CE AI FACE DACĂ…? – recenzie DANEZA, de David Ebershoff

daneza

TITLU: Daneza

AUTOR: David Ebershoff

PUBLICAT DE: Editura Rao

DESCRIERE: Totul începe cu o întrebare, o simplă favoare cerută de o soţie, artista daneză Gerda Wegener, soţului ei, Einar Wegener, în timp ce ea îi face portretul în atelierul lor – scenă a unei transformări pe care niciunul din ei n-o poate anticipa. Îmbinând realitatea cu ficţiunea într-o viziune romantică originală, Daneza schiţează elocvent o intimitate unică ce defineşte viaţa fiecărui cuplu şi remarcabila poveste a transformării lui Einar în Lili Elbe, una dintre primele transsexuale, dar şi femeie sfâşiată între loialitatea faţă de mariaj şi propriile ambiţii şi dorinţe.

RECENZIE:

Mi-am dorit să citesc Daneza din momentul în care am aflat că filmul cu genialul Eddie Redmayne în rol principal are la bază nu o poveste 100% reală, ci un roman care îmbină ficțiunea cu unele aspecte care s-au întâmplat în urmă cu mai bine de 80 de ani. Primul trailer peliculei m-a fermecat, iar din momentul în care am văzut cartea în catalogul Rao, la „în curs de apariție” (în minuna ta ediție tie-in) mi-am petrecut zilele dând refresh site-ului oficial al editurii, pândind romanul mult dorit. Daneza este printre puținele cărți pentru care am fost dispus să plătesc prețul întreg, nemaiavând răbdare pâna la apariția ei pe rafturile librăriilor online.

Pentru primul său roman, David Ebershoff s-a inspirat din cazul real al lui Lili Elbe, una dintre primele persoane care a trecut printr-o operație de schimbare de sex. Dar, în afară de numele celor două personaje în jurul cărora se învârte acțiunea (pentru că, deși împart același corp, Einar și Lili sunt două personalități complet diferite și trebuie tratate ca atare) și al câtorva detalii despre schimbările prin care a trecut Einar până să devină Lili, Daneza este pură ficțiune, după cum recunoaște însuși autorul. Acest lucru nu afectează cu nimic impactul poveștii, dar unele alegeri pe care Ebershoff le-a făcut mi s-au părut destul de riscante.

Citind Daneza, am fost surprins să descopăr cât de puțin s-a insistat pe subiectul care ar putea stârni vâlvă, acela al schimbării prin care trece pictorul Einar Wegener, și că romanul este, de fapt, o poveste minunată despre relațiile dintre personaje și felul în care apariția lui Lili influențează această dinamică. Nu spun că transformarea lui Einar nu este tratată cum se cuvine sau că autorul a trecut-o pe planul secund, doar că am simțit dorința lui Ebershoff de a spune povestea cuplului Greta și Einar/Greta și Lili înainte de toate. Tocmai din această dinamică se naște și întrebarea „ce ai face dacă persoana pe care o iubești se schimbă?”, întrebare la care David Ebershoff încearcă să găsească răspunsul în paginile cărții. Este fascinant să descoperi cum relația dintre Greta și soțul ei se dezvoltă pe măsură ce Lili începe să-l înlăture pe Einar și să devină tot mai prezentă în viața artistei. Relația dintre Greta și Einar mi s-a părut foarte frumos realizată în fazele ei incipiente, pe vremea privirilor pe furiș și al sărutărilor grăbite, dar odată cu trecerea anilor am simțit că există o anumită răceală și monotonie între cei doi, că sunt mai mult niște persoane care se întâmplă să locuiască împreună decât un cuplu căsătorit.

Atât Einar și Lili, cât și Greta, au parte de niște portrete foarte atent schițate și sunt foarte ușor de îndrăgit. Autorul face o treabă excelentă explorând trecuturile celor doi și oferindu-ne motive să îi simpatizăm. Einar a fost crescut într-o casă de la marginea unei mlaștini de un tată foarte sever, căruia nu-i prea păsa de fiul său, iar primele semne ale existenței lui Lili au început să se vadă la cumpăna dintre copilărie și adolescență, odată cu apariția lui Hans în viața lui. Hans, pe lângă faptul că a devenit cel mai bun prieten al lui Einar, a fost și una dintre puținele persoane din viața lui care l-a tratat cu blândețe și compasiune. Greta, în schimb, a copilărit în minunata Californie, înconjurată de familie, prieteni și flori de portocal. Dar tragediile nu au ocolit-o, ea fiind nevoită să-și îngroape nu doar copilul născut mort, ci și primul șoț, iar acum, după mai bine de zece ani de la evenimentele care i-au schimbat viața, se vede nevoită să renunțe, încă odată, la bărbatul pe care îl iubește. Lili a fost fermecătoare: inocentă precum un copil, mereu dornică să exploreze lumea și să cunoască oameni noi, blândă și înțelegătoare. Poate că asta a fost intenția autorului, poate că nu, dar de foarte multe ori am avut impresia că Lili este doar o adolescentă, mereu dispusă să acorde o șansă dragostei.

În pauzele dintre lecturi, mă trezeam mai mereu gândindu-mă la ei și la cum avea să evolueze povestea lor, dar mai ales la care urma să fie deznodământul acesteia. Nu-mi aduc aminte când o carte m-a făcut să investesc atât de mult timp și atenție în ea, dar mi-a făcut o deosebită plăcere să redescopăr sentimentul. Doar pentru asta și nu regret că am citit cartea. Ah, și ar mai fi maniera poetică, dar totuși simplistă, în care a fost scrisă cartea, lucru care i-a conferit o frumusețe aparte.

Acum, partea mai puțin plăcută a recenziei: ce nu mi-a plăcut la carte. Pentru că, oricât de mult mi-aș fi dorit ca Daneza să fie un roman perfect, din păcate acest lucru nu a fost posibil din cauza a trei aspecte pe care le-am găsit foarte deranjante. În primul rând, acțiunea este foarte fragmentată, în sensul că unele capitole se terminau abrupt, atunci când totul devenea mai interesant și mai intens, dar se trecea foarte repede (sau chiar deloc) peste în paginile următoare. Apoi ar mai fi momentele (în special cele de la începutul cărții) când Einar devenea Lili, care mie mi s-au părut abordate de către un amator, nicidecum de cineva care se presupune că a investigat în detaliu cazul „danezei”. La un moment dat, „Einar a închis ochii și a devenit Lili” (sau ceva asemănător, nu îmi mai aduc aminte exact cum a fost formulată propoziția). Ummm, nu știu ce să zic, dar mie mi s-a părut că autorul a încercat să spună că Einar a suferit de personalitate multiplă, nicidecum că el a fost întotdeauna Lili. Ce mi s-a părut ciudat (și cred că asta întărește ceea ce am spus mai devreme) a fost că, pe lângă faptul că Einar și Lili sunt două firi diametral opuse, niciuna dintre pasiunile lui nu i-au fost transmise ei; ba mai mult, odată cu trecerea de la Einar la Lili, dragostea pe care acesta i-o poartă Gretei pare să dispară, Lili văzând-o mai mult ca o prietenă foarte apropiată și nu ca pe soția ei. Al treilea lucru care m-a deranjat și care mi s-a părut că a distrus puțin din farmecul romanului, a fost modul în care celelalte personaje au acceptat-o pe Lili, chiar și cunoscându-i secretul. Toți, dar absolut toți cei din jurul ei, apropiați sau nu, nu au schițat nici cea mai mică urmă de șoc, dezgust sau uimire atunci când aflau adevărul. Nimeni nu a avut nimic de spus în privința schimbării lui Einar, nici măcar soția lui (bine, Greta s-a deșteptat spre final, dar a fost prea târziu și mi s-a părut ușor nelalocul ei acea izbucnire, mai ales că a fost mai mult decât OK și înțelegătoare cu Lili pe tot parcursul romanului) sau cel mai bun prieten al său din copilărie; până și doctorii pe care acesta îi vizitează par mai mult decât bucuroși să-l ajute să devină Lili pentru totdeauna.

Daneza, ca experiență, mi s-a părut apropiată de o ciocolată amăruie de calitate: te bucuri de întreaga savoare a boabelor de cacao, dar rămâi cu un gust neplăcut în gură, care dispare după o vreme. David Ebershoff a reușit să dea naștere unei povești cu un subiect foarte delicat, dar care nu se concentrează doar pe factorul șocant al vieții lui Lili Elbe, ci vorbește despre dragoste și puterea de sacrificiu, într-o viziune sensibilă. Totuși, gustul amar este lăsat de caracterul episodic al majorității capitolelor și de unele reacții cel puțin dubioase venite din partea personajelor. Departe de a fi romanul la care m-am așteptat, Daneza a reușit să mă facă să-mi pese de protagoniști și de conflictele lor (interioare și exterioare) încât să fiu dispus să închid un ochi la problemele sale și să mă declar mulțumit de rezultatul final. Acum, aștept cu nerăbdare lansarea adaptării cinematografice, cu Eddie Redmayne în rolul lui Einar/Lili și Alicia Vikander în cel al Gretei. Din ce am văzut din cele două trailere lansate, o parte din problemele cărții au fost rezolvate de către scenaristă.

P.S: vă las mai jos trailerul filmului, care mie îmi face pielea ca de găină de fiecare dată când îi dau play.

Anunțuri

CODUL LUI DA VINCI, VARIANTA NORVEGIANĂ – recenzie EVANGHELIA DUPĂ LUCIFER, de Tom Egeland

evanghelia-dupa-lucifer

TITLU: Evanghelia după Lucifer

AUTOR: Tom Egeland

PUBLICAT DE: Editura All

DESCRIERE: În 1970, Silvana, fiica lui Giovanni Nobile, profesor de teologie la Vatican, este răpită din ordinul unei secte religioase și încuiată într-un sicriu. Dacă Nobile nu le predă un pergament vechi de mii de ani, numit Manuscrisul lui Lucifer, răpitorii amenință că o vor lăsa pe Silvana în coșciug până la moarte. Patruzeci de ani mai târziu, arheologul Bjørn Beltø descoperă ceea ce pare să fie un fragment din misteriosul manuscris și se trezește din nou ținta unor atacuri inexplicabile. Singura cale de a scăpa de urmăritori este să dezlege taina manuscrisului și să aducă la lumină un secret uluitor, păzit cu strășnicie de mai bine de patru milenii.

RECENZIE:

Nu este prima dată când, după ce se anunță noile titluri ce urmează a fi recenzate pe Bookblog, ne tentează aceleași cărți. Însă e prima oară când, în loc să facem două recenzii, ne-am gândit că ar fi mai interesant să împărtășim impresiile în cadrul aceluiași articol. Recenzie scrisă în colaborare cu Rox (YEEEY!!!).

Continuarea vă așteaptă la un simplu click pe imaginea de mai jos  😀

bookblog.ro

INCREDIBILA POVESTE A VASULUI ESSEX

in-inima-marii

TITLU: În inima mării

AUTOR: Nathaniel Philbrick

PUBLICAT DE: Editura Corint

DESCRIERE: În 1820, nava Essex a fost atacată şi scufundată de un caşalot înfuriat, echipajul disperat ajungând să plutească în derivă, în trei bărci mici, mai mult de nouăzeci de zile. Nathaniel Philbrick foloseşte documente puţin cunoscute şi prezintă detalii vii ale tradiţiei vânătorii de balene din Nantucket pentru a evidenţia aspectele terifiante ale acestui dezastru maritim înfiorător. În inima mării plasează pentru totdeauna tragedia vasului Essex în canonul istoric nord-american. În carte sunt relatate adevăratele evenimente care stau la baza celebrului roman Moby Dick de Herman Melville.

RECENZIE:

Până de curând, nu m-am prea împăcat cu istoria. Am considerat-o una dintre cele mai plictisitoare materii de la școală și nu alegeam să mă uit la documentare despre evenimentele din trecut decât dacă îmi doream să adorm cât mai repede. Așa că nu e de mirare că am păstrat distanța față de cărțile ce abordează astfel de subiecte. Din fericire, incredibila biografie De neînvins, scrisă de talentata Laura Hillenbrand, a reușit să mă convingă să gust puțin din nonficțunea istorică și astfel am ajuns față în față cu o altă poveste despre supraviețuire și puterea voinței umane în fața naturii necruțătoare.

Mulțumesc librăriei online Libris pentru ocazia de a descoperi tragica poveste a balenierului Essex imediat după publicarea ei în limba română!

După o întâlnire catastrofală cu un cașalot uriaș, desprins parcă din legende, echipajul balenierului Essex ajunge să plutească în derivă, pentru mai bine de trei luni, fără hrană sau apă, înarmați doar cu dorința de a se întoarce teferi acasă. Dacă vor reuși asta și cum îi va fi schimbat călătoria fatidică, rămâne să aflați singuri.

O să încep recenzia prin a evidenția unul dintre puținele aspecte care m-au deranjat la carte (bine, la ediția în limba română): prefața scrisă de Irina-Margareta Nistor. Dacă plănuiți să citiți În inima mării, vă sfătuiesc să ignorați cu desăvârșire cele patru pagini de la început, pentru că sunt pline de spoilere. În entuziasmul meu, am citit cap coadă prefața și am rămas cu un gust amar după aceea; unele dintre cele mai surprinzătoare și intense momente ale cărții au fost date-n vileag încă de la început.

În rest nu am ce să-i reproșez autorului și, implicit, cărții. Încă de la primul cuvânt am știut că, pentru a scrie În inima mării, Nathaniel Philbrick a făcut multe, multe, MULTE cercetări (îmi sunt martore nenumăratele referințe bibliografice de la sfârșit), dar și că a făcut asta cu pasiune. Mi-a plăcut felul în care au fost descrise activitățile banale de pe Nantucket, modului interactiv în care până și cei mai neexperimentați în ale navigației pe mare sunt puși la curent cu toate elementele unei corăbii și întrebuințările lor (prin niște schițe foarte faine) și, în special, atenția acordată cașaloților; mi s-a părut că autorul a încercat din toate puterile să atragă atenția asupra acestei specii aflate pe cale de dispariție în mare parte din cauza noastră. Epilogul – cu un titlu mai mult decât sugestiv – a fost, din acest punct de vedere, cel mai important „strigăt” al autorului pentru ajutorarea uriașelor mamifere marine.

Povestea balenierului Essex, atracția principală a cărții, a avut de toate: personaje ușor de îndrăgit, un eveniment catastrofal descris până în cel mai mic detaliu, tragedia zilelor nesfârșite și fără de speranță petrecute pe mare și soluțiile pe care cei rămași în viață au trebuit să le găsească pentru a supraviețui în continuare. Mi-a rămas în minte ce a avut de spus unul dintre supraviețuitori despre coșmarul pe care unii dintre colegii lui a trebuit să-l înfrunte atunci când foamea a scos ce a fost mai rău din ei, și anume canibalismul: nu și-au pierdut umanitatea din cauză că au recurs la această ultimă soluțe, la a se hrăni cu tovarășul lor mort, ci din cauză că zilele de înfometare le-au afectat într-un mod cât se poate de serios judecata (oricum, ceva asemănător); cred că aceste cuvinte rezumă foarte bine situația aparent fără de scăpare în care s-au găsit membrii echipajului în cele 90 de zile pe mare.

Departe de a fi doar o altă relatare monotonă a unei tragedii întâmplate cu mult timp în urmă, În inima mării este, în primul rând, un memento dur despre cum intervenția haotică a omului în treburile naturii poate avea rezultate catastrofale, o veritabilă lecție de istorie despre obiceiurile și tradițiile străvechi ale unor oameni care pentru multă vreme au trăit în comuniune cu natura, dar și un foarte interesant mini-atlas cu informații despre cel mai mare prădător din lume: cașalotul.

Mulțumesc librăriei online Libris pentru șansa de a citti această carte extrem de interesantă. Vă invit și pe voi să descoperiți multitudinea de cărți online – atât în română, cât și în engleză – care se află la doar un click distanță de bibliotecile voastre. Ca bonus, pe site găsiți zilnic fel de fel de oferte și reduceri, iar transportul este gratuit, indiferent de valoarea comenzii!

P.S: după cum probabil știți, cartea a fost ecranizată anul acesta, cu însuși Thor în rolul principal. Vă las mai jos trailer-ul subtitrat al filmului 😀

ÎN SPAȚIU, NIMENI NU TE POATE AUZI… FĂCÂND MIȘTO

martianul

TITLU: Marțianul

AUTOR: Andy Weir

PUBLICAT DE: Editura Paladin

DESCRIERE: Membrii echipajului Ares 3 ajung pe Marte pentru o misiune programată să dureze două luni, dar o furtună puternică le dă planurile peste cap și sunt nevoiți să părăsească planeta după doar câteva zile. Însă numai cinci dintre cei șase membri ai echipajului se vor lansa spre Pământ. Mark Watney, pe care ceilalți îl cred mort, rămâne singur, cu resurse limitate de apă și de hrană. Și astfel pornește într-o uimitoare cursă pentru supraviețuire, reușind să facă ceea ce nimeni până atunci nu ar fi crezut că este posibil pe o planetă fără viață. Inteligența și umorul, stăpânirea de sine și ingeniozitatea îl vor ajuta pe Watney să facă față rând pe rând problemelor aparent insurmontabile. Dar va reuși el să se întoarcă teafăr pe Pământ? Și de unde îi poate veni salvarea?

RECENZIE:

Lăudat peste tot: pe bloguri, Facebook, YouTube, Goodreads și în curs de ecranizare – cu un prim trailer foarte mișto, Marțianul lui Andy Weir mi-a atras atenția prin vară și de atunci am numărat zilele până la apariția cărții în română. De Black Friday nu am mai putut rezista și mi-am comandat romanul, iar acum nu îmi mai rămâne nimic de făcut decât să aștept varianta HD a filmului, pentru a retrăi peripețiile lui Mark Watney.

După o furtună de nisip neașteptat de puternică, membrii echipajului Ares 3 au părăsit planeta Marte, misiunea abia începută și pe unul dintre ei. Despre Mark Watney, botanistul de serviciu, grav rănit în urma furtunii, s-a crezut că ar fi mort, doar că lucrurile stau puțin diferit… Mark nu numai că a supraviețuit primii lovituri din partea noii sale case neospitaliere, dar puternicul său instinct de conservare îl determină să-l facă pe dracu-n patru și reușește să sfideze orice regulă prin ingeniozitate și umor.

Nu m-am așteptat nicio clipă că o să dau peste o carte atât de amuzantă. Un mare plus al romanului, simțul umorului și sarcasmul personajului principal au făcut din Marțianul o lectură cu atât mai plăcută. A fost incredibil de revigorant și neașteptat să dau peste câteve glume extrem de reușite îngrămădite printre toate acele date tehnice obositoare. Ninja-pirații, o unitate de măsură inventată de Mark vor face, cu siguranță, istorie. Cel mai amuzant moment al cărții, cel puțin pentru mine, a fost atunci când toți cei de pe Pământ își fac griji pentru Mark și se întreabă la ce s-o gândi, iar el se minunează cum de poate Aquaman să controleze balenele când ele sunt, de fapt, mamifere. G-E-N-I-A-L!!!

Mark Watney, personajul principal al cărții, este încăpățânat, sarcastic, nespus de haios și lista poate continua. Determinat să supraviețuiască pe Marte după ce a fost lăsat în urmă de către echipajul lui care îl credea mort, face scoate acel „im” din „imposibil” și transformă orice îi ajunge în mâinile dibace în chestii esențiale pentru a apuca zorii unei noi zile. După cum am spus ceva mai devreme, umorul de care dă dovadă, în ciuda situațiilor disperate, este unul dintre cele mai importante aspecte ale romanului (cel puțin pentru cititorul mainstream, cel care nu este obișnuit cu multitudinea de detalii tehnice din romanele science-fiction) și arată, de fapt, tăria de caracter a lui Mark. Deoarece e nevoie de multă, multă forță pentru a râde în fața unei nenorociri.

Marțianul este un roman scris într-un limbaj tehnic ancorat în realitatea științifică, fără prea multe înflorituri care să îi confere o valoare artistică deosebită. Probabil că acest aspect al cărții o să taie din interesul unora de a citi Marțianul din teama de a nu înțelege mai nimic, dar nu cred că e cazul; totul este explicat astfel încât să nu apară astfel de probleme.

Totuși, i-am dat doar patru stele pe Goodreads. De ce? Din cauza abundenței de capitole în care am fost obligat să urmăresc niște personaje statice, deloc interesante și fără nicio urmă de personalitate. Vorbesc, desigur, despre oamenii de la NASA și toți ceilalți care au avut un cuvânt de spus în misiunile de salvare ale lui Mark. După ce am citit atâtea înregistrări de jurnal și m-am atașat de astronautul cu o incredibilă dorință de a supraviețui pe Marte, momentele în care nu am fost alături de el mi s-au părut lipsite de culoare, insipide și ușor forțate, de parcă toate acele capitole au fost scrise doar pentru a adăuga mai multe pagini cărții.

Marțianul este un roman S.F. care poate fi digerat cu ușurință chiar și de către cititorii care nu sunt obișnuiți cu acest gen. Deși detaliile tehnice și limbajul specific oamenilor de știință abundă și, cel puțin la început, pot părea covârșitoare, cartea nu obosește și, cel mai important, nu plictisește. Protagonistul e incredibil, iar umorul de care dă dovadă chiar și în cele mai negre clipe cu siguranță o să vă smulgă măcar un zâmbet. Recomand cu drag 😀

UN TĂCIUNE ÎN CENUȘĂ

elias-si-spioana-carturarilor

TITLU: Elias și spioana Cărturarilor (An Ember in the Ashes #1)

AUTOR: Sabaa Tahir

PUBLICAT DE: Editura YoungArt

DESCRIERE: Elias este cel mai bun soldat al Academiei militare a Imperiului – şi, în secret, cel care îşi doreşte cel mai puţin să se afle acolo. Aflat pe punctul de a dezerta, se vede obligat să participe la o competiţie nemiloasă al cărei câştigător va fi desemnat împărat.    

Laia face parte din clanul Cărturarilor, înrobit de mulţi ani de către Războinici. Când fratele ei este arestat sub acuzaţia de trădare, Laia ia legătura cu mişcarea de rezistenţă împotriva asupritorilor, în speranţa că îi vor elibera fratele. În schimbul ajutorului, rebelii îi cer să se strecoare în Academie şi să spioneze pentru ei.

Când Elias şi Laia se întâlnesc, îşi vor da seama că legătura dintre ei este mult mai puternică decât ar fi crezut vreodată şi că soarta Imperiului se află în mâinile lor. Destinele li se încrucişează într-o poveste care se citeşte cu sufletul la gură, despre curaj, iubire, loialitate şi libertate, într-o lume în care totul le este potrivnic.

RECENZIE:

Am vrut să citesc romanul scris de Sabaa Tahir încă dinainte să fie publicat la noi, atât de lăudat era pe booktube și Goodreads. Oriunde întorceam capul, dădeam peste An Ember in the Ashes și acea copertă absolut încântătoare sau peste (încă) o recenzie care nu făcea altceva decât să dea apă la moară și să agite un monstruleț dinăuntrul meu, cel numit NERĂBDARE. După câteva luni agonizante, care au părut mai degrabă ani, iată că am reușit în sfârșit să-i însoțesc pe Laia și Elias într-o aventură de neuitat.

Romanul este scris din două perspective (după cum ne spune și traducerea „impecabilă” a titlului): cea a Laiei, o fată din neamul Cărturarilor a cărei viață ia o turnură neplăcută atunci când un grup de Măști îi ucide bunicii și îl arestează pe fratele ei din cauza unor presupuse legături ale acestuia cu Rezistența, o grupare care acționează din umbră pentru a dezmembra Imperiul; și cea a lui Elias, unul dintre cei mai buni studenți ai Academiei Blackcliff, o viitoare Mască – un ucigaș nemilos aflat la cheremul Împăratului – nu prea împăcată cu destinul său și care nu își dorește nimic mai mult decât să dezerteze și să poată părăsi Academia odată pentru totdeauna.

De mult nu am mai citit un roman fantasy YA atât de bun! Un singur lucru m-a deranjat atât de mult încât aproape a reușit să distrugă plăcerea lecturii, dar am ales să-l ignor. În primul rând, trebuie să spun că am adorat ambele perspective din care ne este prezentată povestea și mi s-a părut că s-au completat reciproc extraordinar de bine: pe când capitolele Laiei au fost ceva mai lente și s-au axat pe dezvoltarea ei ca personaj și pe latura psihologică a misiunii sale, cele în care îl aveau pe Elias ca protagonist au fost încărcate de acțiune, suspans și adrenalină. La început, când Laia încă nu a ajuns în preajma nenorocitei ăleia care își spune Comandant, abia așteptam să „scap” de capitolele ei și să aflu prin ce fel de încercări mai trece Elias. În timp, am învățat să o iubesc și pe Laia, iar din acel punct nu am mai putut lăsa cartea jos.

Personajele au fost foarte bine realizate, indiferent că vorbim despre protagoniști sau prietenii/aliații/dușmanii acestora. M-am atașat foarte repede de Elias atât datorită personalității, cât și a trecutului său (n-o să vă spun mai multe, povestea lui e mult prea faină și trebuie neapărat să o descoperiți singuri). Laia a avut nevoie de ceva mai mult timp pentru a mă convinge că are ce-i trebuie pentru a juca rolul de eroină, dar la final a ajuns să fie una dintre protagonistele cu cea mai uimitoare evoluție: după un început timid, Laia a dat dovadă de atât de multe calități (curaj, loialitate, prietenie, etc.) încât nu m-am putut abține să nu o ador. Tot la capitolul personaje, trebuie neapărat să vorbesc despre Cain, unul dintre Profeți și cel care l-a adus pe Elias la Academie. Doamne, am adorat cele câteva replici pline de sarcasm pe care acesta i le-a aruncat lui Elias în față. Fără să exagerez, am râs cu lacrimi aproape de fiecare dată când Profetul îi închidea gura protagonistului. So sassy! Iar antagonistul… OMG! Comandantul mi s-a părut răul pur, fără să aibă motive patetice pentru care a devenit așa. A fost chiar refreshing să văd un personaj negativ care e rău pentru că așa e el.

Sistemul de magie ingenios a dat un strop de savoare cărții. Măștile, acei asasini perfecți, mi-au adus puțin aminte de Fiii Harpiei din sezonul 5 din Game of Thrones. Djinii, efriții și celelalte spirite au fost niște adiții binevenite în universul imaginat de autoare, diversificându-l. Cu toate acestea, aș fi preferat ca elementele fantastice să fi avut o pondere mai mare în carte, iar „patrulaterul” amoros să nu fi existat 😀

Iar acum marea mea problemă cu romanul: traducerea. De obicei, nu sunt persoana care să critice traducerea unei cărți, ba chiar prefer să aștept după versiunea în română decât să  citesc în engleză, și încerc cât de mult să sprijin editurile de la noi. De această dată parcă traducătorul/editura s-au străduit din răsputeri să ne arate ce tâmpenie colosală au făcut. Titlul acela incredibil de pueril (și care dă un foarte mic spoiler legat de acțiune) ar fi trebuit să fie un avertisment suficient în legătură cu ce avea să mă aștepte… De foarte multe ori am avut impresia că unicul țel al traducerii a fost să transforme cartea într-o poveste pentru copii. Știți cum majoritatea fanilor HP sunt oripilați de traducerea numelui Voldemort în Cap-de-Mort? Ei bine, de această dată avem Zburătorul (în original, The Nightbringer) și Profeții (dacă nu mă înșel, în engleză purtau numele de Augurs). Pentru Profeți sunt dispus să închid un ochi, dar… Zburătorul? Partea de mitologie din lumea creată de Sabaa Tahir e în mod clar inspirată de legendele orientale, iar Zburătorul, din câte știu, e ceva pur autohton (corectați-mă dacă greșesc) și în niciun caz nu-și are locul printre djini și efriți. Mă opresc aici, pentru că nu voi termina recenzia în vecii vecilor dacă voi continua în acest ritm.

Și, înainte de încheiere, trebuie neapărat să spun că nu știu ce naiba a fumat autoarea atunci când a declarat că romanul ăsta e un stand-alone. Știu că urmează să apară o continuare, dar înainte ca aceasta să fie anunțată, tot internetul vuia despre cum că e musai ca An Ember in The Ashes să fie urmată de cel puțin încă o carte. Yep, sunt de acord cu ei. Prea multe au fost lăsate neexplicate/în plop, iar problema care a stârnit scânteia de revoluție din sufletul Laiei nu a fost rezolvată. Deci da, cartea asta are neapărată nevoie de o continuare.

O lume cum nu am mai văzut, inspirată din Imperiul Roman și nu numai. Un sistem de magie nemaivăzut, despre care vreau să aflu cât mai multe. Doi protagoniști memorabili. Citiți An Ember in the Ashes (de preferat în engleză), vă asigur că își merită toate laudele.