CU TOȚII ASCUNDEM CÂTE CEVA – recenzie SECRETUL SOȚULUI, de Liane Moriarty

TITLU: Secretul soțului

AUTOR: Liane Moriarty

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Imaginează-ţi că soţul tău ţi-a scris o scrisoare pe care nu trebuie să o deschizi decât după moartea lui. Mai mult, imaginează-ţi că acea scrisoare conţine secretul lui cel mai întunecat şi mai bine ascuns – ceva atât de teribil, încât poate să distrugă nu numai viaţa pe care aţi construit-o împreună, ci şi vieţile altora. Imaginează-ţi apoi că dai peste acea scrisoare în timp ce soţul tău este încă în viaţă… Un roman tulburător despre secretele pe care alegem să nu le împărtăşim cu partenerul nostru de viaţă.

RECENZIE:

Serialul Big Little Lies (care încă mai sper că va avea un sezon doi, deși a „acoperit” povestea din Micile minciuni nevinovate la perfecție) mi-a amintit cât de addictive scrie Moriarty, așa că la Bookfest nu am ratat ocazia și am adăugat pe listă două cărți ale ei, despre care eram convins că mă vor ține cu sufletul la gură și mă vor face să trec prin tot felul de stări. Prima pe care am ales să o citesc a fost Secretul soțului, mai mult datorită faptului că am tot auzit lucruri bune și foarte bune despre ea și acel sinopsis… Să fim serioși, cine i-ar putea rezista?

Secrete. Cu toții le avem, diferă doar gravitatea acestora, motivul pentru care le ținem doar pentru noi și care ar fi consecințele „eliberării” lor în lume. Romanul urmărește viețile a trei femei cu vieți total diferite, dar care au toate un lucru în comun: secrete ieșind treptat la iveală, care amenință să le zdruncine din temelii. Cecilia e persoanjul tipic pe care te-ai aștepta să-l întâlnești într-un sitcom american despre viața în suburbii sau ceva de genul; are o familie *prea* perfectă, o viață pentru care mulți și-ar vinde sufletul, cele mai mari griji ale ei ar fi considerate banalități lipsite de importanță de alții și, una peste alta, nimic nu pare să meargă prost pentru ea, asta până când descoperă o scrisoare care îi este destinată, scrisă de soțul ei, dar pe care este sfătuită să o citească abia după moartea lui; așa începe declinul Ceciliei, fiind măcinată de curiozitatea de a afla ce se află în plicul acela, de a descoperi ce secret îngrozitor ar putea ascunde John-Paul de ea. Viața lui Tess, pe de altă parte, e destul de interesantă de la bun început, aceasta reușind, în ciuda faptului că se consideră a fi o fire teribil de antisocială, să-și înființeze propria companie de succes alături de soțul și verișoara sa… care s-au îndrăgostit unul de altul între timp și îi propun lui Tess, „de dragul copilului”, să locuiască toți sub același acoperiș; astfel, Tess se mută înapoi la mama ei și ajunge să retrăiască fiorii primei sale iubiri. Ultima, dar nu cea din urmă, e Rachel, secretara școlii unde învață fiicele Ceciliei și unde au învățat, la rândul lor, Cecilia și Tess, o bunică îndrăgostită până peste cap de nepoțelul ei – care, spre marea ei mâhnire, va pleca în New York cât de curând – și o mamă care încă nu a reușit să uite durerea priciunuită de moartea unicei sale fiice, în urmă cu mulți, mulți ani, moarte pentru care a găsit ea singură un vinovat împotriva căruia a pornit o adevărată vendetă.

Așa cum m-am așteptat, având în vedere că am devorat Micile minciuni nevinovate, și Secretul soțului a avut acel ingredient special, secretul „întunecat” și personal al lui Moriarty, care creează dependență încă de la prima pagină. Stilul autoarei e inconfundabil: rece, distant, necruțător, sapă adânc în mințile personajelor sale pentru a dezgropa cele mai bine ținute secrete, lucrurile pe care alții nu ar trebui să le știe despre ele, scăpări de caracter care le-ar putea păta imaginea perfectă pe care au clădit-o în ochii societății. Cea mai „afectată” de acest stil incisiv al lui Moriarty este Cecilia, a cărei viață impecabilă se prăbușeșete încetul cu încetul după descoperirea celui mai întunecat secret al soțului ei, acesta fiind și impulsul de care avea nevoie pentru a-și ieși din zona de confort pe care singură și-a impus-o în ultimii ani și a-și da frâu sentimentelor reținute atâta amar de vreme. Hipnotizant și delicios, modul în care Moriairty reușește să combine situații de zi cu zi, cum ar fi întâlnirile cu un posibil viitor partener romantic sau mamele mult prea implicate în viețile de elevi ale copiilor lor, cu personaje profund imperfecte, fascinant de urmărit, este, probabil, cea mai impresionantă reușită a autoarei, de multe ori fiind imposibil să găsești un echilibru între personaje neobișnuite și vieți obișnuite.

Personajele sunt cel puțin la fel de încântătoare precum cele din Marile minciuni nevinovate și, cum romanul este scris din perspectiva a trei femei total diferite, e imposibil să nu găsești măcar o voce narativă cu care să rezonezi. Personal, cel mai mult mi-a plăcut povestea lui Tess, aceasta având cam tot ce-i trebuie unei istorisiri pentru a te ține cu sufletul la gură: dramă, secrete, momente liniștite și picanterii care ar trebui ținute ascunse. Deși a început în forță, povestea Ceciliei a devenit oarecum dezamăgitoare după ce marele secret al soțului ei a ieșit la iveală, secret care a fost destul de… neimpresionant, având în vedere cât tam-tam s-a făcut pe seama lui; totuși, în ultima parte a cărții, lucrurile încep să devină din nou foarte, foarte interesante pentru Cecilia, ultimele capitole reușind să-i schimbe viața pentru totdeauna. Capitolele din perspectiva lui Rachel sunt, din punctul meu de vedere, cele mai sfâșietoare, durerea pe care aceasta o resimte an de an în „aniversarea” morții fiicei sale fiind uimitor de profundă și dureros de emoționantă, iar senilitatea ce începe să pună stăpânire pe femeie începe să se resimtă tot mai mult pe măsură ce, orbită de ideea unei răzbunări fără sens, ajunge să facă lucruri surprinzătoare. Distribuția e completată de personaje secundare cel puțin la fel de bine conturate precum cele principale, care nu fac decât să condimenteze și mai mult această înlănțuire furtunoasă de evenimente.

Dacă ar fi să-i găsesc un defect cărții ar fi acela că, undeva de la jumătate și până la ultimele 50 și ceva de pagini, totul se transformă într-o telenovelă destul de neinspirată, care m-a călcat pe nervi. Totuși, finalul e atât de puternic, iar epilogul atât de surprinzător și de revoluționar, încât nu pot să nu vă recomand Secretul soțului – până la urmă, dacă stăm bine să ne gândim, ca și în cazul filmelor sau al serialelor, finalul unei cărți e cel care va rămâne cu noi multă vreme după ce am terminat-o.

Mulțumesc editurii Trei pentru exemplarul oferit spre recenzie!

RATING

Reclame

TRAGI-COMEDIE DE CEA MAI BUNĂ CALITATE – recenzie ÎNNEGURATUL ÎNCEPUT/REFUGIUL REPTILELOR, de Lemony Snicket

O serie de evenimente nefericite I. Înneguratul începutO serie de evenimente nefericite II. Refugiul Reptilelor

TITLU: Înneguratul început/Refugiul reptilelor (O serie de evenimente nefericite #1 și #2)

AUTOR: Lemony Snicket

PUBLICAT DE: Editura Arthur

DESCRIERE: Dragă cititorule!

Ții în mâinile tale o poveste care este extrem de neplăcută. Îmi pare rău, dar acesta este adevărul. Cartea aceasta istorisește povestea nefericită a trei copii nespus de ghinioniști. Frații Baudelaire sunt fermecători și inteligenți, dar asta nu-i scutește de nenorociri și de suferință. Dezastrul nu încetează o clipă să-i pândească, de la prima pagină, când sunt pe plajă și primesc o veste îngrozitoare, și până la sfârșit. S-ar putea spune că nenorocirile se țin ca scaiul de ei.

Numai că în această scurtă carte, cei trei frați ajung să locuiască împreună cu un ticălos lacom și dezgustător, primesc haine care îți irită pielea, primesc vestea unui incendiu catastrofal, au parte de terci rece la micul dejun și au de dejucat un plan mârșav prin care se urmărește furarea averii lor.

Este trista mea datorie să aștern pe hârtie aceste povești neplăcute, însă pe voi nimic nu vă împiedică să lăsați cartea deoparte și să vă apucați de ceva mai vesel dacă asta preferați.

Cu deosebit respect,

Lemony Snicket

RECENZIE:

Nu știu care sunt obiceiurile voastre când vine vorba de urmărit seriale, dar eu foarte rar reușesc să văd mai mult de 2-3 episoade într-o zi, oricât de mult mi-ar plăcea show-ul respectiv, și asta pentru că după 2 ore petrecute cu aceleași personaje încep să-mi pierd oarecum interesul pentru ceea ce li se întâmplă și să-mi găsesc altceva de făcut, lăsând episoadele să ruleze ca zgomot de fundal. Bineînțeles că există și excepții – cel mai recent fiind Orphan Black, care tocmai a ajuns la final și pe care vi-l recomand din tot sufletul –, printre ele numărându-se și A Series of Unfortunate Events al celor de la Netflix, bazat pe îndrăgita serie cu același nume scrisă de Lemony Snicket, serial pe care l-am devorat într-o singură zi, atât de mult mi-a plăcut.

După cum probabil știți, există și un film… neinspirat, ca să-i zic așa, apărut undeva prin 2006, care a distrus tot farmecul cărților, combinând primele 3 volume într-un talmeș-balmeș de scene lipsite de suflet, seci și deloc interesante; singurul lucru cât de cât acceptabil la el a fost Jim Carrey, care a părut să se distreze de minune întruchipându-l pe Contele Olaf, dar în rest… Cred că m-am lungit mai mult decât trebuia, însă am ajuns unde voiam: odată cu lansarea filmului, editura Egmont a lansat primele 4 volume ale seriei, doar că, asemeni volumelor „originale” din Harry Potter, acestea au ajuns imposibil de găsit, așa că nu pot decât să mă bucur că drepturile pentru ediția în limba română au fost reachiziționate de cei de la editura Arthur, care s-au mișcat foarte repede și au scos pe piață Înneguratul început și Refugiul Reptilelor, pe care le-am citit cu aceeași plăcere cu care am vizionat serialul.

Povestea e destul de simplă, dat fiind că seria se adresează în principal cititorilor mici: frații Violet, Kalus și Sunny Baudelaire rămân orfani după ce părinții lor mor, tragic, într-un incendiu devastator și misterios. Astfel, cei trei ajung să locuiască cu cea mai apropiată rudă a lor, Contele Olaf, o persoană îngrozitoare și un actor la fel de teribil, despre care află în foarte scurt timp că nu urmărește decât să pună ghearele pe averea familiei Baudelaire, de care nu se poate atinge decât după ce Violet va fi împlinit 18 ani. Astfel, orfanii trec printr-o serie de aventuri deloc plăcute, încercând să scape de Olaf și să-și găsească o familie iubitoare.

Deși titlul seriei poate speria la început, prevestind o lectură încărcată de momente tragice, tonul este unul mai degrabă comic. Da, sunt momente în care lucrurile iau o turnură tragică, însă acestea sunt urmate aproape imediat de secvențe pline de un umor inteligent, sec, ușor macabru, care creează dependență. Intervențiile naratorului, pe care poate că nu le-aș fi agreeat dacă era vorba de altă carte, mi s-au părut o adevărată mană cerească, debordând de ironie și aciditate. Pe lângă acestea, trebuie să recunosc că partea mea preferată la cele două cărți – și, sunt convins, și la următoarele volume – a fost Contele Olaf care, deși o persoană absolut îngrozitoare, pe care nu m-aș supăra să o lovească un asteroid sau ceva asemănător, a reușit mereu să mă facă să râd până la lacrimi prin purtarea sa exagerată, planurile „diabolice” și „fără cusur”, talentul (sau lipsa acestuia) în arta dramatică și multe, multe altele; totuși, Olaf nu e un personaj comic relief, așa cum i-ar sugera numele, ci se prezintă ca o amenințare reală pentru orfani, un antagonist veritabil, deși ușor hăbăuc.

Cât despre orfani, Violet, Klaus și Sunny, mi-au plăcut foarte mult toți trei din diferite motive. Violet e inteligentă, curajoasă și, ignorând cu desăvârșire toate stereotipurile, o inventatoare genială și stâlpul familiei care i-a mai rămas. Klaus, pe de altă parte, adoră să-și petreacă timpul cu nasul în cărți și pare a cunoaște răspunsul la aproape orice întrebare, fiind, în același timp, și ceva mai firav decât sora lui. Iar Sunny… oh, cred că e suficient să spun că îmi doresc să rămână un bebeluș pe tot parcursul seriei! În ceea ce privește personajele secundare, și acestea sunt un deliciu, în special unchiul Monty și domnul Poe. Dar vă las pe voi să descoperiți de ce 😉

Primele două volume din O serie de evenimente nefericite sunt niște mici bijuterii, pe care vi le recomand cu drag. Pline de umor negru de cea mai bună calitate, cu întâmplări atât de exagerate încât par mai degrabă desprinse dintr-o parodie de primă clasă și cu un trio fabulos de protagoniști, la care se adaugă probabil cel mai ridicol de exagerat antagonist din toate timpurile, Înneguratul început și Refugiul reptilelor vă vor ține cu nasul între paginile lor mititele și vă vor face să vă doriți cu disperare să aveți la îndemânăt și următoarea carte. Și următoarea. Și următoarea…

Mulțumesc grupului editorial Art pentru exemplarele oferite pentru recenzie!

RATING