DACĂ MORTEA AR ALEGE SĂ SPUNĂ O POVESTE, CARE AR FI ACEASTA?

TITLU: Hoțul de cărți

AUTOR: Markus Zusak

PUBLICAT DE: Editura Rao

DESCRIERE: Este anul 1939. Germania nazistă. Ţara îşi ţine răsuflarea. Moartea nu a avut niciodată mai mult de lucru, şi va deveni chiar mai ocupată. Liesel Meminger şi fratele ei mai mic sunt duşi de catre mama lor să locuiască cu o familie socială în afara oraşului München. Tatăl lui Liesel a fost dus departe sub şoapta unui singur cuvânt nefamiliar – Kommunist -, iar Liesel vede în ochii mamei sale teama unui destin similar. Pe parcursul călătoriei, Moartea îi face o vizită băieţelului şi o observă pe Liesel. Va fi prima dintre multe întâlniri apropiate. Lângă mormântul fratelui ei, viaţa lui Liesel se schimbă atunci când ea ridică un singur obiect, ascuns parţial în zăpadă. Este Manualul Groparului, lăsat acolo din greşeală, şi este prima ei carte furată. Astfel începe o poveste despre dragostea de cărţi şi de cuvinte, pe măsură ce Liesel învaţă să citeasca cu ajutorul tatălui ei adoptiv, care cânta la acordeon. În curând, va fura cărţi de la incendierile de cărţi organizate de nazişti, din biblioteca soţiei primarului, şi de oriunde le mai putea găsi. Hoţul de cărţi este o poveste despre puterea cuvintelor de a creea lumi. Cu o scriitură superb măiestrită şi arzând cu intensitate, premiatul autor Marcus Zusak ne-a dăruit una dintre cele mai durabile poveşti ale timpurilor noastre.

RECENZIE:

Am tot amânat să văd filmul Hoțul de cărți pentru că știam că, la un moment dat, îmi voi dori să citesc cartea. Doar că am tot lăsat pe altă dată acest moment și acum îmi pare rău că am așteptat atâta vreme să pun mâinile pe această carte. Fără să exagerez, Hoțul de cărți este o lectură absolut superbă, acel gen de lectură care nu apare decât foarte rar în fiecare generație.

Hoțul de cărți demonstrează încă de la început că nu e o carte obișnuită. Poate unii vor considera că stilul pe care Markus Zusak l-a ales pentru a-și scrie povestea este ciudat și nu o să neg. E foarte diferit de cel întâlnit în majoritatea cărților, dar asta tocmai pentru că nici naratorul nu este un individ oarecare. Atunci când alegi să scrii din perspectiva Morții, nu poți opta decât pentru un stil deosebit, mai special, tocmai pentru a evidenția unicitatea romanului.

Povestea începe când Liesel și Werner Meminger călătoresc, împreună cu mama lor, spre Molching, un orășel micuț, unde cei doi copii urmează să fie luați sub plasament de o altă familie, mama lor având unele probleme. Dar Werner ajunge să se întâlnească cu naratoarea și este înmormântat în cimitirul unui oraș oarecare, iar Liesel fură prima ei carte, Manualul groparului. Ajunge în Molching, singură, înfrigurată și tristă. Noua ei familie este formată din Hans și Rosa Hubermann, papa și mama. Hans este o fire blândă, îi place să cânte la acordeon și va juca un rol important în dezvoltarea lui Liesel, el învățând-o să citească și să scrie. Rosa, pe de altă parte, pare exact opusul lui papa: mereu nemulțumită, distantă și arțăgoasă. Dar Liesel ajunge să-i iubească pe amândoi. Imediat după sosirea în Molching, fata îl întâlnește pe Rudy, un băiat care îi devine cel mai bun prieten și alături de care va trece prin nenumărate aventuri, inclusiv furtul de cărți. Viața lui Liesel se va schimba însă odată cu apariția lui Max, un evreu în căutarea unui adăpost, iar de atunci vor apărea tot mai multe complicații. Asta pentru că povestea hoțului de cărți are loc în Germania nazistă, iar războiul bate la ușă cu mâini reci.

Cam așa aș rezuma Hoțul de cărți. O poveste despre familie, prietenie și curaj. O poveste despre război.

Deși am fost obișnuit cu ritmul alert al romanelor fantasy pe care le îndrăgesc, iar în această carte sunt prezentate în majoritatea timpului evenimente obișnuite, din viața de zi cu zi, nu m-am plictisit deloc. Felul în care autorul așterne pe hârtie sentimentele lui Liesel – sau felul în care Moartea le percepe – este deosebit, încărcat de o frumusețe aparte. Am apreciat fiecare cuvânt, virgulă sau punct. Fiecare paragraf era în același timp scurt și complex, simplu și profund.

Personajele sunt ușor de îndrăgit, asta pentru că sunt caracterizate atât de frumos și au atâtea fațete ale personalității, încât te regăsești în ele și în acțiunile lor. Liesel pare o fată obișnuită, dar în spatele măștii se află o luptătoare, o persoană care a trecut prin situații mult prea grave pentru vârsta ei și care a reușit să le lase în urmă și, poate cel mai important, un hoț de cărți pe care e imposibil să nu-l iubești. Iar despre restul personajelor… Cum să nu-l iubești pe papa, când el a ajutat-o pe Liesel să descopere farmecul cuvintelor? Cum să n-o iubești pe mama, când o vezi cu câtă grijă îl tratează pe Max? Cum să nu-l iubești pe Rudy, care în ciuda atitudinii uneori sfidătoare, o iubește pe Liesel și este pregătit să se sacrifice pentru un lucru banal, dar pe care fata îl adoră? Iar Max, cu visele și schițele lui… Gata, promit că mă opresc.

Hoțul de cărți este una dintre cele mai frumoase și emoționante cărți din câte am citit până acum. Markus Zusak îmbină o scriitură minunată, plină de imagini puternice și metafore superbe, cu o poveste în care păstrează atmosfera mohorâtă a războiului, dar pe care reușește să o șlefuiască în așa fel încât, la sfârșit, să fie o victorie, o superbă odă adusă cuvântului scris. Nu aș putea să-i dau o notă mai mică de 10/10 fiind o carte de pus pe lista de must read! Asta în cazul în care nu ați făcut-o deja.

PRIMUL ACT: JOCUL PUTERII

TITLU: Urzeala tronurilor (Cântec de gheață și foc #1)

AUTOR: George R.R. Martin

PUBLICAT DE: Editura Nemira

DESCRIERE: Într-un ţinut în care verile pot dura ani în şir şi iernile o viaţă, primejdia se arată la orizont. Vine iarna şi pe plaiurile îngheţate de la nord de Winterfell forţe întunecate şi stranii îşi adună puterile în spatele Zidului ce protejează întregul regat Westeros. În mijlocul conflictului se află familia Stark de Winterfell, oameni la fel de aspri şi neîndurători ca pământul pe care îl stăpânesc. Un tărâm al extremelor, de la fortăreţele de piatră ale iernii la castelele belşugului şi ale verii, în care lorzi şi prinţese, soldaţi şi vrăjitori, asasini şi bastarzi iubesc, se luptă şi uneltesc pentru a supravieţui. Între intrigi şi comploturi, tragedie şi trădare, victorie şi teroare, soarta familiei Stark, a aliaţilor ei şi a inamicilor atârnă de un fir de păr, în timp ce toţi încearcă să câştige cel mai periculos joc dintre toate: urzeala tronurilor.

RECENZIE:

Fiind un fan înfocat al serialului Game of thrones, înăuntrul meu se dădea o luptă aprinsă. O parte din mine își dorea să afle ce se întâmplă în continuare cu personajele, fără să aștepte un an între sezoane. Cealaltă parte încerca să mențină surpriza momentelor ce aveau să vină și, ca să o spun pe cea dreaptă, îi era puțin teamă de „monstruozitățile” alea de peste 800 de pagini fiecare. Până la urmă am cedat tentației și mi-am cumpărat cele cinci volume din Cântec de gheață și foc, pe care le-am devorat în tot atâtea săptămâni.

Saga high-fantasy a lui George R. R. Martin începe în forță cu acest prim volum care nu doar că pregătește terenul pentru cărțile viitoare, ci este în sine un amalgam de răsturnări de situație și momente șocante care te fac să te întrebi „oare ce se va întâmpla în continuare?”.

Scris din perspectiva mai multor personaje, romanul Urzeala tronurilor oferă o viziune mult mai amplă asupra lumii create de autor față de alte romane ale genului. În acest prim volum, personajele din perspectiva cărora ne sunt relatate evenimentele sunt Eddard, Catelyn, Bran, Sansa și Arya din casa Stark, Jon Snow – bastardul lui Eddard, Tyrion din casa Lannister și Daenerys din casa Targaryen. Dacă la început poate părea dificil de urmărit din această situație, încetul cu încetul te obișnuiești, asta pentru că autorul îi atribuie fiecărui personaj propriul story arc dacă nu uimitor, măcar interesant. Bine, poate mai puțin lui Bran. Pentru moment.

După cum reiese din ce am spus mai devreme, povestea acestui volum se învârte în mare parte în preajma familiei Stark din Winterfell. Eddard e Lord de Winterfell, Paznic al Nordului și unul dintre cei mai importanți oameni ai ținutului Westeros. Și tocmai din această cauză, Regele Robert Baratheon, prietenul său din copilărie, îi face o vizită (împreună cu soția sa, Regina Cersei din casa Lannister, cei trei copiii ai lor: Joffrey, Tommen și Myrcella și frații ei Jaime – gemănul reginei, supranumit regicidul și Tyrion – cel mai awesome pitic din toate timpurile) pentru a-l ruga să accepte postul de Mână a regelui și să părăsească Winterfell-ul. Eddard acceptă și pleacă spre Debarcaderul Regelui, împreună cu fiicele sale, lăsând-o pe Catelyn singură cu cei trei fii ai lor: Robb, Bran și Rickon. Asta pentru că Bran a suferit un accident și nu poate călători, Rickon este prea mic, iar Robb trebuie să învețe care sunt îndatoririle Lordului de Wintefell, titlu care îi va reveni peste câțiva ani. Jon Snow, bastardul lui Eddard, pleacă spre Zid, o construcție uriașă de gheață care apără ținutul de ororile din Nord, pentru a se înrola în Rondul de Noapte, o societate din care fac parte, pe lângă cei care au ales de bună voie Zidul, scursurile celor 7 regate. Iar în Essos, peste mare, așteaptă Daenerys și Viserys din casa Targaryen, frate și soră, ultimii care partă numele străvechii familii și adevărații moștenitori ai tronului din Westeros. Viserys își vinde sora lui khal Drogo, conducătorul unui khalasar dohraki, în schimbul promisiunii unei armate. Daenerys este la început îngrozită de impunătorul khal, dar între cei doi ajunge să se nască o frumoasă poveste de dragoste și respect. Îmi e greu să povestesc mai mult despre acțiunea cărții, fără să intru în acel nefast teritoriu al spoilerelor. Ce am rezumat este doar începutul, iar de aici lucrurile o iau razna!

Partea fascinantă la această carte, ca de altfel la întreaga serie, sunt personajele. Îndepărtându-se de șabloanele genului fantasy, George R. R. Martin ne oferă o întreagă suită de participanți în acest joc al tronurilor, fiecare minunat construit, astfel încât să-i fie evidențiate atât calitățile, cât și defectele. Da, Cersei e o nenorocită fără scrupule, dar tot ce face este pentru că-și iubește copiii. Sansa acționează prostește și minte pentru a-l apăra pe Joffery, asta doar pentru că a fost crescută cu povești cu prinți și prințese și crede că acesta e cel mai bun mod de a acționa. Catelyn e impulsivă, ia hotărâri pripite fără să aștepte și dovezi care să le susțină, tocmai pentru că e devotată familiei. Eddard e, probabil, cel mai apropiat de standardul de erou, însă și el are o parte mai întunecată și nu se sfiește să se folosească de așii din mânecă pentru a amenința. Iar Daenerys… Ea cred că are parte de cea mai frumoasă evoluție în acest volum. Ea și Arya. Desigr, nici lor nu le lipsesc defectele, dar situațiile prin care au trecut la vârste fragede parcă mai diluează din ele. Singurul despre care pot spune că e cu adevărat construit doar din defecte și părți proaste e Joffrey, răsfățatul prinț. Doamne, îl urăsc pe copilul ăla!

Mi-a plăcut atenția la detaliu cu care autorul a conturat această lume. Fiecare familie are un stindard și un motto care să îi reprezinte. De exemplu, Targaryenii – vestiți călăreți de dragoni, au drept stindard un dragon roșu cu trei capete, pe fundal negru, iar motto-ul lor este „sânge și foc”. Iar istoriile fiecărie case sunt atât de bogate și se întrepătrund mereu, încât pare imposibil ca Westeros-ul să fie doar un ținut fictiv și nu o locație din lumea reală. Un alt lucru care mi s-a părut ingenios a fost atribuirea bastarzilor același nume de familie, în funcție de locul din care vin. De exemplu, numele de familie a lui Jon e Snow, asta pentru că e un om al nordului. Mai sunt și Sand, pentru locuitorii aridului Dorne, sau Rivers pentru cei care vin din Ținuturile Riverane.

Singura chestie care m-a deranjat (și voi aminti de asta de fiecare dată) a fost numărul mult prea mare de personaje. Mereu apar și dispar oameni, importanți sau nu, iar numele lor sunt atât de asemănătoare încât de foarte multe ori am fost confuz. Partea proastă e că, pe măsură ce avansează saga, vor apărea tot mai multe personaje.

Intriga atent construită, personajele memorabile, frumusețea Westeros-ului și acel strop de fantasy de la final care te face să-ți dorești mai mult, toate contribuie la succesul acestei serii și la locul de cinste pe care îl are în biblioteca mea. Urzeala tronurilor primește 9/10 din partea mea. Asta doar pentru că în serie vor urma cărți mult mai bune.

EMOȚII, EMOȚII ȘI IAR EMOȚII

TITLU: Șoareci și oameni

AUTOR: John Steinbeck

PUBLICAT DE: Editura Polirom

DESCRIERE: Șoareci și oameni, unul dintre romanele clasice ale literaturii secolului trecut, este o poveste cu nuanțe parabolice despre prietenie și destin. Personajele centrale sînt doi lucrători sezonieri, George Milton, un tînăr inteligent și inimos, și Lennie Small, un uriaș naiv, cu o forță incontrolabilă și o întîrziere mentală ce îl face să semene cu un copil mare. Cei doi bărbați, a căror înduioșătoare relație de prietenie ajunge să semene a dependență, se angajează ca lucrători la o fermă. Ei au un vis, un ideal, să strîngă bani pentru a-și cumpăra un loc al lor, unde să trăiască „din belșugu’ pămîntului”. Însa o serie de întîmplări tragice, provocate de naivitatea lui Lennie, de neputința lui de a distinge răul de bine, le năruie speranțele.

RECENZIE:

Nici nu știu cum să încep această recenzie. Am terminat romanul lui John Steinbeck de câteva minute și încă nu pot să-mi revin. Mi s-a spus că ar fi o carte bună, dar nici în ruptul capului nu m-am gândit că se va juca în așa hal cu sentimentele mele.

Povestea din Șoareci și oameni pare simplă și până într-un anumit punct așa și este. Îi avem pe George și Lennie, doi muncitori care sunt în drum spre noul loc de muncă, după ce în orașul precedent a avut loc un accident cu Lennie în centru, iar ei au fost nevoiți să fugă. Cei doi sunt impulsionați de acest vis al lor, de a avea o căsuță și ceva pământ care să le aparțină, să nu mai fie nevoiți să muncească ore întregi pentru alții și să trăiască „din belșugu’ pământului”.

Prietenia care îi leagă e cu adevărat deosebită, George fiind pentru Lennie mai mult ca un frate mai mare, care are mereu grijă de el și încearcă să-l mențină pe calea cea bună. Asta pentru că Lennie, deși e un bărbat masiv, are o întârziere mentală care îl face să se comporte ca un copil de câțiva ani.

E imposibil să nu-l îndrăgești pe Lennie, acest uriaș cu suflet de copil. Momentele în care George îl dojenește, iar el încearcă să se scuze și să-i demonstreze că nu a greșit – sau, cel puțin, el crede că nu a făcut nimic rău – sunt de-a dreptul înduioșătoare.

Personajele sunt puternice și… pitorești. Deși mai mult de trei sferturi din carte este reprezentat de dialog și nu se întâmplă nimic antrenant decât spre sfârșit, felul în care fiecare își spune istoria și povestește cu ardoare despre idealurile ce par atât de departe de împlinire e remarcabil. John Steinbeck a reușint să contureze o adunătură de personaje ce par extrem de reale, iar, cel mai important, cititorul se poate regăsi în cel puțin unul din ele și poate rezona cu ambițiile și planurile de viitor ale acestora.

Îmi e greu să rezum romanul Șoareci și oameni în câteva cuvinte, pentru că aș simți că-l nedreptățesc. E atât de profund, de bine scris și ușor de lecturat încât nu văd de ce nu l-ar citi cât mai multă lume, tocmai pentru a învăța o lecție despre prietenie și tăria de a face ceea ce e bine.

Aș vrea să scriu mai mult, dar îmi e dificil. Șoareci și oameni e cu adevărat o capodoperă a literaturii și merită 10/10.