TITLU: Prințul mecanic (Dispozitive infernale #2)
AUTOR: Cassandra Clare
PUBLICAT DE: Editura Leda
DESCRIERE: În lumea magică a Londrei Victoriene, Tessa Gray şi-a şăsit În Sfârşit Locul, Alături de vânătorii de umbre. Dar liniştea se dovedeşte a fi trecătoare când forţe întunecate din Conclav plănuiesc s-o înlăture pe Charlotte, protectoarea ei, de la conducerea Institutului. Dacă se va întâmpla acest lucru, Tessa va ajunge pe străzi, pradă uşoară pentru misteriosul Magistru, care urmăreşte să se folosească de puterile ei în scopuri nu tocmai nobile. Cu ajutorul lui Will şi Jem, Tessa descoperă că războiul purtat de Magistru împotriva vânătorilor de umbre este cât se poate de personal. El îi învinuieşte pentru o tragedie petrecută cu mult timp în urmă, din pricina căreia, susţine el, viaţa îi fusese distrusă. Pentru a descoperi secretele trecutului, cei trei prieteni călătoresc din Yorkshire-ul învăluit în ceaţă spre un conac de care sunt legate poveşti cumplite; din cartierele sărăcăcioase ale Londrei spre o sală de bal fermecătoare, unde Tessa descoperă că adevărul despre originile ei este mult mai sinistru decât îşi închipuise vreodată. Când se întâlnesc cu un demon mecanic, care-i transmite lui Will un avertisment, aceştia înţeleg că Magistrul le ştie fiecare mişcare – şi că unul dintre apropiaţii lor i-a trădat. Tessa realizează că inima îi bate din ce în ce mai tare pentru Jem, însă dorinţa de a fi cu Will, în pofida stărilor lui sumbre, continuă să o tulbure. Dar ceva se schimbă în Will – zidul pe care băiatul şi-l construise în jurul lui începe să se năruie. Dacă-l vor găsi pe Magistru, va putea oare Will să se elibereze de secretele sale şi să-i ofere Tessei răspunsurile legate de originea şi de menirea ei? În vreme ce căutarea Magistrului, dar şi a adevărului, îi pune pe cei trei prieteni în situaţii primejdioase, Tessa înţelege că, atunci când amesteci dragostea cu minciunile, poţi corupe chiar şi cea mai curată inimă.
RECENZIE:
Îngerul mecanic mi-a arătat cât de mult a evoluat Cassandra Clare în materie de scris și că, dacă lasă la o parte personajele enervante și se concentrează mai mult pe latura emoțională și nu pe acțiune, rezultatul poate fi de-a dreptul superb. Spre deosebire de Instrumente mortale, în Dispozitive infernale mi s-a părut că personajele au întâietate, iar acțiunea e destul de înceată și aproape lăsată undeva în fundal.
Al doilea volum al seriei, Prințul mecanic, reia povestea Tessei și a vânătorilor de umbre londonezi de unde s-a terminat în romanul precedent. Pe parcursul celor 400 de pagini aflăm despre trecutul Magistrului și motivul pentru care dorește distrugerea nefilimilor, ne sunt dezvăluite secretele lui Will și o parte din misterul din jurul Tessei pare să se dizolve. Trădările, minciunile și răsturnările de situație sunt și ele la ordinea zilei, astfel încât ajungi să nu mai știi în cine să te încrezi. La un moment dat toate personajele din jurul Tessei îmi păreau suspecte.
După cum am zis, această serie mi-a lăsat impresia că se concentrează mai mult pe personaje și trăirile lor decât pe acțiune, și o face într-o manieră absolut superbă. Protagoniștii au parte de portrete complexe și complete, astfel încât e mai ușor pentru cititor să relaționeze cu ei și să se pună în pielea lor; sunt umani, fac greșeli și alegeri proaste, dar asta îi face mai palpabili, mai reali. Dacă ar fi să fac o paralelă între Dispozitive și Instrumente și să spun un lucru care mi-a plăcut la ambele serii, în aceeași măsură, aș alege personajele secundare. Atenția pe care Cassandra Clare le-o acordă acestora mă uimește de fiecare dată. Charlotte, Henry și Sophie au fiecare momentele lor de glorie (în special Sophie), iar felul în care personalitățile lor evoluează e, din nou, superb. În Prințul mecanic ne sunt introduși noi „actori”, ca să le spun așa, dintre care cel mai mult mi-a plăcut de Gideon Lightwood, cine a citit cartea cred că știe și de ce (orice detaliu în plus cred că ar constitui un spoiler și chiar nu vreau să stric lectura pentru cei care nu au ajuns la acest volum). Majoritatea personajelor noi au jucat rolurile unor pseudo-antagoniști și au făcut-o chiar foarte bine. Totuși, mi-aș fi dorit ca adevăratul antagonist să fi fost mai prezent.
Bun, cam astea ar fi punctele forte. Să trecem și la cele slabe, pentru că au fost câteva. În primul rând e vorba de veșnicul triunghiul amoros din cărțile YA. Am urmărit un interviu cu autoarea în care aceasta vorbea despre triunghiuri amoroase (îl găsiți aici) și pot spune că înțeleg cât de cât de ce le folosește. Dar tot rămâne o mare pată neagră în ochii mei, mai ales pentru că am avut impresia că triunghiul Will-Tessa-Jem s-a format destul de brusc, și o să explic și de ce. În primul volum au fost doar unele indicii subtile care să ne conducă în această direcție, dar în mare a fost vorba doar despre relația dintre Tessa și Will. La începutul Prințului mecanic, Tessa simte, dintr-o dată, furnicături de fiecare dată când Jem o atinge sau alte lucruri asemănătoare, iar acestea nu au fost prezente și în Îngerul mecanic. Pur și simplu mi s-a părut că Tessa a început să aibă sentimente pentru Jem prea subit. Al doilea lucru care m-a deranjat a fost un anumit personaj, un vârcolac ca să fiu mai exact, care mi s-a părut exagerat construit, clișeic, oarecum reciclat și pus în carte doar pentru a avea un soi de „bufon” care să destindă atmosfera.
Nu regret nicio clipă faptul că am citit aceste cărți, chiar dacă la început am fost reticent în legătură cu ele. Recomand Dispozitive infernale tuturor celor care-și doresc să se piardă într-o lume fascinantă și să trăiască intensitatea sentimentelor personajelor.
RATING: 9,5/10
răzvan's bookshelf 