TRECUTUL ȘI PREZENTUL SE ÎMPLETESC ÎN CELE MAI NEBĂNUITE MODURI

gustul-samburilor-de-mar

TITLU: Gustul sâmburilor de măr

AUTOR: Katharina Hagena

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: O casă bântuită de amintiri şi secrete de mult îngropate. La moartea Bertei, cele trei fiice ale sale – Inga, Harriet şi Christa –, precum şi nepoata ei, Iris, se reîntâlnesc în casa părintească de la Bootshaven, undeva în nordul Germaniei, pentru a citi testamentul. Spre marea ei surpriză, Iris moşteneşte conacul cel vechi. Bibliotecară la Freiburg, Iris nu intenţionează să păstreze această locuinţă îndepărtată de viaţa ei de zi cu zi. Numai că, pe măsură ce redescoperă fiecare cameră şi fiecare colţ al grădinii minunate ce înconjoară casa, amintirile ei se trezesc, urzind povestea zguduitoare a trei generaţii de femei care s-au perindat pe acolo. Secrete şoptite la umbra copacilor, vechi rivalităţi, moşteniri, adultere, idile de-o vară, subiecte pe care toată lumea le trece sub tăcere sau de care nimeni nu vrea să-şi amintească: Gustul sâmburilor de măr este o saga specială impregnată de vrajă şi mister.

RECENZIE:

Cu toate că o vorbă foarte înțeleaptă spune că nu trebuie să judecăm o carte după copertă, uneori e de-a dreptul imposibil să reziști impulsului de a alege cel mai arătos roman, antologie de povestiri scurte sau chiar volum de poezii și de a pleca numaidecât acasă cu el. Coperta cărții Gustul sâmburilor de măr mi s-a părut pur și simplu superbă în simplitatea ei și bineînțeles că am fost imediat fermecat de ea.

Povestea lui Iris este o călătorie continuă și zbuciumată între prezent și trecut, cele două planuri intersectându-se constant într-un mod de-a dreptul haotic. După ce bunica ei moare și îi lasă moștenire casa plină de istorie dintr-un colț pitoresc al Germaniei, Iris se vede nevoită să aleagă dintre cele două variante: să vândă casa și să-și continue viața banală de bibliotecară sau să păstreze imobilul, cu tot cu fantomele trecutului său deloc luminos.

Primul capitol al cărții mi s-a părut deosebit de promițător și m-a făcut să-mi doresc să citesc mai mult, să aflut tot ce era de aflat despre persoanjele în jurul cărora se învârte acțiunea. Ceva la stilul autoarei mi s-a părut deosebit: prin cuvinte simple, reușea să-mi inducă atât o stare de bine, cât și una de tristețe. Nu știu cum altfel să explic, dar cert este că m-am pus în pielea lui Iris și am trăit pe viu și cu intensitate acel prim capitol.

După aceea, lucrurile au început să devină tot mai neinteresante. Practic, restul romanului s-a transformat într-o amestecătură de personaje, acțiuni din trecut și prezent care, la o primă vedere, nu aveau niciun sens și păreau aruncate acolo doar de dragul de a le avea în carte. Pentru o foarte bună bucată de vreme mi-a fost imposibil să disting între mătușile lui Iris, mama și bunica ei. Dar, la sfârșit, când totul se leagă și începe să aibă sens, am realizat că, de fapt, tot haosul din primele 160 de pagini nu este nimic altceva decât dezordinea din mintea lui Iris. Dacă atunci când citeam mi s-a părut enervant felul în care trecutul „intervenea” în prezent, după ce am închis cartea am considerat această inconveniență cel mai natural lucru din lume. Mi s-a părut normal ca gândurile lui Iris legate de familia ei împrăștiată să nu aibă niciun sens, să fie haotice și dereglate, din moment ce tocmai a trecut printr-un eveniment care ar zdruncina pe oricine. Moartea cuiva drag și apoi obligația de a locui în casa persoanei respective, printre relicvele pline de amintiri dureroase și tulburi, cu siguranță ar face pe oricine să nu mai gândească limpede.

Gustul sâmburilor de măr a fost o carte cel puțin interesantă: de foarte multe ori am vrut să o abandonez din cauză că mă plictisea de moarte, dar la final am bifat-o pe lista de lecturi din anul acesta cu zâmbetul pe buze. Asemeni unui măr, romanul Katharinei Hagena are nevoie de timp ca să se dezvolte și să-și arate frumusețea și parfumul unic. Mulțumesc Editurii Trei pentru această carte!

Anunțuri

AȘA MERG LUCRURILE

abatorul-cinci

TITLU: Abatorul cinci

AUTOR: Kurt Vonnegut

PUBLICAT DE: Editura Art

DESCRIERE: Vonnegut scrie cu ironie şi umor, de cele mai multe ori negru, o cronică atipică a unuia dintre cele mai îngrozitoare momente din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial: bombardarea Dresdei de către britanici şi americani, în urma căreia au murit o sută treizeci şi cinci de mii de oameni, aproape de două ori mai mult ca numărul celor ucişi de bomba atomică de la Hiroshima. Romanul lui Vonnegut, devenit un clasic american, îmbină realismul cu SF-ul și atrage cititorul într-o lume incredibilă, în care se amestecă bombardamente, călătorii în timp, prizonieri de război, extratereştri de pe planeta inventată Tralfamadore, peste toate plutind mirosul aducător de moarte al iperitei.

RECENZIE:

Prin subiectul delicat pe care îl abordează, Abatorul cinci este considerat unul dintre cele mai importante romane anti război scrise vreodată. O combinație stranie între S.F. și realism, cartea lui Vonnegut prezintă bombardarea Dresdei – eveniment la care a fost martor – într-un mod aproape comic, dar care nu distrage atenția de la nenorocirile abătute asupra omenirii odată cu începerea unui război.

Continuarea vă așteaptă la un simplu click pe imaginea de mai jos  😀

bookblog.ro

TRĂIND VISUL AMERICAN

marele-gatsby

TITLU: Marele Gatsby

AUTOR: F. Scott Fitzgerald

PUBLICAT DE: Editura Polirom

DESCRIERE: Un tânar fascinat de visul american, proaspăt venit la New York și doritor de succes, Nick Carraway, împărtășeste povestea transformării lui James Gatz în Jay Gatsby. Pe fundalul unei Americi prospere, dar haotice, Gatz, mânat de mirajul iubirii față de Daisy Buchanan, își schimbă viața, devenind din student la Oxford gangster, traficant de băuturi alcoolice și apoi milionar. Iubirea sa pentru Daisy nu se împlinește însă; rămâne povestea donquijotescă a Marelui Gatsby, desfășurată odată cu un iluzoriu, nesfârșit American dream.

RECENZIE:

În afară de cărți, îmi place foarte mult să colecționez filme. Această pasiune a mea a luat naștere undeva prin anul 2006 și, de atunci, am adunat în jur de 130 de dvd-uri. Cu toate că rivalizează cu cărțile pentru spațiul (destul de limitat) din bibliotecă, nu am de gând să mă opresc prea curând. Pe la începutul anului, mi-am achiziționat The Great Gatsby, filmul din 2013 cu Leonardo DiCaprio în rolul titular, dar am amânat vizionarea lui pentru o perioadă nedeterminată, pentru că-mi doream ca mai întâi să lecturez romanul care a stat la baza lui. Prin amabilitatea librăriei online Libris, am ajuns să citesc acest clasic al literaturii americane.

Am fost fermecat de America descrisă în carte. Mi-a plăcut în mod deosebit atenția la detaliu și minuțiozitatea cu care autorul a descris clădirile, obiceiurile, îmbrăcămintea și, în general, lucrurile la modă din perioada anilor 20. Uneori, am avut impresia că frazele sunt prea lungi și cuvintele folosite prea greu de digerat, dar, până la urmă, toate aceste lucruri au contribuit la farmecul cărții. Petrecerile organizate de Jay Gatsby mi s-au părut unul dintre punctele forte ale romanului, fiind atât de frumos descrise, atât de vii și de palpabile, de exagerate în grandoarea lor și uimitoare prin felul în care păreau să-i seducă pe cei care le cădeau în plasă, încât, nu de puține ori, m-am trezit dorindu-mi să fi fost în locul lui Nick, personajul principal, și să fi văzut cu ochii mei toate nebuniile acelea.

Un alt lucru pe care l-am apreciat, la început, a fost misterul conturat în jurul lui Gatsby. Faptul că Nick îi era vecin, dar nu-l vedea mai deloc și multitudinea de povești și bârfe legate de trecutul și originile milionarului nu au făcut decât să-l învăluie și mai mult în acea pătură de secrete și să-l transforme într-un personaj deosebit de intrigant. Mi-aș fi dorit ca autorul să fi păstrat misterul din jurul lui Gatsby pe tot parcursul cărții, dar nu s-a întâmplat așa. Iar aceasta este una dintre problemele pe care i le-am găsit romanului…

Personajele sunt foarte… seci. Chiar lipsite de substanță aș putea spune. Nu am putut relaționa deloc cu ele, mi s-a părut că urmăresc idealuri extraordinar de simpliste și am fost cum nu se poate mai dezamăgit să descopăr adevăratele motive pentru care Gatsby ținea săptămânal petrecerile acelea fabuloase. Poate că asta a fost și intenția autorului, de a ne arăta cât de „goală” poate fi viața unui om care, aparent, are de toate, dar pentru mine nu a funcționat. Acțiunea – în afara momentelor în care Gatsby organiza petreceri – a fost și ea foarte banală, chiar plictisitoare pe alocuri. Abia spre sfârșit a părut să-și intre cu adevărat în ritm, doar că atunci s-au întâmplat atât de multe lucruri în câteva pagini, încât am fost nevoit să citesc de mai multe ori câte un paragraf pentru a înțelege ce tocmai s-a întâmplat.

Nu spun că am detestat Marele Gatsby, dar nici nu m-a impresionat într-atât încât să-l consider o capodoperă și să-l recomand tuturor fără să stau pe gânduri. Dacă v-au plăcut lecturile obligatorii din liceu, există o foarte mare posibilitate să apreciați și romanul lui Scott Fitzgerald. Dacă nu… Citiți pe riscul vostru 😉

Mulțumesc librăriei online Libris pentru roman! Vă invit și pe voi să descoperiți multitudinea de cărți – atât în română, cât și în engleză – care se află la doar un click distanță de bibliotecile voastre. Ca bonus, pe site găsiți zilnic fel de fel de oferte și reduceri, iar transportul este gratuit!

O NOUĂ ZI, O NOUĂ VIAȚĂ

zi-dupa-zi

TITLU: Zi după zi

AUTOR: David Levithan

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Un adolescent care-şi spune, simplu, A, se trezeşte în fiecare dimineaţă într-un alt trup, trăind o altă viaţă. Niciodată nu e prevenit în legătură cu locul unde se va afla sau persoana în trupul căreia va fi. A s-a împăcat cu situaţia lui şi chiar şi-a stabilit câteva reguli „de supravieţuire”: Niciodată să nu se ataşeze prea tare. Să evite să fie remarcat. Să nu se implice. Totul până într-o zi când se trezeşte în corpul lui Justin şi o cunoaşte pe iubita acestuia, Rhiannon. Regulile sale stricte nu se mai aplică. Pentru că, în sfârşit, a găsit pe cineva alături de care vrea să rămână pentru totdeauna, zi după zi. O poveste fascinantă, ce lansează o provocare: putem iubi cu adevărat pe cineva menit să ia altă înfăţişare în fiecare zi?

RECENZIE:

Romanul lui David Levithan a fost o supriză extrem de plăcută pentru mine. Am tot auzit vorbindu-se despre el (cu mult entuziasm, aș putea adăuga), dar, nu știu din ce cauză, am crezut că nu-mi va fi pe plac, deoarece nu sunt un fan al cărților în care accentul este pus pe povestea de dragoste, iar din descriere mi s-a părut că Zi după zi ar fi exact așa ceva. Da, povestea de dragoste dintre A și Rhiannon este nucleul romanului, însă are atât de multe substraturi și implicații sociale și emoționale încât transformă cartea în ceva mai mult decât o lectură ușoară și simpatică, numai bună de luat la plajă.

A este un suflet, un călător, care nu trăiește niciodată mai mult de o zi într-un trup. Încă de când a ajuns să fie conștient de acest aspect al vieții sale, a decis să urmeze o serie de reguli pentru a nu da peste cap viețile celor ale căror trupuri le „împrumută”. Printre altele, A își impune să nu se îndrăgostească, deoarece ar fi de-a dreptul imposibil să mențină o relație dată fiind condiția sa. Asta până când o întâlnește pe Rhiannon – fata care-i va întoarce întreaga lume pe dos. Fără să vrea, A se trezește gândindu-se la Rhiannon tot mai des și, fără să-i mai peste de propriile restricții și de implicațiile unei asemenea hotărâri, decide să o caute zi după zi, de fiecare dată sub o altă înfățișare.

Cred că Zi după zi este, în primul rând, un roman care sărbătorește diversitatea. Deși, la prima vedere, ar părea doar o povestioară siropoasă de dragoste amestecată cu elemente de fantasy/S.F., după lecturarea cărții am rămas cu altă impresie. Mi-a plăcut că autorul s-a folosit de popularitatea poveștilor de iubire printre adolescenți și de premisa deosebit de interesantă a unui protagonist nevoit să-și schimbe zilnic înfățișarea și, practic, viața, pentru a scoate în față unele aspecte ale societății pe care fie le ignorăm, fie suntem crescuți să le privim cu ochi critici, cum ar fi relațiile între persoane de o altă orintare sexuală față de ce este considerat „normal”, persoanele cu tendințe sinucigașe sau cu probleme de greutate.

Un alt lucru fascinant și care a oferit romanului un dinamism aparte a fost descoperirea familiilor și grupurilor de prieteni pe care A îi schimba în fiecare zi. Aceste modificări continue m-au făcut dornic să citesc capitol după capitol, fără să țin cont de factorii deranjanți din exterior, deoarece eram curios să descopăr cât mai repede cu ce fel de persoane va avea de-a face acesta și dacă va reuși să se integreze fără probleme în viața persoanei căreia îi împrumută viața pentru 24 de ore.

A nu este nici băiat, nici fată, dar, indiferent de exteriorul în care se trezește, rămâne același. Cred că acesta este unul dintre cele mai importante mesaje ale cărții: ce ar trebui să conteze cu adevărat este personalitatea și nu înfățișarea, religia sau sexul cuiva, așa cum încearcă să ne „învețe” societatea tot mai haotică în care trăim. Acest lucru este evidențiat și de reacțiile inițiale ale lui Rhiannon, atunci când A i se înfățișa sub chipul unei fete, iar ea avea o anumită reținere față de el, dar, pe măsură ce ajungea să-l cunoască (și recunoască tot mai ușor), a ajuns să treacă peste înfățișarea diferită din fiecare zi a acestuia și să vadă ce se ascunde în spatele măștii.

Dacă e să găsesc o problemă cu romanul, aceasta ar fi modul în care A s-a îndrăgostit de Rhiannon: instant, la prima vedere. Doar că nu pot să urăsc cartea prea mult din cauza acestui aspect, deoarece mi s-a părut oarecum normal ca o persoană care nu „dispune” de un trup al lui și este nevoit să petreacă fiecare zi cu un alt anturaj să treacă peste acea perioadă în care este nevoită să cunoască pe cineva înainte să spună că s-a îndrăgostit de respectivul/respectiva.

Am văzut că anul acesta o să apară și un companion al romanului, povestea scrisă din perspectiva lui Rhiannon. Nu știu ce să cred despre asta, mi-e teamă ca nu cumva autorul să încerce prea mult să le facă pe plac fanilor și, astfel, să strice din farmecul cărții „originale” și să ne servească un roman tras de păr. Așteptăm și vedem.

Până atunci, nu pot spune decât că vă recomand cu drag Zi după zi: se citește ușor și vă poate deschide ochii în legătură cu lumea în care trăim. Mulțumesc Editurii Trei pentru acest roman extrem de original!

CRUZIME, SPINI ȘI MAGIE

printul-spinilor

TITLU: Prințul spinilor (Imperiul fărâmițat #1)

AUTOR: Mark Lawrence

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Cândva odraslă regală privilegiată, crescută de o mamă iubitoare, Jorg Ancrath a devenit Prinţul Spinilor, un adolescent fermecător şi imoral, care conduce o bandă de proscrişi brutali. Lumea este în haos, violenţa abundă, coşmarurile răsar la fiecare pas. Trecutul dur al lui Jorg l-a făcut să nu se mai teamă de niciun om, fie el viu sau mort. Totuşi mai există ceva care-l înspăimântă… Reîntors la castelul tatălui său pentru a-şi revendica moştenirea, Jorg trebuie să se confrunte cu orori din copilărie şi să-şi croiască viitorul împotriva tuturor.

RECENZIE:

Atunci când am văzut că Robin Hobb – unul dintre autorii mei preferați de fantasy, mulțumită incredibilei trilogii Farseer și a continuării acesteia, Omul arămiu – are numai vorbe de laudă pentru romanul lui Mark Lawrence, am fost instant dornic să-l citesc. Povestea lui Jorg, prințul renegat al Ancrathului, a fost… așa și-așa; voi detalia în continuare exact ce am apreciat la carte și ce nu.

Jorg Ancrath și-a propus ca, până la 15 ani, să conducă un regat și să răzbune moartea mamei și a fratelui său. Pentru asta s-a transformat într-un mercenar, aparent, lipsit de suflet, cunoscut drept Prințul Spinilor, care își împarte dreptatea cu sânge rece. Împreună cu „frații” lui, Jorg călătorește de-a lungul și de-a latul Imperiului, confruntând pericole de neimaginat, încercând să lupte cu demonii trecutului și să-și împlinească țelul.

Ce mi-a plăcut la carte? Jorg, protagonistul romanului, a fost un personaj extrem de complex și de bine realizat. Cu toate că descrierea lasă impresia că Jorg ar fi un personaj detestabil, mie nu mi s-a părut astfel. Autorul a avut grijă să-i contureze cu atenție trecutul și să-i ofere o sumedenie de motive pentru care să se comporte în felul în care o face. Chiar dacă acțiunile lui sunt revoltătoare (în special pentru un adolescent– am avut o surpriză enormă când am aflat detaliul ăsta, pentru că nimic din ceea ce făcea sau cum vorbea nu părea să conducă spre o asemenea dezvăluire), odată ce ai făcut o călătorie în amintirile lui Jorg, nu mai par chiar atât de grotești și exagerate. Motivul recurent al spinilor mi s-a părut și el deosebit de interesant și de bine utilizat.

Lumea în care se desfășoară acțiunea este și ea deosebit de interesantă și de fascinantă. La început am fost puțin confuz, deoarece se menționau constant nume precum Shakespeare, Platon sau Aristotel, se vorbea despre moșteniri germanice sau vânzători olandezi, și nu înțelegeam de ce, într-un roman clar high-fantasy, personajele știu asemenea lucruri. Abia pe la jumătatea cărții, când Jorg și compania întâlnesc o inteligență artificială (pe care, într-un mod destul de haios, prințul o confundă cu un spirit), am realizat că Imperiul pe care Jorg încerca să-l reîntregească era, de fapt, lumea noastră după un eveniment catastrofal. Nu am mai întâlnit un astfel de scenariu într-un roman fantasy, așa că am fost cât se poate de încântat să descopăr ce poate face autorul cu el. Nu spun că am fost dezamăgit, dar nici pe deplin încântat.

Ce nu mi-a plăcut la carte? În primul rând, pe tot parcursul lecturii, am fost urmărit de sentimentul că autorul nu a dozat prea bine momentele de acțiune nebună și cele de introspecție și dialog. Mi s-a părut că unele evenimente (cele importante) au fost mult prea rapid soluționate, pe când altele (cele mai puțin importante) se întindeau pe mult mai multe pagini decât era nevoie.

Ceata de „frați” ai lui Jorg a părut un soi de ciudat personaj colectiv, asta pentru că niciunul dintre membrii grupului, în afară de prinț și de fostul căpitan al gărzii, nu a fost suficient dezvoltat și a părut un personaj de carton, lipsit de caracter.

Ultima mea nemulțumire este legată de turnura ciudată pe care o ia povestea spre sfârșit. Explicația pentru comportamentul lui Jorg mi s-a părut forțată, nelalocul ei, parcă scoasă de nicăieri și servită ca și cum ar fi fost o revelație nemaipomenită. Din acel moment, romanul a început să-și piardă din farmec și de foarte multe ori mă întrebam „ce naiba s-a întâmplat?”.

Prințul spinilor nu a fost tocmai romanul la care m-am așteptat, dar, cu toate că am fost puțin dezamăgit de el, nu mi-a displăcut și sunt foarte curios să văd cum o să evolueze povestea în continuare. Mulțumesc Editurii Trei pentru acest roman atipic!