… ȘI LA SFÂRȘIT AM RĂMAS NEDUMERIT

1783424yZ95Gq55

TITLU: … și la sfârșit a mai rămas coșmarul

AUTOR: Oliviu Crâznic

PUBLICAT DE: Editura Vremea

DESCRIERE: Invitat la nunta unei necunoscute într-un castel bântuit de diavol, nobilul decăzut Arthur de Seragens se trezește prins într-o îngrozitoare plasă a nebuniei, trădării și crimei. În vreme ce oaspeții mor în jurul lui unul după altul într-un mod misterios, secerați de un dușman inuman, Arthur întrezărește cu groază cum lațul se strânge în jurul singurei persoane de care i-a păsat vreodată, superba Adrianna de Valois, tânăra fiică a întunecatului și temutului șef al Poliției. Panicat și confuz, Arthur se vede astfel nevoit sa încheie o alianță fragilă și controversată cu cei mai puternici dintre supraviețuitori, care au început deja o anchetă în întuneric, împreună dar suspectându-se unii pe alții: vicontele de Vincennes, prietenul din copilărie al lui Arthur, versat în intrigile de salon, logician și vânător iscusit; baronul german Von Walter Călătorul, ale cărui peregrinări prin locuri uitate de lume l-au adus de atâtea ori în fața unor adevăruri de neîndurat; frumoasa și imorala Giulianna Sellini, despre care se spune în șoaptă că i-a sedus deodată pe Dumnezeu și pe Diavol; fostul preot Huguet de Castlenove, acum un spadasin periculos, al cărui drum presărat cu cadavre duce la o amantă misterioasă; ducele de Chalais, puternic și crud stăpânitor al ținutului, rafinat, arătos și incapabil de a-și stăpâni pornirile violente; și, mai ales, bărbatul care conduce investigația și de care se tem toți, căci o singură vorbă a lui poate aduce rugul – Albert de Guy, inchizitorul…

RECENZIE:

De foarte multă vreme îmi doream să citesc romanul lui Oliviu Crâznic, … și la sfârșit a mai rămas coșmarul, asta pentru că am auzit o groază de păreri bune despre el și sună foarte bine din descriere. Ca să nu mai spun că eram și foarte interesat să văd cum gândește un autor român o astfel de poveste, după ce am fost obișnuit cu stilul celor din afară.

Nu pot să spun că am fost pe deplin mulțumit de carte, dar nici dezamăgit nu am fost. … și la sfârșit a mai rămas coșmarul s-a dovedit a fi destul de diferită față de cum mi-o imaginam eu la început, a avut unele momente în care nu prea strălucea – în special la început, când abundă în descrieri și detalii care plictisesc, însă nu i-au lipsit momentele tensionate, încărcate de acțiune, când nici nu simțeam cum se scurg paginile.

La început pare destul de previzibilă și am avut impresia că va urma un scenariu tipic pentru un film de groază. Personajul principal, Arthur de Serangens primește o invitație la nunta unei marchize pe care abia dacă o cunoaște și acceptă abia la insistențele prietenului său cel mai bun, Raoul de Vincennes. Nuntă care va avea loc într-un castel despre care lumea spune că ar fi bântuit de diavol. Recunosc că m-am gândit: și o să ajungă la castel, vor fi mulți invitați, iar o creatură însetată de sânge va începe să-i măcelărească până când vor mai rămâne în viață doar el și tipa care i-a căzut cu tronc. Ei bine, am fost plăcut surprins când am constatat că nu era chiar așa. Da, invitații încep să moară, dar asta nu din cauza vreunei ființe cu care să fim obișnuiți.

Ce face ca totul să fie și mai interesant e faptul că nicio clipă nu bănuiești cine e cu adevărat în spatele tuturor acestor nenorociri. Autorul reușește să dozeze suspansul atât cât este nevoie, pentru a-ți induce acea senzație de teamă profundă. Un alt aspect pe care l-am apreciat este atenția la detaliu și felul în care numeroase mituri și povești străvechi au fost adunate și puse în scenă astfel încât să aibă sens. Asta poate că a fost cea mai bună parte a romanului, după urmând acțiunea care mereu lua o turnură neprevăzută. Iar capitolele scurte, care mereu se terminau când îmi era lumea mai dragă au facilitat parcurgerea celor 300 de pagini ale romanului care, altfel, ar fi fost destul de greoi.

Desigur, au fost și niște aspecte pe care nu le-am apreciat chiar atât de mult. Numele multor personaje au fost greu de citit și de reținut și, nu de puține ori, habar nu aveam cine ce face. Personajul principal mi s-a părut destul de vag conturat, cu o personalitate aproape inexistentă. M-am amuzat teribil când am citit următoarele rânduri: „Mă simțeam cu adevărat neajutorat pentru că mă obișnuisem cu Vincennes lângă mine. Curajul său, hotărârea, mintea lui ascuțită, toate făceau lucrurile mai simple. Dar acum vicontele Raoul de Vincennes lipsea, și eu eram pe cont propriu.” și, nu știu de ce, l-am comparat imediat cu felul în care Bella a reacționat atunci când a fost părăsită la începutul cărții Lună nouă. Și nu pot să nu menționez punctele de suspensie care urmau de fiecare dată semnului întrebării sau al exclamării, sau de faptul că autorul nu părea să se hotărască dacă personajele vroiau sau voiau ceva. Sunt lucruri mărunte, știu, dar tocmai ele pot strica plăcerea lecturii.

În momentul în care am închis-o, nu am știut exact ce să simt în legătură cu această carte. Pe de o parte mi-a plăcut felul în care s-a dezvoltat acțiunea și faptul că a fost destul de imprevizibilă, dar acele mici lucruri pe care le-am pomenit mai sus atârnă destul de greu în balanță. Totuși, înclin spre partea bună și îi dau cărții un 7/10.

Anunțuri