival7

A fost nevoie de 4 ani pentru ca Sosirea să ajungă, din stadiul de idee, acest triumf al artei moderne, o adevărată capodoperă vizuală și o poveste fără vârstă, care va reuși să rezoneze cu fiecare cititor, indiferent de vârstă, naționalitate sau experiență de viață. Cu toții ne-am confruntat cu această problemă a mutatului și consecințele sale, unii într-o capacitate mai mare decât alții; și nu e nevoie ca tu însuți să fi fost nevoit să-ți schimbi domiciliul, e suficient să ai un părinte sau un prieten care să plece la muncă în străinătate, de exemplu, pentru a simți pe pielea ta efectele groaznice ale acestui fenomen în plină expansiune. Sosirea spune povestea refugiatului, imigrantului sau muncitorului ajuns într-o țară străină, care nu cunoaște limba și obiceiurile tătâmului care-i va servi drept casă pentru o vreme și încearcă din răsputeri să se adapteze. Urmărind protagonistul fără nume al romanului, treci printr-o serie de întâmplări care te vor face să râzi, să plângi, să te revolți și să te minunezi de splendorile lumii noi. Și te vei îndrăgosti iremediabil de companionul lui, micuța creatură ce seamănă cu un hibrid între un șoarece, o reptilă și un pește.

the-arrival12

Sosirea e genul de roman care îți deschide ochii și te face să privești într-o lumină cu totul nouă o situație pe care fie ai ignorat-o până în prezent, fie ai urmărit-o pasiv. Cu riscul de a mă repeta, trebuie să menționez din nou cât de minunate sunt ilustrațiile și cât de impresionant e modul în care acestea reușesc să spună o poveste cursivă, pe care fiecare o poate interpreta în felul său, dar mereu ajungându-se la aceeași concluzie. Romanul nu e genial doar prin prisma poveștii, ci și a prezentării, care merită toate laudele din lume, de la coperta ce imită o carte veche îmbrăcată în piele și până la paginile groase, de o calitate excelentă, care aduc un plus de strălucire fiecărei imagini în parte.

the-arrival13

Mulțumesc grupului editorial Art pentru exemplarul trimis!

RATING

RĂZBOI ȘI… RĂZBOI – recenzie RĂZBOIUL ETERN, de Joe Haldeman

joe-haldeman---razboiul-etern_lat1024px

TITLU: Războiul etern

AUTOR: Joe Haldeman

PUBLICAT DE: Editura Nemira

DESCRIERE: Soldatul William Mandella este trimis în spațiu pentru a lupta într-un război în care nu crede și care pare a nu se mai termina. Tot ce trebuie să facă este să supraviețuiască și să-și facă datoria față de Pământ pentru a se întoarce acasă. Dar întoarcerea „acasă“ se va dovedi și mai dificilă decât lupta. Dilatarea timpului cauzată de călătoriile în spațiu a făcut ca Mandella să îmbătrânească doar luni, pe când pe Pamant s-au scurs secole de la plecarea lui…

RECENZIE:

Războiul etern a fost cartea potrivită la momentul potrivit. O aveam de ceva vreme pe listă, dar am tot amânat-o din cauză că niciodată nu păream să am starea necesară pentru un roman SF. Apoi am văzut Kong: Skull Island, care mi-a trezit interesul legat de filmele de război, și am descoperit, mai mult din întâmplare, că autorul e un veteran al Războiului din Vietnam (același război despre care se vorbește atât de mult în film) și că romanul său de debut, pe care-l aveam în bibliotecă, a fost inspirat de experiențele sale din timpul petrecut pe câmpul de luptă. Nu am mai stat pe gânduri și am pus mâna pe Războiul etern și m-am lăsat transportat în poveste.

William Mandella ajunge soldat datorită unor întâmplări nefericite și lipsite de sens, dacă e să ne luăm după el; Pământul se află sub amenințarea iminentelor atacuri extraterestre, așa că oricine este considerat apt pentru a sluji unei cauze infinit mai importante decât orice altceva este trimis în spațiu, pentru a lupta împotriva cotropitorilor necunoscuți. Misiunea lui Madella e simplă: trebuie doar să supraviețuiască suficient timp în diferite medii ostile și, dacă situația o va cere, să pornească la atac contra extratereștrilor, până când va fi trimis înapoi pe Pământ. Numai că există o mică-mare problemă: cele câteva călătorii de pe o planetă pe alta poate că i s-au părut scurte lui Mandella, dar ceea ce pentru el au fost doar câteva minute, pe Pământ au însemnat câțiva ani și, când se va întoarce acasă, va descoperi o lume schimbată.

Wow! Cred că cel mai mare merit al autorului nu e că a scris un SF al naibii de bun, nici că a reușit în puțin peste 200 de pagini să redea exemplar teroarea de dinaintea și din timpul luptelor cu niște inamici necunoscuți, ci că a transpus cum nu se poate mai bine ce înseamnă să te întorci acasă de pe câmpul de luptă, cum totul ți se pare străin la început – până și familia, momentele chinuitoare în care trebuie să te obșnuiești din nou cu o viață pe care, după luni întregi sau chiar ani petrecuți într-un mediu ostil, ajungi să crezi că nu te mai reprezintă și multe, multe alte aspecte, unele mai controversate decât altele. Și face asta într-un mod ingenios, pentru că Pământul pe care Joe Haldeman ni-l prezintă e diferit față de cel pe care-l cunoaștem atât de bine, astfel încât ne aflăm în aceeași situație cu protagonistul confuz, care nu are habar ce să facă cu viața lui în primele zile și învață, treptat, cum stau de fapt lucrurile. Nu știu dacă a fost intenționat sau nu, dar m-a interesat mai mult ce se întâmplă cu Mandella în „episoadele” dintre bătălii, când nu se află captiv într-un costum de luptă, atunci când e doar un om rătăcit într-o lume familară, dar atât de străină. Viitorul imaginat de autor e fascinant, un comentariu acid la adresa societății de atunci care m-a dus cu gândul la ceea ce este descris în 1984 a lui George Orwell pentru că, deși au trecut câțiva ani buni de când au fost scrise ambele romane, încă ne confruntăm cu aceleași probleme asupra cărora autorii au încercat să atragă atenția atunci, iar Haldeman nu se sfiește să pună întrebările care contează, chiar dacă acestea ar putea fi considerate incomode, despre motivele pentru care izbucnesc războaiele și nu numai. Cel mai interesant și ingenios mi s-a părut modul în care Haldeman s-a „jucat” cu percepția tâmpită pe care majoritatea oamenilor o aveau (și încă o mai au, din păcate) despre homosexualitate – că e o boală care poate fi tratată – și a modelat o parte din poveste în jurul ei (nu vă zic mai multe, dar a fost o surpriză neașteptată să descopăr asta într-un roman atât de apreciat și premiat).

Spuneam mai devreme că mi-a plăcut mai mult momentele „liniștite” din viața lui Madella, atunci când nu se află pe câmpul de luptă, dar asta nu înseamnă că nu am apreciat deloc capitolele în care protagonistul, alături de nenumărate alte personaje, fie plănuiește următorul atac sau ia parte la el. Interacțiunile mai puțin pașnice dintre oameni și taurani, în special, mi s-au părut superb ilustrate, toate senzațiile prin care Madella trecea în acele momente fiind amplificate de experiența personală a autorului, care a știut exact ce, cum și când să transmită.

Cât despre personajul principal, recunosc că mi-a fost destul de greu să mă atașez de Mandella, dar spre sfârșitul cărții am ajuns să fiu trist că trebuia să-mi iau rămas bun de la el. Nu e tocmai cel mai simpatic protagonist din câți există, ba chiar ar putea părea insuportabil în anumite momente, și e plin de tot felul de defecte de caracter care ies în evidență în timpul conflictelor, însă odată ajuns pe Pământ, la ani buni după plecare, și descoperind o lume necunoscută… mi-a fost imposibil să nu-l compătimesc. Relația lui cu Marygay a fost ușor forțată, dar tot aș mai fi citit câteva sute de pagini despre ce s-a întâmplat cu ei după acel epilog mult prea scurt. Restul personajelor, fie ele secundare sau episodice, nu ies cu mai nimic în evidență, ceea e bine într-un fel pentru că, astfel, povestea rămâne a lui Mandella. Doar Marygay, partenera lui de arme și de viață, mi s-a părut mai bine conturată față de ceilalți, lucru normal având în vedere ce rol joacă în viața protagonistului, dar tot au existat câteva momente în care mi-a fost indiferentă. Tauranii – periculoșii extratereștri pe care Mandella și restul personajelor ar fi trebuit să-i lichideze – au fost irosiți, făcându-și foarte rar apariția de-a lungul cărții.

Războiul etern mi-a întrecut toate așteptările în ceea ce privește povestea și desfășurarea acțiunii și, chiar dacă restul personajelor în afara protagonistului și, într-o oarecare măsură, a iubitei sale au fost doar niște nume, comentariile inteligente ale autorului la adresa societății de atunci și acum sunt niște motive suficient de puternice pentru a vă îndemna să citiți acest roman cu adevărat impresionant, despre război, dar mai ales despre ce face acesta din oameni.

Mulțumesc editurii Nemira pentru exemplarul trimis!

RATING

*DON’T* BE OUR GUEST – recenzie FRUMOASA ȘI BESTIA

beauty-and-the-beast-154847l-1600x1200-n-1be1394a

TITLU ORIGINAL: Beauty and the Beast

REGIZOR: Bill Condon

DISTRIBUȚIE: Emma Watson, Dan Stevens, Luke Evans, Kevin Kline, Josh Gad, Ewan McGregor, Stanley Tucci, Audra McDonald, Gugu Mbatha-Raw, Ian McKellen, Emma Thompson

STUDIO: Disney

ADUS ÎN ROMÂNIA DE: CineForum

DESCRIERE: Belle este o tânără femeie care este luată prizonieră de o bestie în castelul său, în schimbul libertății tatălui ei, Maurice. În ciuda temerilor sale, ea se împrietenește cu personalul fermecat al castelului și învață să privească dincolo de exteriorul bestiei pentru a recunoaște inima adevarată și sufletul prințului, doar că, un vânător pe nume Gaston este hotărât să o aibă pe Belle pentru el însuși și să vâneze bestia cu orice preț.

RECENZIE:

Tale as old as time… Beauty and the Beast este, fără îndoială, un clasic modern al cinematografiei și prima animație din istorie care să fie nominalizată la Oscar pentru cel mai bun film, așa că decizia celor Disney de a face un remake live action a basmului care a fermecat milioane de persoane în ultimii 26 de ani ar putea părea o idee bună. Nostalgia îi va face pe cei care au crescut urmărind filmul original să umple sălile de cinema, iar o nouă generație va avea ocazia să cunoască povestea și personajele atât de dragi nouă. Personal, consider că Beauty and the Beast e o capodoperă din toate punctele de vedere, fiind unul dintre filmele mele preferate din toate timpurile, pe care l-aș revedea oricând cu aceeași plăcere, așteptând cu nerăbdare să fredonez celebrele cântece alături de Belle, Lumière, Gaston, LeFou și Mrs. Potts. Recunosc că am avut așteptări microscopice pentru această nouă versiune „modernă”, dar în niciun caz nu m-am așteptat să fie atât de proastă.

Beauty-Beast-2017-Movie-Posters

Povestea ar trebui să o cunoașteți mult prea bine: Un prinț înfumurat și vanitos a fost transformat într-un animal fioros, o Bestie, ca pedeapsă pentru că nu putea vedea mai departe de aspectul exterior al unei persoane, fiind osândit să rămână așa până când va găsi pe cineva capabil să-l iubească în ciuda înfățișării grotești. Belle este o fată nemulțumită de viața limitată pe care o duce într-un orășel provincial al Franței, care încearcă din răsputeri să respingă avansurile nu prea subtile ale lui Gaston, eroul cătunului. Destinele celor două personaje se întrepătrund atunci când Belle ajunge la castelul vrăjit al Bestiei, căutându-și tatăl, acum prizonierul creaturii. Fata acceptă să rămână în locul tatălui său, ajungând astfel să descopere o latură necunoscută a Bestiei, dar va fi oar suficient pentru a spulbera blestemul?

3152709-mtp0200_g_p3.000000+.jpg

De unde să încep? Cred că ar fi bine să trec în revistă părțile bune/ok-ish ale filmului, pentru că și așa sunt puține. Luke Evans e genial în rolul lui Gaston – e charismatic, amenințător și imprevizibil, menținând totodată acel aer ușor nătâng care-l face pe Gaston un personaj atât de fascinant; același lucru poate fi spus și despre Josh Gad, care l-a interpretat cum nu se poate mai bine pe aghiotantul lui Gaston, LeFou – a păstrat o parte din personalitatea goofy a personajului din animație, dar i-a adus și câteva îmbunătățiri semnificative în special în ultima parte (legat de LeFou, nu știu de ce Disney a considerat că trebuie să anunțe cu surle și trâmbițe că personajul e gay în remake – multă lume nu a reacționat prea bine la auzul veștii – când are parte de câteva momente, foarte ușor de trecut cu vederea, în care doar se sugerează orientarea lui sexuală). Sincer, dacă mă voi găsi vreodată în nefericita situație de a revedea filmul, voi derula către scenele cu ei doi. Cred că Evans și Gad s-au distrat de minune în timpul filmărilor, pentru că un entuziasm molipsitor, aproape palpabil, în interpretările lor. Ah, și energia fantastică pe care o transmit de fiecare dată când apar pe ecran… 10 points for Gaston (and LeFou)! Tatăl lui Belle, Maurice, interpretat de Kevin Kline a fost destul de ok, deși trebuie să admit că mi-a fost mai dragă versiunea animată, fiind mult mai simpatică. Așa, cam atât despre personajele decente, să trecem mai departe. Decorurile sunt extraordinare, atât de minuțios realizate și de magice cum numai în Harry Potter am mai întâlnit, iar din punct de vedere vizual filmul e chiar mișto (dacă nu iei în considerare CGI-ul absolut oribil folosit pentru monstrul titular și 3D-ul deloc necesar). Și cam atât. Acum urmează partea fun: the rant!

beauty-beast-2017-josh-gad-luke-evans

Emma Watson e groaznică în rolul acestei false Belle. Ani la rândul m-am mințit că e o actriță bună, doar pentru că a jucat în HP, dar cu fiecare trailer pentru Beauty and the Beast m-a convins de contrariu. Țineți minte cum, în Order of the Phoenix, Hermione i-a zis lui Harry că are „the emotional range of a teaspoon”? Well, Emma Watson nici măcar cu asta nu se poate mândri. E o actriță foarte, foarte proastă; cred că până și CW ar sta să se gândească de câteva ori înainte să o distribuie într-un serial gen The Vampire Diaries. Și sunt sigur că e o persoană minunată în realitate, o apreciez pentru ceea ce face pentru mișcarea feministă și că pare o cititoare cu gusturi formate, dar astea nu-s scuze pentru the painful thing that is her acting. Are aceeași expresie de persoană ușor constipată timp de două ore, „servește” fiecare replică pe același ton superior pe care-l avea și Hermione când discuta cu Ron în timpul orei de Farmece și, pur și simplu, NU E BELLE. E doar Emma Watson încercând să imite – fără succes – o prințesă Disney. Personajul ei e incredibil de antipatic, rece, lispit de suflet (lucru care poate fi spus și despre film, în general), fără niciuna dintre trăsăturile care au definit-o pe Belle în animație; și, da, știu că au vrut să reinventeze personajul, dar nu poți face asta fără a păstra „scheletul” lui, în cazul lui Belle fiind vorba de căldura, compasiunea și inteligența pe care le emana prin fiecare por, la fiecare gest, cu fiecare cântec. Emma nu a reușit să surprindă nici măcar o miime din ceea ce a reprezentat Belle, dar asta nu e de mirare, având în vedere că există foarte puține diferențe între abilitățile actoricești ale domnișoarei Watson și cele ale unei pietre. Sau ale lui Kristen Stewart. Nu știu, dar am impresia că Disney a distribuit-o în rol doar pentru că e Emma Watson și are un fanbase format, care le va asigura niște venituri suplimentare, nu pentru că ar fi putut să o aducă la viață pe Belle așa cum trebuie.

we-finally-have-a-taste-of-emma-watson-singing-in-beauty-and-the-beast-and-she-totally-nails-it

Buuun… Să vorbim puțin și despre Bestie, ce ziceți? Disclaimer: pentru restul recenziei o să-i spun capra-vampir (am o teorie legată de mama lui Bambi, dar v-o împărtășesc altă dată) pentru că, să recunoaștem, numai a Bestie nu arăta. Nu știu cine e „geniul” care a venit cu ideea designului sau mintea „strălucită” care a aprobat abominația asta, dar ar trebui să facă urgent marșul rușinii lui Cersei de la sfârșitul sezonului 5 din Game of Thrones. În animație, Bestia e un amalgam înfiorător de animale, rezultatul fiind un personaj care impune respect și îți îngheață sângele în vene doar prin simpla prezență, dar ochii săi au fost mereu profund umani și expresivi. Capra-vampir, în schimb, arată groaznic. Coarnele sunt exagerat de mari și aproape că o fac să semene cu un anume conducător al Iadului, lipsa urechilor mi-a distras atenția mai mult decât ar fi trebuit, colții aceia subțiri ca niște paie l-au făcut să arate mult prea caraghios față de versiunea originală, iar ochii… ugh! Am văzut băltoace mai expresive. Ca să nu mai spun că CGI-ul teribil de rușinos pentru a-l transforma pe Dan Stevens (Jesus, cât de exagerată a fost vocea lui de „bestie”) în capra-vampir e un step down pentru un film Disney, având în vedere că anul trecut au reușit să aducă la viață o întreagă junglă, cu tot cu nenumăratele sale animale, în cel mai convingător mod cu putință. Capra-vampir nu doar că a arătat ca naiba, dar a fost lipsită de orice urmă de personalitate, aducând mai mult cu o caricatură a personajului din animație. Asemeni partenerei sale.

captura-de-pantalla-2016-11-14-a-las-90307-am_nrx3

Cât despre chimia dintre pseudo-Belle și capra-vampir… care chimie? Pentru asta există mai mulți vinovați: Emma Watson și Dan Stevens, care nu au reușit să convingă în nicio secvență că simt ceva unul pentru celălalt, fie și cea mai mică fărâmă de prietenie, și modul în care au fost rearanjate unele scene și au fost redistribuite unele linii de dialog, astfel încât protagoniștii au ajuns să interacționeze cu adevărat abia spre jumătatea filmului, iar atunci totul e atât de forțat și deloc natural încât nu te poți abține să nu-ți dai ochii peste cap. În original, poate cel mai înduioșător moment e acela când Bestia, imediat după atacul lupilor, vrea să-i facă lui Belle o surpriză, realizând că începe să simtă ceva pentru ea, și îi arată biblioteca. That scene just melted my heart! Dar aici… capra-vampir vrea doar să-i dovedească, vezi tu domne, că el are cărți mult mai bune decât cele pe care le citește ea (basically, he wants to measure dicks with a girl) și așa ajung în bibliotecă. Aplauze, vă rog, pentru echipa remake-ului Beauty and the Beast; au reușit să distrugă unul dintre momentele de maximă importanță din animație! Ca o paranteză, atunci am trecut de la „meh, it is what it is” la „I fucking hate this shit!”. Cealaltă scenă crucială pentru dezvoltarea relației dintre cei doi, poate cea mai cunoscută din tot filmul, DANSUL, a fost doar o parodie josnică, o secvență lipsită de orice urmă de emoție. Mai mult nu vreau să spun, pentru că altfel n-o să mai termin recenzia astăzi.

ad_233349045

Servitorii caprei-vampir au fost și ei pe-acolo, dar n-au impresionat prea mult. Singurul care mi s-a părut că a făcut o treabă cât de cât decentă a fost Ewan McGregor (restul actorilor au fost irosiți), în rolul excentricului și veșnic romanticului Lumière, doar că accentul ăla ciudat și felul în care-și putea schimba forma la comandă m-au scos puțin din atmosfera filmului. De fapt, cam toți servitorii au avut acest efect asupra mea: designurile mult prea realiste m-au făcut să-mi pun întrebări la care niciodată nu m-am gândit în timp ce urmăream animația, cum ar fi: de ce nu stârnește Lumière câte un mic incendiu pe oriunde merge?; cum de Chip și Mrs. Potts nu s-au spart până acum, având în vedere cât de mult le place să sară pe podea de la înălțime?; e doar o coincidență uimitoare că servitorii au fost transformați în obiecte care corespund cu numele lor sau nu? (asta e preferata mea și mi-a fost adusă în atenție de somnoroasa Madame de Garderobe, care a fost preschimbată într-un dulap; șocant, știu).

landscape-1478513245-beauty-and-the-beast-house-staff

Promit că ăsta e ultimul paragraf, dar s-ar putea foarte bine să fie și cel mai lung. Cântecele… Din nou, nu știu la ce s-au gândit când au decis să reinterpreteze melodiile originale, care sunt pur și simplu perfecte. „Belle” e doar o umbră ștearsă a ceea ce a fost cândva, asta datorită vocii extrem de prelucrate a Emmei Watson; „Gaston” a fost chiar bun până când au decis să introducă niște sunete „epice” a la Indiana Jones undeva pe la mijlocul piesei; „Be Our Guest” și „Something There” mi s-au părut acceptabile, dar le-a lipsit magia și căldura atât de prezente în original; despre „Beauty and the Beast” (sau „Tale As Old As Time”, depinde cum preferați) nici nu vreau să-mi amintesc, atât a fost de proastă; poate doar „The Mob Song” să fi păstrat o parte din farecul originalului, însă nu a fost la fel de spectaculos pus în scenă și lipsa marșului prin pădure a sătenilor a fost o mare dezamăgire. Pe lângă acestea, filmului i-au mai fost adăugate 3 cântece noi (plus niște backstories pentru pseudo-Belle și capra-vampir, care nu au ajutat cu nimic povestea, doar au lungit-o cu 20-30 de minute) foarte… seci. Ați cumpărat vreodată ravioli uscate? Dacă da, atunci știți ce gust are umplutura; ei bine, cam la fel sunt și aceste melodii noi. Cea care ar fi trebuit să aibă cel mai mare impact, „Evermore”, e cântată de blănosul din titlu și e a naibii de confusing. Versurile sunt cele ale unei balade triste, însă linia melodică e neobișnuit de empowering, sfârșind pe un ton cum nu se poate mai triumfător. Ai inima frântă sau vrei să ne arăți că you don’t give a fuck? Make up your mind!

beauty-and-the-beast-post4

Dacă vreți să vedeți Beauty and the Beast weekend-ul ăsta, mai bine urmăriți animația. Dar dacă aveați în plan să mergeți la cinema, Kong: Skull Island e o alegere muuult mai bună. Evitați pe cât puteți această versiune deloc necesară, o insultă la adresa unei capodopere. Ce bine a zis Cogsworth în original: if it’s not Baroque, don’t fix it! Cuvintele nu pot exprima crunta dezamăgire pe care am simțit-o când am ieșit din sala de cinema; nu-mi vine să cred că spun asta, dar m-am distrat infinit mai bine urmărind Fifty Shades Darker decât porcăria asta.

17362084_1605657172784346_7968392680189063737_n

*credits to Răzvan Nistor for this little gem*

Frumoasa și Bestia rulează în cinematografele din toată țara din 17.03.2017.

RATING