CIRCUL S-A DESCHIS!

circul-noptii

TITLU: Circul nopții

AUTOR: Erin Morgenstern

PUBLICAT DE: Editura Corint

DESCRIERE: Circul soseşte fără veste. Fără înştiinţări, fără afişe lipite pe stâlpi sau panouri. E pur şi simplu acolo unde ieri nu era nimic. Sub cupola corturilor nocturne, în dungi albe şi negre, te aşteaptă însă o experienţă cu totul unică, o sărbătoare a simţurilor – poţi să te pierzi într-un labirint de nori, să rătăceşti prin meandrele unei grădini luxuriante construite din gheaţă, să priveşti uimit la contorsionista tatuată care se strecoară într-o minusculă cutie de sticlă şi să te îmbeţi cu miresmele de caramel şi scorţişoară ce adie ameţitor prin aer. Bine aţi venit în Le Cirque des Rêves! Însă, în spatele norilor de fum şi al oglinzilor, se derulează o competiţie crâncenă – un duel între doi tineri magicieni, Celia şi Marco – an trenaţi încă din copilărie să concureze într-un „joc” implacabil de către maeştrii lor misterioşi. Necunoscută celor doi, aceasta este însă o confruntare din care doar unul dintre ei va reuşi să iasă învingător, iar circul este scena pe care se desfăşoară o bătălie cumplită a imaginaţiei şi voinţei. Dar când o dragoste profundă, pasionată şi magică se înfiripă între cei doi protagonişti, bătrânii lor maeştri trebuie să intervină, iar consecinţele vor fi periculoase pentru toţi cei implicaţi. O poveste seducătoare, plină de aventură, magie şi poezie, un basm cuceritor pentru cititorii de toate vârstele.

RECENZIE:

Există unele cărți care te „prind” de la prima pagină – fie prin povestea unică sau personajele fantastice – și mai există acele cărți care la început nu reușesc decât să-ți stârnească puțin interesul, doar pentru a te seduce treptat, capitol după capitol, până în stadiul în care o să-ți petreci puținul timp liber gândindu-te doar la ce se va întâmpla în continuare. Circul nopții, minunata poveste despre magie și dragoste a lui Erin Morgenstern, se încadrează în cea de-a doua categorie, farmecul cărții dezvăluindu-se lent, devenind tot mai bună odată cu trecerea timpului.

Povestea din Circul nopții este puțin „problematică”, fiind atât de complexă și cu atât de multe substraturi, încât simt că i-aș face un deserviciu dacă aș încerca să o rezum în câteva rânduri. Nu știu ce să spun, cred că nici măcar descrierea editurii nu reușește să cuprindă decât o foooarte mică parte din magia romanului. Cel mai bine e să vă riscați și să acceptați invitația celor de la Le Cirque des Rêves și să vedeți cu ochii voștri toată nebunia așternută pe hârtie cu atât de mult pasiune de către autoare.

Înainte să intru în detalii referitor la povestea propriu-zisă, aș vrea să vă vorbesc despre aspectul Circului. Știu că nu e bine să judeci o carte după copertă, dar în cazul acesteia e imposibil să nu aduci în discuție „ambalajul”. Supracoperta e drăguțică, suficient de misterioasă încât să stârnească interesul, dar ce se ascunde sub ea face toți banii. Vă las mai jos o poză, ca să vă convingeți că nu exagerez. Iar atenția și dedicația arătate Circului nopții nu se opresc aici, pentru că paginile care fac tranziția între cele 5 părți ale romanului au un design simplist și elegant, ce imită corturile fermecate din poveste și ajută la desăvârșirea atmosferei de basm.

2015-06-14 08.46.40

Nici nu știu de unde să încep această recenzie. La început, am crezut că nu o să-mi placă mai deloc cartea, în special pentru că totul se mișca atât de lent (la un moment dat am avut impresia că acțiunea stagnează și chiar am vrut să pun cartea „pe pauză”). Ca să nu mai spun că perioada în care avea loc acțiunea se schimba constant, un capitol fiind relatat din perspectiva personajelor dintr-o anumită perioadă, iar următorul făcea un salt în timp și ne prezenta Circul de peste câțiva ani și într-o cu totul altă locație. Până să mă obișnuiesc cu alegerile autoarei, cartea mi s-a părut zăpăcitoare. Bună, dar zăpăcitoare. În mod cu totul surprinzător, nu am detestat povestea de dragoste ce se înfiripă între protagoniști pentru că, deși mi s-a părut că a apărut de nicăieri, nu a fost în niciun caz clișeică ori siropoasă și, cel mai important, a avut consecințe reale.

În primul rând, avem personajele. Rar mi s-a întâmplat să termin o carte și să nu mă fi decis asupra unui favorit, iar Circul nopții este una dintre puținele excepții. Toți membrii Circului, indiferent de importanța pe care o au în poveste, au parte de niște portrete atât de bine realizate, încât poți să juri că sunt persoane reale. Bineînțeles că, din mulțime, ies în evidență Celia și Marco, pioni într-o schemă mult mai amplă, pusă la cale de niște minți bolnave. Apoi ar mai fi gemenii – Poppet și Widget, născuți în aceeași noapte în care Circul și-a deschis pentru prima oară porțile, singurele pete de culoare în toată marea de alb și negru în care este scufundat Le Cirque des Rêves. Ultimul, dar cu siguranță nu cel din urmă, este Bailey, un tânăr îndrăgostit de Circ, care, la început, nu pare să aibă nicio legătură cu povestea, dar sfârșește prin a fi unul dintre personajele cheie. Și ar mai fi multe de povestit, dar mă tem că recenzia ar deveni mult prea lungă și plictisitoare.

Am menționat în recenzia autobiografiei lui Piper Kerman, Portocaliul este noul negru, că felul în care a fost prezentată închisoarea a transformat-o într-un personaj. Ei bine, acest lucru este valabil și pentru romanul lui Erin Morgenstern, doar că personificarea Circului este dusă la un cu totul alt nivel, doar vorbim de un circ fermecat. Seducător, maiestuos, mereu schimbător, Le Cirque des Rêves nu este doar locul de desfășurare pentru o competiție între magicieni, ci un personaj viu, pe care fiecare vizitator (și cititor, sunt sigur de asta) îl percepe în alt fel.

Și, dacă tot am pomenit de farmece și de misterioasa competiție, trebuie să mărturisesc că nu mi fost dat să văd un sistem de magie atât de complex și ingenios în cărțile ce sunt, în mare, orientate către publicul tânăr. Competiția dintre Celia și Marco a fost ceva unic. Exasperantă din cauza stratului aproape impenetrabil de mister ce o înconjura, dureroasă din cauza repercusiunilor pe care alegerile celor doi le au, dar, pe lângă descrierea Circului, pot spune că a fost punctul culminant al cărții.

Farmecul aparte al romanului mai este dat și de acele câteva pagini răsfirate de-a lungul acțiunii în care autoarea descrie totul la persoana a doua. Mi s-a părut o idee genială și chiar am simțit că eu sunt cel care pășește emoționat în primul cort, se lovește de ceva sau descoperă o ușă despre care ceilalți vizitatori nu au habar.

Circul nopții este acel gen de carte rară, o capodoperă fantasy a timpurilor noastre, scrisă într-o manieră ireproșabilă și „servită” într-o manieră absolut perfectă. Deși, în mare parte, acțiunea este destul de lentă, povestea este atât de bine gândită, atât de misterioasă și intrigantă, iar personajele atât de frumos contruite, încât nu va mai conta că ați petrecut un capitol întreg într-o cafenea, de exemplu, urmărind conversația banală dintre două personaje.

Mulțumesc Grupului Editorial Corint pentru șansa de a citi această carte minunată!

Anunțuri

UN MILION DE ÎNTREBĂRI FĂRĂ RĂSPUNS

hotul-cuantic

TITLU: Hoțul cuantic (Jean le Flambeur #1)

AUTOR: Hannu Rajaniemi

PUBLICAT DE: Editura Nemira

DESCRIERE: Excentricul Jean le Flambeur este un hoț postuman. Are știința de a fura gândurile și timpul sau obiecte vechi de pe planeta Pământ, aflate acum în posesia aristocraților din Orașele Mișcătoare de pe Marte. În ciuda abilităților sale, Jean, ale cărui origini sunt învăluite în mister chiar și pentru el, face o greșeală și ajunge în Închisoarea Dilema. Salvat de misterioasă Mieli și nava ei seducătoare, i se oferă o șansă unică – să își recâștige libertatea și memoria pierdută, dacă acceptă provocarea de a duce la bun sfârșit o spargere așa cum n-a mai dat niciodată.

RECENZIE:

Habar nu am ce să scriu în recenzia asta, pentru că Hoțul Cuantic, primul volum din seria Jean le Flambeur a scriitorului de origine finalndeză Hannu Ranjaniemi, a fost genul acela de carte greoaie, pentru care ai nevoie de câteva zeci de pagini doar pentru a înțelege o parte din ce se întâmplă, cu termeni abstracți, mulți dintre ei greu de pronunțat, darămite de imaginat, dar care exercită o fascinație aproape palpabilă din cauza căreia nu te poți opri din citit.

Continuarea vă așteaptă la un simplu click pe imaginea de mai jos  😀

bookblog.ro

VIAȚA ÎN SPATELE GRATIILOR

portocaliul-este-noul-negru

TITLU: Portocaliul este noul negru – un an într-o închisoare de femei

AUTOR: Piper Kerman

PUBLICAT DE: Editura Publica

DESCRIERE: Copil fiind, apoi adolescentă şi tânăr adult, m-am bazat puternic pe singurătate, pe conceptul bine-ştiut că fiecare este singur pe această lume. Fundamentatǎ atât pe încrederea în sine, cât şi pe autoprotecţie, această credinţă oferă o perspectivă duală – învingător sau victimă, responsabilitate totală sau disoluţie totală, delăsător sau capabil să depăşeşti orice limită. Dusă la extrem, este o idee care acordă credit convingerii că acţiunile unei persoane nu contează prea mult în exterior; trecem prin viaţă în propria noastră bulă, ocazional interacţionăm cu alţii, dar, în definitiv, suntem cu desăvârşire singuri.

Părea că această credinţă avea să mă pregătească pentru timpul petrecut în acest spațiu, aşa cum spune o expresie uzuală în închisoare: „Intri singur şi ieşi singur”, sfatul general fiind de a rămâne retras şi de a-ţi vedea de treabă. Dar în închisoare am învăţat altceva. Nu aşa am supravieţuit acolo. Am învăţat, la modul serios, că nu sunt singură. – Piper Kerman

RECENZIE:

Orange is the new black, serialul celor de la Netflix, este un adevărat fenomen mondial și sunt mândru să mă număr printre nenumărații sai fani. Am văzut cele 3 sezoane disponibile în puțin peste 2 săptămâni și, la finalul ultimului episod, am rămas cu un gol în suflet pe care nu mai știam cum să-l umplu. Asta până când mi-am amintit că autobiografia lui Piper Chap… Kerman a apărut și la noi, iar prin amabilitatea librăriei online Libris am reușit să mă reîntâlnesc cu unele dintre personajele memorabile de care m-am atașat vreme de 39 de episoade.

Îmi cer scuze în avans, dar nu mă voi putea abține să nu compar cartea și serialul, deși sunt conștient că sunt niște medii de exprimare cât se poate de diferite. Voi începe cu punctele tari ale cărții, pentru că sunt o grămadă 😀

Închisoarea (și tot ce ține de viața în spatele gratiilor) a fost conturată exemplar, cu toate neregulile, nedreptățile și, mai rar, ce-i drept, clipele frumoase și tradițiile aferente diferitelor sărbători (Ziua Îndrăgostiților, Ziua Mamei, Crăciunul etc.), lăsând impresia că este un personaj cheie pentru poveste și nu doar un spațiu de desfășurare a acțiunii. Mi s-a părut că închisoarea Danbury a avut o personalitate proprie, foarte bine conturată prin descrierile scurte și la obiect făcute de naratoare.

Cel mai mult mi-a plăcut să fac conexiunile între personajele din serial și deținutele întâlnite de Piper de-a lungul șederii sale de un an la Danbury. Am rămas surprins să văd cât de multe fețe familiare și-au făcut apariția între paginile cărții, dar sub alte nume sau cu ușoare modificări ale personalității/comportamentului/rolului în poveste. M-a amuzat să descopăr că Alex Vause, de exemplu (personajul meu preferat din serial), a fost inspirată după Nora, iubita din trecut a protagonistei, o femeie mult mai puțin impresionantă și aproape absentă din viața de închisoare a lui Piper comparativ cu „replica” ei din serial. Iar exemplele pot continua cu Taystee(serial)/Delicious(carte) sau Red(serial)/Pop(carte), care au fost aproape pe aceeași lungime de undă indiferent că am citit despre ele sau le-am văzut în acțiune.

Un alt aspect fascinant al cărții a fost descoperirea poveștilor fiecărei deținute în parte. Acestea au adus un plus de savoare cărții și au făcut-o încă și mai specială. De fiecare dată când Piper întâlnea pe cineva nou, împărtășea cu noi puțin din trecutul persoanei respective (de obicei, plin de greutăți și decizii nepotrivite) și motivele pentru care a ajuns în detenție. „Nucleul emoțional” al cărții, pilonul pe care se sprijină povestea aproape în întregime, este alcătuit din aceste mici istorisiri ale tuturor acelor femei de vârste, etnii și clase sociale diferite.

Iar acum, partea mai puțin OK… Nu mi-a plăcut deloc de Piper. Am încercat din răsputeri să-i găsesc măcar o calitate amărâtă care să o izbăvească, dar am renunțat de la jumătatea cărții. Simțeam că am pornit în căutarea acului în carul cu fân, iar carul cu fân era ditamai remorca! Spuneam mai devreme cât de mult mi-a plăcut să descopăr poveștile de viață ale celorlalte deținute. Ei bine, pe cât de mult am apreciat să fac o incursiune în trecuturile zbuciumate ale unor femei despre care poate că nu am mai auzit nimic după aceea, am detestat să citesc prin ce a fost nevoită să treacă Piper. Pentru că, în ciuda a ceea ce m-am așteptat, viața în pușcărie nu a fost chiar atât de grea pentru ea. Era prietenă cu toată lumea și toată lumea o iubea (indiferent că vorbim despre deținute sau persoane din afara închisorii), reușea în tot ce-și propunea și era un adevărat teacher’s pet, izbutind să intre în grațiile mai tuturor angajaților închisorii, care, de cele mai multe ori, o compătimeau. Era un adevărat VIP în pușcărie, ce mai! Nu am simțit o evoluție reală din partea ei, cu toate că a petrecut mai mult de un an într-un mediu, chipurile, ostil, iar acest lucru m-a dezamăgit cumplit. Piper cea din serial a trecut printr-o serie de schimbări uluitoare de-a lungul celor 3 sezoane, devenind de nerecunoscut, așa că e de înțeles de ce am avut așteptări atât de uriașe de la ea.

În cazul în care sunteți fani ai serialului și doriți să vă reîntâlniți cu personajele preferate din OITNB, romanul lui Piper Kerman este exact ce căutați. Dacă nu ați văzut încă serialul și sunteți curioși să vedeți cum arată viața într-o închisoare americană, autobiografia Portocaliul este noul negru e perfectă.

Mulțumesc librăriei online Libris pentru șansa de a revedea o parte din personajele de care m-am îndrăgostit urmărind serialul și pentru că a făcut așteptarea până la sezonul 4 ceva mai ușoară. Vă invit și pe voi să descoperiți multitudinea de cărți – atât în română, cât și în engleză – care se află la doar un click distanță de bibliotecile voastre. Ca bonus, pe site găsiți zilnic fel de fel de oferte și reduceri, iar transportul este gratuit!

E GREU SĂ FII DIFERIT

jurnalul-complet-adevarat-al-unui-indian-cu-jumatate-de-norma

TITLU: Jurnalul complet adevărat al unui indian cu jumătate de normă

AUTOR: Sherman Alexie (ilustrații de Ellen Forney)

PUBLICAT DE: Editura Art

DESCRIERE: Născut într-o rezervaţie de indieni Spokane, Arnold Spirit – zis şi Junior – trebuie să lupte de mic cu boala, cu sărăcia şi cu faptul că e diferit într-o societate care nu (mai) ştie cum să respecte diferenţele. Pentru că-şi dă seama că nu are niciun viitor dacă rămâne la şcoala din rezervaţie, decide să facă un gest neaşteptat pentru un puşti indian de paisprezece ani: se mută la o şcoală de albi, stârnind furia membrilor tribului şi a vechiului său prieten, Rowdy. Deşi se trezeşte printre oameni mai bogaţi decât el, aici se îndrăgosteşte, îşi face prieteni, intră în prima echipă de baschet a şcolii şi cunoaşte toată agitaţia spumoasă a adolescenţei. Bazat pe experienţele personale ale autorului şi completat foarte inspirat de ilustraţiile memorabile ale lui Ellen Forney, Jurnalul complet adevărat al unui indian cu jumătate de normă este o carte înduioşătoare, extrem de amuzantă şi minunat scrisă care o să vă rămână mult timp în memorie.

RECENZIE:

Uneori, când alegi o carte fără să știi prea multe despre ea, joci un joc foarte periculos. De câteva ori am pățit-o rău de tot și am dat peste niște cărți de-a dreptul plictisitoare (ca să nu spun groaznice), doar pentru că mi-a fost prea lene să caut câteva recenzii pe Goodreads și m-am bazat exclusiv pe designul coperții sau pe titlul promițător. Dar există și unele excepții – mai rare, ce-i drept –, acele suprize extrem de plăcute peste care dai din întâmplare, bazându-te pe intuiție, iar Jurnalul complet adevărat al unui indian cu jumătate de normă face parte din ele.

Continuarea vă așteaptă la un simplu click pe imaginea de mai jos  😀

bookblog.ro

POVEȘTI, POVEȘTI ȘI IAR POVEȘTI

ultima-dorinta

TITLU: Ultima dorință (Witcher #1)

AUTOR: Andrzej Sapkowski

PUBLICAT DE: Editura Nemira

DESCRIERE: Geralt, vânătorul cu păr alb și ochi pătrunzători, are puteri magice, elixire fermecate și gânduri necurate. Vânătorul este… un luptător periculos și un asasin fără milă. Iar victimele sunt alese pe sprânceană… Cutreierând ținuturi de poveste, ucigașul descoperă la fiecare pas că aparențele sunt înșelătoare: nu oricine pare monstruos e un monstru și nu orice basm e o feerie cu zâne. Regi incestuoși, duhuri răzbunătoare, fecioare crude, harpii îngrozitoare și vampiri fără vlagă îi ies tot timpul în cale. Și adesea nu sunt ceea ce par…

RECENZIE:

E tare greu ca un roman fantasy să mai surprindă în ziua de azi, în special pentru că mai toate legendele și creaturile de poveste au fost folosite și răsfolosite în ultimii ani (cele mai bun exemplu ar fi vampirii – mai ales când vine vorba de literatura young adult). Într-un interviu, scriitorul Andrzej Sapkowski spunea că, prin intermediul cărților Witcher, a dorit să ofere Poloniei o serie de referință a genului fantasy, așa cum Anglia îl are pe Tolkien, de exemplu, și multă lume e de părere că i-a reușit, dată fiind imensa popularitate la nivel global a jocurilor video inspirate din cărțile sale.

Primul volum din seria Witcher este o colecție de 7 povestiri, toate avându-l ca protagonist pe Geralt, un vânător de monștri cu părul alb, care s-a antrenat încă din fragedă pruncie pentru a le veni de hac lighioanelor ce cutreieră pământul și îngreunează viețile oamenilor nevinovați. De multe ori însă, vânătorul se trezește față în față cu niște creaturi neînțelese și, în loc să le curme viețile, se vede nevoit să le ajute să scape din ghearele unor blesteme teribile și să-și recapete umanitatea.

Am așteptat cu sufletul la gură cartea asta încă de când a fost anunțată publicarea ei în limba română. Nu știu exact de unde această dorință a mea de a citi… Ultima dorință – poate că de vină a fost descrierea de pe spate, care nu dezvăluie mare lucru din acțiune și, totuși, reușește să stârnească interesul. În orice caz, am numărat, la propriu, zilele până să ajung la ea și nu pot să exprim în cuvinte entuziasmul ce m-a cuprins în clipa în care am plonjat în lumea fantastică imaginată de Andrzej Sapkowski și m-am trezit martor la aventurile lui Geralt și ale diverșilor săi acoliți.

Habar nu am cum să mă exprim mai bine, astfel încât să nu se înțeleagă că am detestat cartea, dar Ultima dorință a fost destul de dezamăgitoare și nici pe departe lectura uimitoare care mi-a fost promisă. M-am așteptat la orice altceva (cum ar fi un roman… roman), dar nu la o antologie de povestiri. Sincer, am fost cum nu se poate mai demoralizat când am văzut cum stă treaba cu această carte și am detestat cât de fragmentată și episodică a fost. Ca să nu mai spun că nici poveștile în sine nu au fost din cale afară de originale (pe lângă faptul că unele au fost niște reinventări ale unor basme cunoscute în toată lumea, cum ar fi Albă ca Zăpada sau Frumoasa și Bestia, majoritatea au urmat același tipar: Geralt ajunge într-un loc, cineva îi poveștesște despre o creatură monstruoasă și descrie totul în mult prea multe detalii, Geralt mormăie și el ceva acolo, decide să înfrunte bestia, află că, de fapt, aceasta se află sub influența unui blestem și totul se încheie cu monstruozitatea redevenind om).

Geralt, ca personaj, nu m-a impresionat cu absolut nimic. Dacă autorul ar fi decis să-l înlocuiască la jumătatea cărții cu o scândură, jur că nu aș fi sesizat diferența. În afară de faptul că se luptă cu bestii cvasi-înfiorătoare (ajungem și la ele cât de curând), nu iese cu nimic în evidență. Personalitatea lui e, practic, inexistentă, iar cele câteva încercări ale lui de a părea sarcastic sau arogant se simt mult prea forțate, deloc naturale.

Cel mai mare atu al cărții ar fi trebuit să fie nenumăratele făpturi magice care împânzesc lumea din Witcher, dar cele mai multe au reușit doar să pară niște caricaturi demne de filmele din seria Scary Movie, având ghinionul să fie descrise atât de în amănunt și să aibă unele caracteristici… bizare (ca să nu spun ridicole; de exemplu gheare de pisică la un strigoi sau acel diavol… caprin), încât mi-au lăsat impresia unor monstruleți family friendly scoși din desenele animate pe care le urmăream sâmbăta și duminica la televizor.

Știu că m-am plâns de multe aspecte ale cărții și că recenzia este destul de negativă, dar asta nu înseamnă neapărat că Ultima dorință mi-a displăcut profund. Am citit-o foarte repede și, în ciuda tuturor defectelor, a fost chiar entertaining. Firește, au existat și momente când mi-am dat ochii peste cap, însă nu destule cât să altereze ritmul alert al cărții. Iar stilul a fost chiar potrivit pentru acest gen de lume sumbră, autorul reușind să dozeze perfect atmosfera întunecată și disperată.

Una peste alta, am auzit că abia de la volumul 2 începe „nebunia” și că Ultima dorință doar joacă rolul unei introduceri în universul Witcher. Deși nu am fost pe deplin mulțumit de carte, o să citesc și continuarea în speranța că povestea mă va da pe spate, deși o să am grijă să-mi mențin așteptările la un nivel cât mai redus.