CEA MAI MARE LUPTĂ DE GLADIATORI DIN ISTORIA LUMII – recenzie BATMAN VS SUPERMAN: ZORII DREPTĂȚII

TITLU ORIGINAL: Batman v Superman: Dawn of Justice

REGIZOR: Zack Snyder

DISTRIBUȚIE: Ben Affleck, Henry Cavill, Gal Gadot, Jesse Eisenberg, Amy Adams, Jeremy Irons, Holly Hunter, Callan Mulvey, Tao Okamoto, Laurence Fishburne, Diane Lane

STUDIO: Warner Bros.

ADUS ÎN ROMÂNIA DE: Freeman Entertainment

DESCRIERE: Temându-se că acţiunile eroului cu puteri nelimitate vor avea consecinţe de necontrolat, legiuitorul oraşului Gotham decide să ia măsuri şi îi declară război noului zeu al oraşului Metropolis. În acest timp, omenirea încearcă să stabilească cel fel de supererou ar fi mai potrivit pentru a-i garanta protecţie necondiţionată. Cu Batman şi Superman în luptă unul împotriva celuilalt, răufăcătorii au suficientă libertate să pună la cale un plan care va ameninţa siguranţa întregii planete.

RECENZIE:

Am așteptat BvS cu sufletul la gură din august anul trecut, când trailerul lansat cu ocazia Comic Con-ului de la San Diego a fost lansat cu surle și trâmbițe și a luat lumea prin surprindere. Acum, după 4 trailere cel puțin epice și numeroase spoturi TV, avem în sfârșit ocazia să vedem, transpusă pe marele ecran, confruntarea celor mai cunoscute personaje din istoria benzilor desenate, iar rezultatul final… ei bine, cred că e suficient să spun că a reușit deja să stârnească numeroase controverse, în special în rândul criticilor.

„The greatest gladiator match in the history of the world!” – Lex Luthor

După 18 luni de la evenimentele care au distrus mai bine de jumătate din Metropolis, Superman este privit cu teamă, ba chiar cu ură, de către majoritatea cetățenilor. Însă nimeni nu pare să îl deteste mai mult decât Bruce Wayne (a.k.a justițiarul din Gotham, Batman), care a fost martor al evenimentelor de la sfârșitul lui Man of Steel și a văzut „pe viu” distrugerile cauzate de bătălia lui Superman cu generalul kryptonian Zod. După o serie de evenimente șocante, orchestrate în mare taină de o a treia persoană, Batman și Superman se întâlnesc față în față, iar conflictul dintre cele două personaje cu principii complet diferite explodează într-o luptă de zile mari.

„I have to destroy him.” – Bruce Wayne

Cum mi s-a părut filmul? O să detaliez în continuare, împărțind recenzia pe „capitole” după cum urmează:

Prima pe listă ar fi povestea. Trebuie să recunosc că am avut cu totul alte așteptări la acest capitol, iar multitudinea de clipuri și trailere au lăsat să se înțeleagă că filmul o să fie un regal de peste două ore de bătălii epice între Batman și Superman. Ei bine, îmi pare rău (oare?) să vă dezamăgesc, dar nu prea e cazul. De fapt, cei care o să meargă la film doar pentru a vedea confruntarea dintre cei doi titani se vor simți într-un fel trădați, fiindcă BvS își acordă timpul necesar pentru a-și dezvolta personajele principale (Bruce Wayne, Clark Kent și Lex Luthor) și abia după ce pelicula se apropie periculos de mult de pragul de două ore ne sunt satisfăcute pretențiile de spectatori obișnuiți cu blockbustere înțesate de efecte speciale.

„Stay down! If I wanted it, you’d be dead already!” – Superman

BvS mi s-a părut un film deosebit de complex, pe care trebuie să-l vezi de mai multe ori pentru a-l putea aprecia cu adevărat. Scenariștii Chris Terrio și David S. Goyer au amestecat cu măiestrie thriller-ul politic și psihologic, câteva elemente de horror (o să revin asupra acestui aspect ceva mai târziu) și nenumărate subtraturi religioase cu momente desprinse parcă din paginile unor benzi desenate, rezultând un film diferit, dar atââât de bun. Da, suferă puțin la capitolul editare, iar unele scene o să ridice câteva semne de întrebare în cel mai bun caz și vor părea complet degeaba în cel mai rău, numai că acestea sunt lucruri pe care le observi doar dacă le cauți.

„Well… Here I am!” – Batman

Să trecem la distribuție/personaje. Nu m-am îndoit nicio clipă că Batfleck o să funcționeze. Deși în majoritatea imaginilor promoționale, costumul lui arată cel puțin ciudat și oleacă incomod, în film e… nici nu-mi găsesc cuvintele, iar un simplu „genial” mi se pare că nu-i de ajuns. Acest nou Batman e brutal, inteligent, pe alocuri înfiorător; un luptător desăvârșit și un strateg de primă clasă. Introducerea lui mi s-a părut, fără să exagerez, unul dintre cele mai surprinzătoare momente din tot filmul. Pândind în umbre, ascunzându-se de polițiști, Batman a părut cu adevărat un demon (așa cum era descris de un grup de femei pe care le-a salvat puțin mai devreme) care s-a ridicat din Iad pentru a pedepsi infractorii din Gotham. Ben Affleck a făcut o treabă excepțională interpretând un Bruce Wayne trecut prin viață, măcinat de trecutul său tumultuos, bântuit de coșmaruri din care nu lipsește motivul liliacului, dar și de o viziune nu tocmai încurajatoare, a unui posibil viitor apocaliptic, în care Superman a luat-o razna și amenință să distrugă întreaga planetă.

„I’m older now than my father ever was.” – Bruce Wayne

Henry Cavill a fost destul de OK, dar nu am putut să trec peste momentele în care a părut să aibă aria emoțională a unei scânduri. Nu știu sigur dacă de vină a fost scenariul concentrat mai mult pe Bruce Wayne/Batman sau interpretarea lui destul de rigidă, însă mi s-a părut că se putea mult mai bine din partea lui și sper sincer să mă surprindă în viitoarele Justice League.

„Next time they shine your light in the sky, don’t go to it. The Bat is dead. Bury it. Consider this mercy.” – Superman

Fără doar și poate, cea mai mare surpriză pentru mine a fost Jesse Eisenberg în rolul lui Lex Luthor. Nu l-am putut suporta în trailere, dar a fost ceva deosebit în felul în care a interpretat această nouă versiune a (probabil) celui mai cunoscut villain din universul lui Superman. Acest Lex dă pe dinafară de excentricitate și nebunie, îi lipsește în mod clar o doagă și are câteva momente în care geniul lui diabolic arde precum o torță, momente care mi s-au părut absolut încântătoare. Jesse Eisenberg a reușit cumva să facă dintr-un sociopat un personaj pe care ajungi chiar să-l simpatizezi, iar acest lucru nu e deloc ușor. Reticent la început, am ajus să-l plac tot mai mult pe măsură ce filmul avansa și cred cu tărie că ar fi fost personajul meu preferat din BvS, asta dacă nu ar fi apărut…

„We know better now, don’t we? Devils don’t come from hell beneath us. They come from the sky.” – Lex Luthor

Wonder Woman! A furat spectacolul, nu încape nicio urmă de îndoială, iar modul în care a intervenit în lupta finală… OMFG! Sincer, aș revedea filmul la nesfârșit doar pentru acea ultimă jumătate de oră glorioasă. Gal Gadot, deși întâmpinată cu reticență de către majoritatea fanilor războinicei amazoniene, ne-a servit o Wonder Woman care tăbăcește funduri fără să clipească, dar și o Diana Prince excelentă, misterioasă și sexy, pe care abia aștept să o văd în filmul ei stand alone de anul viitor. Uitați de #TeamBatman sau #TeamSuperman. După ce veți vedea BvS cu siguranță o să vă aflați în #TeamWonderWoman.

„Oh, I don’t think you’ve ever known a woman like me.” – Diana Prince

Acțiunea lipsește aproape cu desăvârșire o bună bucată de vreme, iar aici mă refer strict la acțiune în sensul tradițional, cu pumni împărțiți în stânga și-n dreapta și explozii masive care distrug totul în calea lor. Primele două treimi din BvS se concentrează foarte mult pe personaje, pe trăsăturile care-i individualizează și pe motivele pentru care se urăsc unii pe alții. A treia parte, în schimb, excelează la acest capitol și ne oferă un adevărat festin de efecte speciale superbe și două (hai trei) lupte care, pe mine, m-au ținut cu sufletul la gură. Trebuie să recunosc că cel mai mult mi-a plăcut lupta dintre Trinity și Doomsday – nu e spoiler, au arătat creatura în trailerul #2 –, care a fost o încântare dpdv vizual și o adevărată desfătare a celorlalte simțuri. Trebuie să menționez felul în care Wonder Woman, Batman și Superman luptă împotriva monstrului: fiecare face orice-i trece prin cap, nu sunt o echipă și asta se simte din plin, iar Batman are parte de câteva momente neașteptat de amuzante în care, deoarece e singurul fără superputeri de acolo, se vede nevoit să se ascundă în spatele unor bolovani sau resturi de clădiri pentru a scăpa de razele distructive ale lui Doomsday.

„Rawwwwwr!!!” – Doomsday

Cei mai mulți critici se plâng de faptul că BvS pare editat foarte amatoricesc și că povestea e all over the place. Într-un fel sunt de acord cu aceste afirmații și cu siguranță că am putut observa micile probleme ale filmului, dar pe mine nu m-au deranjat chiar atât de mult. Totuși, înțeleg de ce BvS primește atât de mult hate – poate că aici s-au strecurat puțin și rezervările pe care unii critici le au față de regizorul Zack Snyder – și de ce unii spectatori se vor declara nemulțumiți de rezultatul final: campania de promovare ne-a promis ceva, dar am primit cu totul și cu totul altceva.

„You’re psychotic.” – Lois Lane

Se ridică BvS la înălțimea așteptărilor? Da și nu; aici depinde foarte mult și ce aștepți de la el. Personal, am adorat filmul cu tot cu problemele lui – da, ar fi putut fi editat puuuțin mai atent, iar unele scene ar fi putut foarte bine să nici nu apară în produsul finit – și înțeleg perfect de ce multă lume se declară dezamăgită de el. Sfatul meu este să mergeți la film cu așteptări moderate, așa cum am făcut și eu, pentru a vă bucura din plin de această peliculă îndrăzneață, foarte ambițioasă, matură și care vă va ține în priză de la început până la sfârșit.

„You know, it’s true what they say about little boys: born with no natural inclination to share.” – Diana Prince

Batman vs Superman: Zorii Dreptății rulează în cinematografele din România din 25.03.2016.

RATING: 

ORAȘUL ULTIMEI PROVOCĂRI – recenzie ORAȘUL FOCULUI CERESC, de Cassandra Clare

TITLU: Orașul Focului Ceresc (Instrumente Mortale #6)

AUTOR: Cassandra Clare

PUBLICAT DE: Editura Leda 

DESCRIERE: Întunericul s-a pogorât asupra lumii vânătorilor de umbre. Haosul şi distrugerea îi copleşesc pe nefilimi în vreme ce Clary, Jace, Simon şi prietenii lor se mobilizează pentru a înfrunta cel mai mare rău cu care au avut vreodată de-a face: fratele lui Clary, Sebastian Morgenstern. Cu ajutorul Pocalului Infernal, el transformă vânătorii de umbre în creaturi de coşmar, distrugând familii şi pe oamenii care se iubesc, pe măsură ce armata lui de întunericiţi creşte. Nimic din această lume nu îl poate înfrânge pe Sebastian… dar dacă vânătorii de umbre ar ajunge pe tărâmul demonilor, ar putea avea o şansă… Se vor pierde vieţi, iubiri vor fi sacrificate, şi întreaga lume se va schimba. Cine va supravieţui finalului exploziv?

RECENZIE:

Iată-ne ajunși la finalul acestei călătorii. Instrumente Mortale va rămâne mereu, cel puțin pentru mine, acea trilogie care nu s-a mulțumit să fie trilogie și a aspirat la titlul de serie de șase volume, chiar dacă asta a însemnat să chinuie cititorii, după acel glorios sfârșit al Orașului de sticlă, cu un volum Oraș al îngerilor căzuți deloc inspirat și un Oraș al sufletelor perdute acceptabil, dar destul de plictisitor. Ei bine, așa cum ne-a obișnuit, Cassandra Clare revine în forță cu ultima (da, de această dată acesta este finalul definitiv) parte a seriei care a cucerit milioane de cititori prin intermediul intrigilor atent țesute, personajelor exemplar conturate și al unei lumi ireale care lasă impresia că s-ar putea ascunde în umbrele propriei case.

Cu ajutorul Pocalului Infernal, Sebastian – fratele cu sânge de demon al lui Clary – începe să semene teroare printre nefilimi, atacând Institutele rând pe rând și convertind vânătorii de umbre în ființe crude, însetate de sânge și lipsite de puterea liberului arbitru, pe deplin credincioase lui și numai lui. Vânătorii de umbre care au scăpat de răbufnirile de vilență ale lui Sebastian se refugiază în Idris, lăsând repudiații fără nicio apărare în fața ororilor din alte dimensiuni. Nu durează mult până când războiul începe să bată la ușă, iar Clary, Jace, Simon, Isabelle, Alec și Magnus sunt prinși în inima acestei devastatoare tornade, care promite că va nimici totul în calea ei.

După cum am spus în recenzia volumului anterior și după cum cred că reiese și din introducere, nu sunt cel mai mare fan al Instrumentelor. Primele trei volume mi-au plăcut foarte mult, deznodământul acestora fiind cât se poate de perfect, dar o mare parte din magia care a făcut ca trilogia originală să funcționeze a părut să se fi pierdut undeva pe drum în timp ce autoarea scria volumul 4, iar numărul 5, cu toate că a fost un pas în direcția potrivită, nu a strălucit nici el prea mult. Așa că nu e de mirare că am încercat să amân cât mai mult cu putință momentul în care să pun mâna pe Orașul Focului Ceresc și să-mi închei socotelile cu personajele pe care le iubesc/urăsc. Și am fost surprins.

Am fost surprins să redescopăr aceleași trăiri pe care le-am avut citind Orașul de sticlă, să văd cât de mult au evoluat unele personaje sau, dimpotrivă, cât de frustrant de cretine au rămas în continuare (mă uit la tine, Clary). Am fost surprins să văd cât de abil a reușit Cassandra Clare să lege toate evenimentele din volumele precedente și cum a făcut în așa fel încât să-mi pese de personajele din următoarea ei serie, The Dark Artifices (primul volum, Lady Midnight, a apărut deja în străinătate). Iar finalul… deși aș fi preferat să fi fost ceva mai realist și ca acțiunile protagoniștilor să fi avut consecințe permanente, nu pot să dau cu șutul într-un final fericit.

Acțiunea mi-a amintit atââât de mult de Orașul de sticlă (dar și de Prințesa mecanică, puțin de tot) în sensul că începutul m-a plictisit de moarte; primele 100 și ceva de pagini fiind incredibil de lente, numai pentru a-și intra în ritm odată cu primul atac de amploare al lui Sebastian. Din acel punct, cartea a devenit uimitor de alertă și atât de multe lucruri importante s-au întâmplat în foarte puțin timp încât a trebuit să recitesc unele paragrafe doar ca să mă asigur că nu am pierdut nimic crucial. Luptele dintre vânătorii de umbre și armata lui Sebastian au avut gradul potrivit de violență pentru a fi considerate foarte entertaining, dar au fost și dureroase în același timp, având un impact emoțional devastator pentru majoritatea nefilimilor angajați în război. Cât despre tărâmul demonilor… adrenalină pură. Totuși, trebuie să recunosc că autoarea pare să aibă o înclinație spre finalurile în care protagoniștii cer ajutorul unei ființe mult mai puternice decât ei pentru a reuși să iasă din încurcături. Și cam atât, altfel o să încep să înșir spoiler după spoiler și nu vreau asta 😉

La capitolul personaje nu am fost pe deplin cucerit, dar la asta mă cam așteptam, fiind obișnuit cu idioțenia lui Clary, aroganța lui Jace și personalitatea geeky a lui Simon. Am fost puțin dezamăgit să văd că trio-ul de protagoniști a stagnat în ceea ce privește dezvoltarea persoanlităților lor și că au rămas, în mare, aceleași personaje pe care le-am cunoscut în Orașul oaselor. Clary este, de departe, cea mai proastă eroină peste care am avut ghinionul să dau până acum: ia niște decizii atât de imbecile, care de foarte multe ori ajung să afecteze întreaga lume, și niciodată nu stă să cântărească opțiunile înainte să se arunce în focul luptei. Da, a fost un moment în care parcă și-a mai spălat din păcate, dar tot nu o pot suferi și mă bucur nespus că am scăpat de ea 😀 Nici pe Jace nu l-am prea suportat, replicile lui „sarcastice” au fost destul de lispite de gust și exagerate, iar atitudinea lui de bad boy, dar care ascunde un suflet de aur a expirat prin 2010. Simon e grozav, nu ai cum să nu-l iubești. Punct. Nu spun mai multe. Cel mai mult m-a surprins Alec și cât de mult a evoluat față de cum era în volumul precedent, fiind mult mai sigur pe sine, fără toate acele frământări despre statutul de nemuritor al lui Magnus și mult mai… însetat de sânge? OK, asta nu a sunat cum trebuie. Dar da, în acest volum Alec nu se dă în lături de la nimic și este primu care se avântă în bătălie. Isabelle a beneficiat și ea de atenția Cassandrei Clare, iar de această dată avem oportunitatea de a privi în adâncul sufletului ei. Izzy din Orașul Focului Ceresc este mult mai fragilă, mult mai reală și mai ușor de îndrăgit. Iar Sebastian… Oho! L-am adorat. Cred că în acest volum a strălucit intens, asemeni Luceafărului ;)) Pentru mine, Sebastian este antagonistul suprem al seriei, depășindu-l cu mult pe Valentine, fiind lipsit de scrupule, rece și calculat, cu o personalitate fermecătoare, acel tip de personaj pe care iubești să-l urăști.

Stilul e același: mult mai complex decât în alte cărți YA, dar nu într-atât de serios încât să riște să plictisească publicul țintă. M-a luat pe nepregătite, încă o dată, bogăția lumii nefilimilor, istoria lor detaliată și paralele cu Biblia. Descrierile unor locuri – Alicante, Curtea Reginei Elfilor sau Edomul – au fost pur și simplu superbe, părând mai degrabă niște locații reale decât ceva pur fictiv, născut din imaginația fără limite a autoarei. Dialogurile au scârțâit pe alocuri, unele fiind destul de forțate și neconvingătoare, dar în majoritatea timpului acestea au funcționat. Ce m-a deranjat a fost cât de mult s-a insistat pe mușchii lui Jace și pe pomeții lui Jace și pe spatele lui Jace și pe ochii lui Jace și pe părul lui Jace și pe cât de incredibil de sexy este Jace. Am înțeles din prima, Cassandra Clare, că Jace este exagerat de perfect și că nimic nu-i poate întina frumusețea nepământeană. Chiar nu era nevoie să-mi reamintești la fiecare câteva paragrafe cum i se conturau mușchii spatelui atunci când se apleca -_-

La început am fost deranjat de prezența Emmei și a lui Julian, despre care știam că vor fi protagoniștii seriei The Dark Artifices. Recunosc că am urât cât de mult a insitat autoarea pe poveștile lor și mi s-a părut că bucățile din carte în care apăreau ar fi putut fi foarte ușor înlăturate, astfel rezultând un roman mult mai alert. Daaar, spre sfârșit, m-am trezit cu inima frântă când am realizat cât de mult îmi vor lipsi cei doi și m-am trezit că vreau neapărat să citesc Lady Midnight, chit că mi-am propus ca aceasta să fie ultima carte despre vânătorii de umbre pe care o voi lectura. Cum a reușit Cassandra Clare să facă asta, să convertească un „necredincios” și să-l facă dornic să-i citească și celealte cărți? Nici eu nu știu cum de s-a întâmplat una ca asta; am tot încercat să găsesc răspunsuri, însă niciunul nu s-a lăsat descoperit. Cert e că am ajuns să iubesc niște personaje pe care la început le-am detestat, iar asta nu poate decât să demonstreze cât de înzestrată e autoarea în jocul acesta al cuvintelor.

Mi s-a părut că Orașul Focului Ceresc a țintit spre stele, nu a reușit să le ajungă, dar nici nu a eșuat lamentabil și s-a mulțumit să plutească undeva în apropierea lor. Cu o primă parte lentă și destul de plictisitoare, „păcate” pentru care compensează din plin în cea de-a doua parte – în special în ultimele 130 de pagini – și cu un epilog cute and fuzzy, concluzia Instrumentelor Mortale cu siguranță nu va dezamăgi. Fanii înfocați vor devora absolut fiecare cuvânt așternut pe hârtie, încercând cu disperare să nu ajungă la ultima pagină prea repede, iar cei care nu au fost prea impresionați de turnura evenimentelor de după volumul 3 vor redescoperi autoarea talentată de care s-au îndrăgostit prima dată. Pe scurt, Orașul Focului Ceresc este un roman emoționant, amuzant, alert și imprevizibil, care-i va mulțumi pe siguranță până și pe cei mai mofturoși dintre cititorii Cassandrei Clare.

P.S: în cazul în care plănuiți să vă avântați și în lumea Dispozitivelor Infernale, nu citiți acest volum dacă nu ați bifat Prințesa mecanică pe lista de lectură; la un moment dat lumile celor două serii se întrepătrund, iar câteva detalii cruciale din deznodământul Dispozitivelor vor ieși la iveală, stricându-vă surpriza.

Mulțumesc grupului editorial Corint pentru acest roman fantastic!

RATING: 

CONCURS ARENA 13!

Un must read pentru fanii Cronicilor Wardstone! Joseph Delaney revine cu o nouă aventură incredibilă, plasată într-o lume cum nu s-a mai văzut până acum. Arena 13 este un roman plin de acțiune, mistere și răsturnări de situație, perfect pentru orice împătimit al lecturilor fantasy sau SF. Împreună cu grupul editorial Corint, vă ofer șansa de a câștiga un exemplar din Arena 13 ca să aflați pe pielea voastră cum este să lupți împotriva lacilor.

Pentru a participa la concurs trebuie să:

• fiți abonat al blogului;
• dați like paginii de Facebook Corint Junior;
• dați share postării, astfel încât să audă cât mai multă lume de concurs;
• scrieți un comentariu cu adresa de mail/user-ul WordPress folosit pentru abonare + link-ul către postarea de pe pagina voastră de Facebook unde ați dat share concursului + răspundeți în câteva rânduri la întrebarea: ce armă – reală sau fictivă – ați alege pentru o luptă în Arena 13?

Concursul se încheie luni, 11.04.2016, iar câștigătorul va fi ales prin intermediul random.org și va fi anunțat miercuri, 12.04.2016, printr-un update la această postare. Mult succes!

UPDATE: Concursul s-a încheiat! Felicitări, Andreea Ciubotaru, te vei alătura lui Leif în Arena 13! Te rog să-mi trimiți datele tale pe mail (razvan_timar@yahoo.com) sau printr-un mesaj pe Facebook până miercuri, 20.04.2016. În cazul în care nu primesc nimic până atunci, voi alege alt câștigător. Vă mulțumesc tuturor pentru participare.

LUPTE, DJINI ȘI LACI – recenzie ARENA 13, de Joseph Delaney

TITLU: Arena 13 (Arena 13 #1)

AUTOR: Joseph Delaney

PUBLICAT DE: Editura Corint Junior

DESCRIERE: Leif, un tânăr care se înscrie la școala de lupte din Gindeen, are o singură ambiție: să devină cel mai bun luptător în Arena 13. Aici, spectatorii fac pariuri despre care luptător va înfige primul sabia în trupul adversarului. Iar în meciurile de revanșă, fac pariuri despre care adversar își va pierde viața. Dar ținutul Midgard este terorizat de Hob, o creatură malefică ce provoacă din când în când la o luptă pe viață și pe moarte un combant din Arena 13. Iar aceasta este exact ce își dorește și Leif, care știe prea bine crimele lui Hob și arde de dorința să le răzbune. În primul volum al trilogiei Arena 13, Leif se va înfrunta cu monstrul care i-a distrus familia… Chiar dacă acest lucru l-ar putea costa viața.

RECENZIE:

Cu Joseph Delaney am făcut cunoștință anul trecut, pe când pătrundeam în lumea Cronicilor Wardstone. Ucenicul vraciului, primul volum al seriei, mi-a plăcut la nebunie, fiind una dintre acele cărți destinate celor mici de care se poate bucura oricine, nu doar „publicul țintă” și am fost nerăbdător să citesc acest prim volum al noii trilogii scrise de Joseph Delaney. Arena 13 m-a surprins și ea, iar acum aștept cu interes continuarea care, sper eu, va reuși să ducă povestea la un cu totul alt nivel. Pentru că potențial există din plin.

Leif își dorește un singur lucru: să devină campion al Arenei 13 pentru a putea lupta împotriva lui Hob, creatura care i-a omorât mama și l-a făcut pe tatăl său să se sinucidă. Însă pentru a-și atinge țelul, băiatul trebuie mai întâi să învețe cum să controleze un lac – un fel de android rudimentar, al cărui singur scop este acela de a lupta împotriva altora asemenea lui – și să scape teafăr din nenumăratele aventuri în care se trezește prins.

Atunci când am citit descrierea cărții și am dat peste „Midgard”, gândurile mi s-au îndreptat instantaneu spre mitologia nordică și mi-am imaginat că urmează să citesc despre creaturi și zei din legendele popoarelor nordice. Am fost puțin dezamăgit să văd cât de puțin s-a inspirat Delaney din istorisirile respective, dar într-un fel m-am bucurat că Arena 13 a fost propria ei poveste și nu a trebuit să se bazeze (prea mult) pe ceva familiar; tărâmul oamenilor și unele nume ale personajelor sunt sigurele care fac cât de cât legătura între Arena 13 și poveștile cu Thor sau Loki. Și nu, filmele Thor și Avengers nu se pun 😉

Personajele mi s-au părut OK. Nu m-au impresionat în mod deosebit și aș fi vrut să le cunosc mai bine, dar având în vedere că Arena 13 este abia prima parte a trilogiei și a jucat rolul unei introduceri în această lume, sunt dispus să închid un ochi. Leif mi-a lăsat impresia protagonistului tipic, care trebuie să se lupte cu o ființă mult mai puternică decât el, pe care speră să o și ucidă, pentru că aceasta i-a ruinat familia. Acest țel pare să fie trăsătura principală a lui Leif, dar băiatul ascunde mai multe secrete decât lasă să se vadă. Pentru început, este foarte umil și determinat să ajungă cel mai bun prin propriile-i puteri; apoi, Leif este o persoană cât se poate de curajoasă, cu un simț al dreptății foarte dezvoltat, care nu se dă în lături de la nimic pentru a-i ajuta nu doar pe cei la care a ajuns să țină, dar și pe cei despre care simte că li s-a făcut o mare nedreptate. Tyron (nu Tyrion, așa cum i-am citit eu prima oară numele; blestemat fie Game of Thrones!), cel care-l ia sub aripa lui protectoare, și-a jucat foarte bine rolul de mentor al eroului, dar nu a fost acel mentor care închide ochii la toate greșelile protagonistului sau care-l lasă să învețe exclusiv din propriile-i greșeli. Nu, Tyron este un personaj iute la mânie, onorabil și înțelept, care ține foarte mult la regulile pe care le impune studenților săi și nu stă pe gânduri dacă să-l alunge sau nu pe cel care l-a sfidat cu bună știință.  Și, chiar dacă din această descriere ar putea părea o persoană rece și nemiloasă, vă asigur că Tyron o să vă cucerească. Apoi ar mai fi Kwin, fiica rebelă și deosebit de încăpățânată a acestuia, care „fură spectacolul” de cele mai multe ori – interacțiunile dintre ea și Leif fac deliciul cărții – și fără de care romanul nu ar fi fost nici pe jumătate atât de interesant.

Foarte complex, dar și dificil de urmat, mi s-a părut sistemul de lupte din Arena 13. Trigladul, cea mai răspândită și onorabilă dintre formele de bătălie, dar și lacii – prescurtare de la simulacre – și felul în care aceștia funcționează mi-au dat unele bătăi de cap la început, dar după 100 de pagini nu am mai avut nicio problemă cu wurdele, limbajul nym și celelalte elemente specifice Midgardului. Și, ca să fiu sincer, a ajutat și gllosarul de la sfârșit (mi-a fost dor de o carte fantasy care să aibă o listă cu termenii și explicațiile lor, după ce m-am obișnuit cu acestea din seria Moștenirea).

Unele asemănări cu Ucenicul vraciului există – în special Kwin, care mi-a amintit foarte mult de Alice –, dar aș spune că Arena 13 este ceva mai violentă și mai grafică decât singurul volum din Cronicile Wardstone pe care l-am citit până acum (shame on me!). De această dată am fost plăcut surprins să văd cum o carte pentru copii reușește să fie mai… matură și destul de întunecată, fără a pierde acel farmec aparte, specific romanelor middle-grade. Dar, spre deosebire de Ucenic, Arena 13 suferă de un antagonist insuficient dezvoltat și deloc impresionant. Djinul Hob apare foarte puțin spre sfârșitul cărții, ceea ce este OK, pentru că sunt de părere că un villain trebuie să aibă cât mai puține apariții, dar să le facă de efect. De-a lungul a mai bine de 200 de pagini, Leif vorbește și se gândește numai la Hob și suntem martori ai unor orori săvârșite la ordinele lui, însă confruntarea dintre cei doi a fost… seacă. Sper din suflet că autorul păstrează câteva surprize colosale pentru următoarele volume.

Arena 13 este o carte distractivă, alertă și de multe ori imprevizibilă și violentă, poate cam prea scurtă și care ar mai fi putut petrece o vreme șlefuind personalitatea protagonistului sau pe cea a lui Hob. Totuși, sper ca volumul următor să repare aceste mici probleme și, având în vedere că Joseph Delaney e un scriitor desăvârșit, sunt convins că o să facă el ceva și va transforma trilogia Arena 13 în ceva deosebit.

Mulțumesc grupului editorial Corint pentru acest roman antrenant!

RATING: 

DEPENDENȚĂ CURATĂ – recenzie MARILE MINCIUNI NEVINOVATE, de Liane Moriarty

TITLU: Marile minciuni nevinovate

AUTOR: Liane Moriarty

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: De la autoarea bestsellerului Secretul soţului

Cu Marile minciuni nevinovate Liane Moriarty îşi dă măsura talentului său.

Sirenele urlă. Oamenii ţipă. Directoarea e înmărmurită. Cineva a plătit cu viaţa.

E vorba de o crimă, un accident tragic sau doar de nişte părinţi care se poartă necivilizat?

Marile minciuni nevinovate e o poveste irezistibilă despre căsătorie, maternitate, viaţa familiilor moderne din clasa de mijloc şi, nu în ultimul rând, despre minciunile periculoase pe care ni le spunem ca să putem supravieţui.

Să citeşti romanele lui Liane Moriarty e ca şi cum ai bea un cocktail cosmopolitan cu câteva picături de arsenic. Marile minciuni nevinovate nu te poate lăsa în niciun caz indiferent. Moriarty s-a întors mai în formă ca niciodată. – USA Today

Secretele pe care le ascunde acest orăşel aparent liniştit sunt impregnate de o atmosferă noir atât de apăsătoare, încât David Lynch ar fi încântat. – Entertainment Weekly

Să arate latura întunecată a ceea ce pare familia perfectă e una dintre specialităţile lui Liane Moriarty. – Library Journal

RECENZIE:

Am tot auzit vorbindu-se de această carte, dar nu mi-a captat cu adevărat interesul până în momentul în care s-a anunțat că urmează să apară un serial (la HBO dacă nu mă înșel) inspirat de aceasta. Nu că e ciudat cum o carte devine uimitor de populară după ce o adaptare pentru marele sau micul ecran al acesteia începe să prindă contur? Sincer să fiu, am avut unele emoții înainte să încep Marile minciuni nevinovate, mai ales pentru că mă temeam că nu o să-mi placă și că vor urma 500+ pagini de chestii plictisitoare. Trebuia să mă fi învățat minte după Fata dispărută că astfel de temeri sunt deseori nefondate, dar tot nu m-am putut abține să nu privesc, îngrozit, romanul lui Moriarty și să mai amân puțin ziua în care mă voi apuca de el. Dar, odată ce mi-am făcut curaj și am pătruns în lumea celor trei protagoniste, am uitat de absolut orice preconcepție și m-am lăsat cucerit de toate intrigile și secretele care au făcut din Marile minciuni nevinovate un adevărat drog.

Povestea cărții se învârte în jurul a trei femei: Madeline, Celeste și Jane. Toate sunt mame ale căror copii abia au început să meargă la grădiniță, fiecare ascunde câte un secret (sau mai multe), iar viețile lor, deși total diferite, se vor intersecta la un moment dat în cel mai ingenios mod. Întâmplarea face ca, în ziua orientării școlare, un eveniment deloc fericit tulbură liniștea tuturor părinților din comunitate și o transformă pe Jane într-o victimă a prejudecăților și bârfelor mamelor exagerat de protective, iar Madeline și Celeste vor încerca tot posibilul să o ajute să treacă peste, confruntându-se în același timp cu propriile lor drame.

E greu să vorbești despre Marile minciuni nevinovate fără să dai un spoiler, cât de mic. Cartea este construită atât de ingenios și fiecare detaliu, oricât de insignifiant ar părea la început, joacă un rol crucial în deznodământul exploziv, astfel încât am impresia că orice aș spune despre acțiune risc să dezvălui ceva de o importanță crucială. Misterul! Oh, trebuie neapărat să-l pomnesc măcar, pentru că e una dintre cele mai incitante părți ale cărții. Ei bine, dacă în cazul romanelor polițiste avem de-a face cu o moarte/dispariție (care aproape întodeauna are ca deznodământ moartea dispărutului) care ne este prezentată la început și ea reprezintă scheletul întregii acțiuni, Liane Moriarty schimbă puțin foaia. De această dată, un eveniment tragic este sugerat de-a lungul cărții, atât în primul capitol cât și la sfârșitul celorlalte, prin intermediul intervențiilor directe ale diferitelor personaje, cărora li se iau declarații fie din partea poliției, fie din partea presei. Nu știu exact cum să descriu sentimentele pe care le-am avut citind Marile minciuni nevinovate, pentru că de cele mai multe ori au fost amestecate – în sensul bun al cuvântului –, dar pot garanta că, odată ce ați deschis cartea, cu greu o s-o mai puteți lăsa jos.

Câteva cuvinte despre protagoniste: Jane ar putea părea, la început, stereotipul de mamă singură, care se mută într-un orășel liniștit de dragul copilului ei, dar este mai mult decât atât. În primul rând, Jane este o luptătoare, o persoană care s-a lovit de-a lungul vieții de nenumărate obstacole, dar care nu s-a lăsat învinsă de ele și a reușit, cumva, să țină fruntea sus indiferent de situație. Totuși, în spatele acestei imagini, acesti măști pe care o poartă de dragul fiului său, se ascunde un suflet rănit de prea multe ori pentru a mai putea crede în bunătatea oamenilor. Iar secretul pe care îl ascunde este cu atât mai tulburător cu cât nu a găsit puterea să-i spună nimănui despre el.

Madeline este, în multe feluri, opusul lui Jane: cu o fire deseori vulcanică și iute la mânie. Dar, la fel ca și în cazul noii sale prietene, lucrurile nu stau chiar așa de simplu și nimic nu este ceea ce pare la prima vedere. În spatele ușilor închise, viața lui Madeline este un haos emoțional: căsătorită pentru a doua oară, cu o fiică adolescentă care îi pune bețe-n roate de fiecare dată când are ocazia și care nutrește o dorință ciudată de a o face să sufere amenințând-o că va pleca definitiv la tatăl ei – fostul soț al lui Madeline, având de crescut alți doi copii mai mici și încercând din răsputeri să facă ordine în viața prietenelor sale. Ce mi-a plăcut cel mai mult la povestea lui Madeline (în afară de o parte pe care nu pot s-o divulg) a fost cât de bine se completa cu Ed, soțul ei actual, cum personalitatea sa fierbinte era deseori temperată de calmul lui. Mi s-a părut o caracterizare cât se poate de perfectă a zicalei „contrariile se atrag” și am adorat fiecare interacțiune dintre cei doi.

Despre Celeste nu pot vorbi foarte în amănunt pentru că ar însemna să dau câteva spoilere – micuțe, dar tot spoilere rămân – legate de acțiune și nu vreau să fac asta. Celeste mi s-a părut a avea cea mai interesantă poveste, una în care se vor regăsi multe femei care se confruntă cu aceleași probleme. Am avut impresia că ea este și cel mai complex personaj al cărții, cu toate că, dacă ar fi să fac un top cu preferații mei din Marile minciuni nevinovare, probabil Celeste ar ajunge undeva pe la capătul clasamentului, fiindcă mi-a lăsat impresia unei persoane unlikable 😀

Daaar am avut o mică-mare nemulțumire legată de carte. Spre sfârșit, când ne apropiem de momentul critic, în care aflăm în sfârșit ce naiba s-a întâmplat în seara concursului de cultură generală, o mică bombă explodează de unde nu te aștepți. Un personaj face o dezvăluire atât de șocantă, pe care nu eu unul nu am intuit-o – și mă bucur enorm că nu a fost ceva previzibil –, încât a trebuit neapărat să continui lectura, cu toate că mă durea îngrozitor capul și ochii mai aveau puțin și cedau din cauza suprasolicitării. Totuși, oricât de incredibil și de șocant ar fi fost acel moment, după ce am stat și m-am gândit puțin la el, am ajuns la concluzia că a apărut de nicăieri. Mi-ar fi plăcut ca, pe parcursul cărții, autoarea să fi strecurat câteva detalii care, puse cap la cap, să conducă spre o astfel de concluzie logică. Așa, am avut impresia că autoarea a meșterit ceva pe ulima sută de metri și cam atât.

Marile minciuni nevinovate aproape că a atins perfecțiunea. Fiecare personaj din perspectiva căruia urmărim acțiunea este uimitor de bine creionat, cu defecte cât se poate de umane și calități care nu au fost exagerate doar de dragul de a avea protagoniști perfecți. Acțiunea nu te lasă nici măcar o clipă să respiri datorită capitolelor scurte și a modului în care acestea se încheie (de cele mai multe ori abrupt, taman când devenea totul mai interesant). Am adorat cartea lui Liane Moriarty, vreau neapărat să citesc și Secretul soțului, apărută și la noi tot la editura Trei, și sunt foarte nerăbdător să văd primul episod al serialului; sper să fie cel puțin la fel de fidel/excepțional precum Gone Girl.

Mulțumesc editurii Trei pentru acest roman amețitor!

RATING: