MAGIE ÎN NOAPTE – recenzie VASSA ȘI NOAPTEA, de Sarah Porter

TITLU: Vassa și Noaptea

AUTOR: Sarah Porter

PUBLICAT DE: Editura Nemira

DESCRIERE: Vassa locuiește împreună cu mama vitregă și surorile vitrege într-un cartier în care magia e la tot pasul. Babs, proprietarul magazinului din partea locului, are obiceiul de a-i decapita pe hoți și uneori chiar și pe clienții nevinovați. Așa că, atunci când trebuie să iasă la miezul nopții să cumpere becuri, se prea poate să fie o misiune suicidară. Noroc că are un sprijin: o păpușă de lemn, ascunsă într-un buzunar. Cu ajutorul ei, poate că va alunga blestemul…  Inspirat de povestea rusească Vasilisa cea Frumoasă, romanul scris de Sarah Porter desenează un Brooklyn magic, în care obiectele au suflet și întâmplările se țin lanț zi și noapte.

RECENZIE:

Vi s-a întâmplat vreodată să fiți instantaneu vrăjiți de coperta unei cărți și să vă doriți să o aveți în bibliotecă doar pentru că arată într-un mare fel, fără să vă mai pese dacă și conținutul acesteia va fi pe măsură? Dar despre ce vorbesc aici? Suntem cititori înrăiți, bookaholici convinși; normal că am pățit așa ceva *măcar* o dată în viață. Ei bine, cu Vassa și Noaptea am ales să mă risc, fiind mai mult decât îndrăgostit de coperta absolut magnifică și citind câteva fragmente scurte care mi-au attras atenția, și tare mă bucur că am făcut-o pentru că acest roman… acest roman e magic. În cel mai straniu mod cu putință.

Într-o lume asemănătoare cu a noastră, dar în care magia și-a făcut cunoscută existența lumii întregi, Noaptea a fost ademenită de o șmecherie inteligentă a unei bătrâne vrăjitoare și o parte din însăși ființa ei a fost împărțită în mai multe locații, luând forma unor motocicliști tăcuți. Astfel, nopțile au ajuns să aibă o durată neobișnuit de lungă în unele locuri, locuri unde se regăsesc magazinele non-stop din franciza BY’s. Iar proprietarii acestora pedepsesc hoții prin decapitare. Așa că nu e de mirare că Vassa, o adolescentă cu părul purpuriu a cărei cea mai bună prietenă este o păpușă cu personalitate, primită de la mama ei înainte ca aceasta să moară, simte o oarece reținere în a se aventura spre cel mai apropiat BY’s pentru a cumpăra niște becuri, dar tot o face numai ca să-i demonstreze surorii ei vitrege că nu e un papă-lapte. Odată ajunsă în misteriosul magazin, întâmplările stranii încep să se dezlănțuie, iar destinul Vassei va fi legat de cel al Nopții pentru totdeauna.

Primul lucru pe care l-am remarcat, încă de la interludiul ce deschide acest roman inspirat de un vechi basm rusesc, a fost pâcla de ciudățenie ce părea să plutească deasupra fiecărui cuvânt tipărit. Din câte am observat în ultima vreme, operele fantasy și SF scrise de ruși sunt… dubioase. Pline de originalitate, dar mult prea dubioase pentru gusturile mele, cu lumile întortocheate, personajele misterioase și conceptele extravagante pe care le aduc în discuție. Iar Vassa și Noaptea păstrează acel spirit fantastico-dubios în cel mai minunat și respectuos mod cu putință, transformând ceea ce a ajuns să fie un fel de marcă înregistrată a fantasticului rusesc într-o aventură pe cinste, accesibilă oricui, care va fascina cititorul și îl va face să-și pună niște întrebări referitor la ceea ce tocmai a lecturat. Clădiri cu picioare de găină cărora trebuie să le cânți pentru a putea intra în ele? Motocicliști cu ochi de stele? Păpuși din lemn, vorbitoare, cu un apetit de necontrolat? Mâini care pot spiona? Un bărbat care alege să devină câine doar pentru a-și impresiona tatăl de mult mort? E ciudat, știu, dar tocmai datorită lor romanul lui Sarah Porter reușește să se facă remarcat în oceanul de povești destinate publicului tânăr reciclate la nesfârșit.

Întâmplările prin care protagonista, Vassa, e nevoită să treacă, ajutorul pe care-l primește nu doar din partea păpușii sale, Erg, ci și a nopții sau a stolului de lebede pe care a trebuit să le întremeze, au avut aceeași atmosferă magică de basm precum povești mai bine cunoscute, cum ar fi Cenușăreasa ori Albă-ca-Zăpada. Vassa nu a fost tocmai cel mai interesant personaj, ba chiar m-a călcat pe nervi de câteva ori cu gândirea ei copilăroasă, dar spre final și-a intrat în drepturi. Din fericire pentru ea, Erg, păpușa cu temperament, a însoțit-o în toată aventura și a salvat romanul de foarte, foarte multe ori în momentele când risca să devină plictisitor. Nesuferita Babs a fost 100% plămădită după „chipul și asemănarea” mamelor vitrege din cele două povestiri, în special versiunile animate de la Disney, dat fiind că avea niște ajutoare de nădejde în mâinile vrăjite ce patrulau neîncetat prin magazinul BY’s – bine, aici trebuie să recunosc că mi-a adus aminte mai mult de Ursula din Mica Sirenă și țiparii ei. Apoi ar mai fi Noaptea, care m-a dus cu gândul la un alt personaj mai puțin convențional dintr-o carte recentă –  Moartea, cea care a narat Hoțul de cărți – nu neapărat pentru că s-ar fi asemănat în vreun fel, ci din pricina situației abstracte în care m-am regăsit datorită amândurora.

O reimaginare fabuloasă a unei povești pe care vreau neapărat să o citesc cândva, cât mai repede, un Brooklyn pictat în nuanțe magice, vii și întunecate, populat de personaje fantastice, originale și îndrăznețe; un roman unic și incitant, aproape lipsit de clișee, care ar trebui să-și facă loc în biblioteca fiecărui cititor pasionat de fantasy, de concepte abstracte și de strania muzicalitate a prozei fantastice din Rusia.

Mulțumesc editurii Nemira pentru exemplarul oferit spre recenzie!

RATING

APOCALIPSA ADUSĂ DE… ÎNGERI – recenzie ÎNGERI CĂZUȚI, de Susan Ee

TITLU: Îngeri căzuți (Penryn și Sfârșitul lumii #1)

AUTOR: Susan Ee

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Au trecut șase săptămâni de când Îngerii Apocalipsei au coborât pe Pământ pentru a distruge lumea modernă. Bandele de răufăcători sunt stăpânii zilei, iar spaima și superstițiile cei ai nopții. Când îngerii războinici răpesc o fetiță neajutorată, sora ei Penryn, în vârstă de șaptesprezece ani, e hotărâtă să facă orice să o salveze. Orice, în afară de a încheia un pact cu un înger inamic. Împreună cu Raffe, un luptător rănit și fără aripi, pe care îl salvează, Penryn pornește într-o călătorie plină de pericole pentru a-și regăsi sora și în timpul căreia cei doi protagoniști trebuie să se sprijine unul pe celălalt ca să poată supraviețui.

RECENZIE:

După ce moda cărților pentru adolescenți care aveau ca protagoniști vampiri frământați de fel de fel de drame adolescentine a apus, un nou fel de ființe supranaturale pare să fi atras atenția scriitorilor. Îngerii, acei oameni înaripați despre care se spune că și-ar face veacul în Rai sau că ar fi mesagerii cuvântului lui Dumnezeu. Nu sunt sigur de asta și vă rog să mă corectați dacă greșesc, dar cred (cu accent pe „cred”) că îngerii au fost introduși în literatura YA de către Cassandra Clare prin intermediul cunoscutelor sale serii Instrumente mortale și Dispozitive infernale, apoi au fost „preluați” și de alți autori, rezultând serii precum Hush, hush sau Penryn și Sfârșitul lumii, aici de față.

Despre cartea lui Susan Ee nu știam mare lucru înainte să apară și la noi, doar că e incredibil de populară în SUA și că apărea cam în fiecare videoclip al booktuber-ilor din străinătate pe care-i urmăresc ocazional. Iar asta a fost un lucru foarte, foarte bun, pentru că mi-am permis să fiu surprins de poveste, personaje și lumea post-apocaliptică imaginată de autoare.

Au trecut câteva luni de când îngerii s-au pogorât din ceruri, aducând cu ei cutremure și valuri tsunami, moarte și distrugere. Lumea nu mai e cum a fost odinioară, oamenii sunt dezbinați și fiecare luptă pentru a supraviețui de pe-o zi pe alta. Penryn, o adolescentă aparent obișnuită, împreună cu mama ei instabilă psihic și Paige, sora ei mai mică, imobilizată într-un scaun cu rotile colindă ruinele Statelor Unite căutând mâncarea – care a devenit un lux – și un acoperiș sub care să doarmă. Într-o seară, însă, acestea se întâlnesc cu un grup de îngeri vicioși care par hotărâți să-l desfigureze pe… unul de-al lor. Penryn intervine, îi salvează viața lui Raffe – îngerul agresat, care rămâne fără aripi în urma confruntării cu semenii săi – și, drept „răsplată”, unul dintre îngeri o răpește pe sora sa. Urmează o cursă contra cronometru, Penryn și Raffe aliindu-se pentru a ajunge la sălașul îngerilor, acolo unde ea crede că este ținută Paige, iar el e aproape convins că poate găsi pe cineva care să-i prindă la loc aripile.

Una dintre cele mai alerte și imprevizibile cărți pe care le-am citit în ultima vreme, Îngeri căzuți dă pe dinafară de awesomeness la capitolul acțiune și cred că unii autori ar avea câte ceva de învățat de la Susan Ee despre cum se scrie un roman YA fantasy care să-l facă pe cititor să-și țină răsuflarea la fiecare pagină. Mi-a plăcut la nebunie twist-ul cu îngerii mai puțin prietenoși, deși mi-a amintit puțin de nu-prea-reușitul serial Dominion (pe care l-am și abandonat dupa 2-3 episoade), dezastrul care s-a abătut asupra Pământului după apariția lor a fost redat exemplar, iar planul secret al înaripaților m-a luat total pe nepregătite.

Aproape lipsită de clișeele atât de comune în cadrul cărților ultra-mega-giga populare (încă le mulțumesc sfinților că nu am avut parte de un triunghi amoros și sper că lucrurile vor rămâne așa pe tot parcursul trilogiei), cartea nu plictisește nicio secundă și mereu, dar mereu ai impresia că pagina pe care o citești e mai încărcată de acțiune decât precedenta și că următoarea va fi și mai și. Ultima parte, aș zice că începând cu pagina 200, e genială. De-a dreptul uluitoare și mindblowing și tot ce mai vreți. Înainte să ajung la acel punct, mă gândeam că finalul volumului nu are cum să se ridice la înălțimea primelor două treimi, că autoarea și-a epuizat toate ideile bune și că voi avea parte de un deznodământ deloc satisfăcător. Și m-am înșelat! Finalul pe care Susan Ee l-a ales pentru Îngeri căzuți e perfect: are acțiune cât cuprinde, întorsături neașteptate de situație, răspunde la o parte din întrebări și lasă loc unora noi, care să fie dezbătute în următoarele volume, e un cliffhanger, dar nu unul într-atât de nasol încât să vrei să-ți vinzi sufletul Diavolului pentru a face rost cât mai repede de traducerea la World After. Dacă ar fi să o judec doar din acest punct de vedere, probabil că i-aș acorda cărții ratingul maxim (și un + pe lângă), dar trebuie să iau în considerare și personajele care mi-au plăcut… și nu prea.

Încep cu Penryn, doar e protagonista 😀 Ei bine, la început m-a cam scos din sărite atitudinea ei de adolescentă înțepată și faptul că părea să aibă mereu pregătit un răspuns sarcastic. Dar, în timp, am ajuns să mă obișnuiesc cu aceste trăsături mai puțin măgulitoare ale fetei și am observat că în spatele măștii pe care se chinuie să o păstreze de dragul surorii ei și, mai târziu, pentru a nu părea o idioată în ochii lui Raffe, care și așa o considera o ființă inferioară, se ascunde ceva mai mult. Penryn e, în primul rând, al naibii de curajoasă, aș spune că la fel de curajoasă precum Katniss, cea care a înfruntat Capitoliul pentru a-și salva sora de la teribilele Jocuri. Sincer, nu m-am așteptat ca Penryn să intervină în răfuiala dintre Raffe și îngerii care voiau să-l omoare; m-am gândit că o să profite de situație și o să-i tragă și ea câteva lovituri, după ce bătăușii înaripați aveau să-și ia zborul de la fața locului și vor fi lăsat cadavrul nefericitului să putrezească într-o baltă de sânge. Asta mi-a dovedit două lucruri: că Penryn acționează mai întâi și judecă la urmă și că are un extraordinar simț al dreptății, ceva ce rar mai întâlnești într-o lume distrusă aproape din temelii. Ah, și așa cum îi stă bine oricărei eroine YA, mai e și foarte, foarte încăpățânată și are o tendință aproape sinucigașă de a ignora ordinele, dar asta nu m-a deranjat deloc. (P.S: mama lui Penryn e înfiorătoare.)

Partea mai puțin plăcută a cărții a fost Raffe. În primul rând, nu am putut lua în serios un înger care își spune Raffe (și da, știu că e o prescurtare a numelui Rafael, dar nu e de ajuns). Apoi, trebuie să spun că acțiunile lui și felul în care vorbește îl fac să semene prea mult cu un adolescent care se vrea bad boy, însă nu-i reușește, și nu mi-a transmis absolut nimic prin care să mă convingă că ar fi ceva mai mult de atât; pe scurt, comportamentul lui a fost straniu, deloc asemănător cu ceea ce te-ai aștepta de la un înger, iar asta a distrus puțin din farmecul romanului pentru mine.

Îngeri căzuți m-a luat prin surprindere în adevăratul sens al cuvântului, pentru că nu mă așteptam să-mi placă atât de mult. Am citit-o pe nerăsuflate, m-a intrigat și îmi doresc să aflu mai multe, fiindcă sunt sigur că lumea lui Penryn mai are câteva surprize care abia așteaptă să fie descoperite.

Mulțumesc editurii Trei pentru șansa de a citi acest roman incredibil de alert.

RATING

MAGIE, NORI, CÂNTECE – recenzie MAGONIA, de Maria Dahvana Headley

TITLU: Magonia (Magonia #1)

AUTOR: Maria Dahvana Headley

PUBLICAT DE: Editura Leda (colecția Leda Edge)

DESCRIERE: Încă de când era mică, Aza suferă de o boală misterioasă de plamâni, din cauza căreia îi este tot mai greu să respire, să vorbească – să trăiască. Tot ce pot doctorii să facă e să îi dea medicamente și să spere că reușesc să o mențină în viață. Așa că atunci când Aza vede o corabie în cer, familia ei consideră că e vorba de un efect secundar nemilos al pastilelor. Dar Aza e sigură că nu e o halucinație. Poate să audă pe cineva de pe vas strigându-i numele.

Doar cel mai bun prieten al ei, Jason, o crede. Jason, care întotdeauna a fost alături de ea. Jason, pentru care ea ar putea avea niște sentimente mai mult decât prietenești. Dar înainte ca Aza să se gândească mai bine la asta, ceva groaznic se întâmpla.

Boala o doboară.

Aza pleacă din această lume. Și ajunge într-alta.

MAGONIA

Deasupra norilor, pe un tarâm al corabiilor, Aza nu mai este făptura slabă, pe moarte, de dinainte. În Magonia, ea poate respire pentru prima data. Mai mult, are o putere imensă, pe care o poate folosi pentru a schimba lumea. Căci Magonia și Pământul sunt în pragul războiului, iar soarta întregii omeniri stă în mâinile Azei – inclusiv soarta băiatului pe care îl iubește. Încotro se va îndrepta loialitatea ei?

RECENZIE:

Wow! Am terminat Magonia acum câteva zile și, fără să exagerez, încă nu mi-am revenit de pe urma „șocului”. Când am văzut pentru prima oară coperta m-am gândit că romanul Mariei Dahvana Headley o să fie ceva unic, ba chiar mi-am dorit din tot sufletul să descopăr o poveste fantasy diferită și ciudată (în sensul bun al cuvântului), însă nicio clipă nu mi-am imaginat că o carte poate fi atât de… magică.

De când se știe, Aza Ray suferă de o boală misterioasă, din pricina căreia îi e teribil de greu să respire. O adolescentă aproape normală, Aza își împarte timpul între școală, familie, vizitele la doctor și cel mai bun prieten al său, Jason. Într-o zi se petrece inexplicabilul: Aza vede o corabie survolând cerul, iar o voce necunoscută pare să îi strige încontinuu numele. Din acel moment începe numărătoarea inversă, la sfârșitul căreia Aza va descoperi adevărul despre ea însăși. Pentru că Aza Ray nu e o fată oarecare, ci un magonian cu abilități neobșnuite, care prin cântecul său ar putea schimba lumea.

Tot încerc să-mi găsesc cuvintele potrivite pentru a descrie ce am simțit citind Magonia, dar nu știu dacă voi putea vreodată să redau toate stările prin care am trecut alături de Aza Ray și, într-o mai mică măsură, Jason. Încercarea moarte n-are, așa că să-i dăm drumul: Magonia e o adevărată feerie de cuvinte așternute cu măiestrie pe niște foi de hârtie banale. Un carusel de emoții nebănuite. O călătorie întortocheată spre un tărâm ascuns între nori, unde corăbii având pe post de vele lilieci uriași patrulează zi și noapte, uriașe balene-furtună controlează fenomenele meteorologice, iar ființele numite rostrae își pot schimba înfățișarea, devenind, din simple păsări, niște creaturi de o frumusețe rară, un soi de hibrizi între oameni și înaripate. Magonia e locul unde imaginația nu are limite, iar talentul de necontestat al autoarei se dezlănțuie asemeni unui taifun, acaparând totul în cale.

Am fost cum nu se poate mai încântat să descopăr, pas cu pas, lumea pe care Maria Dahvana Headley a născocit-o, dar și cât de… poetic, aproape melodios, este stilul autoarei; cred că acest lucru a ajutat enorm la conturarea atmosferei de basm pe care am resimțit-o de la prima și până la ultima pagină a cărții. M-am izbit de câțiva termeni noi (rostrae, canwr) care, la început, aproape că nu au vrut să mi se rostogolească pe limbă, dar care au devenit cuvinte uzuale pe măsură ce mă apropiam periculos de mult de finalul cărții. Pe lângă acestea, în Magonia trăiesc oameni albaștri, cerurile sunt populate de imense balene-furtună și de periculoșii rechini-furtună, iar vasele pe care magonienii le folosesc pentru transportul și furtul rezervelor de hrană de pe pământ au fiecare câte un liliac-velă uriaș care să le ghideze printre norii… tulburi. Totuși, am avut și o foarte mică nemulțumire legată de carte, și anume lipsa unor explicații despre Magonia, despre ființele care o populează și legile ei. Sper din tot sufletul ca în volumul următor, Aerie, să primesc răspunsuri la unele întrebări care încă mă mai macină.

OK, acum să trecem la personaje – și sunt două despre care vreau neapărat să vorbesc. În primul rând o avem pe Aza Ray care, la început, mi s-a părut eroina tipică din romanele YA: e ciudățică, are unele apucături cel puțin dubioase și o fascinație nu prea sănătoasă față de lucurile inexplicabile, e sarcastică și pare să aibă mereu pregătită o replică acidă pe care să o arunce în fața „adversarului”. Însă totul se schimbă după ce Aza… well, nu e spoiler, fiindcă apare în descrierea oficială a cărții. După ce Aza moare. Atunci ajunge în Magonia, tărâmul ei natal, unde poate respira în sfârșit cum se cuvine și descoperă că, de fapt, este fiica unui căpitan de navă pe nume Zal Quel și că destinul ei este de a salva Magonia de la distrugere. Din acel moment, Aza Ray devine o cu totul altă persoană: ceva mai puțin temperamentală, determinată să-și ajute mama și poporul, plină de compasiune și putere. Alături de ea stă Dai, cel care ar trebui să o ajute să-și desăvârșească arma cea mai de preț, cântecul, dar și latura deloc necesară a unui la fel de puțin necesar triunghi amoros. Aza Ray a fost protagonista unei scene de o frumusețe rară, pe care abia aștept să o văd transpusă pe marele ecran (TREBUIE să existe un film inspirat de Magonia) și care mi-a ridicat părul de pe tot corpul și m-a făcut să tremur ca într-o zi de februarie. Apoi ar mai fi Jason, care a avut ghinionul să fie „legătura” noastră cu lumea reală și, implicit, plictisitoare a oamenilor. Deși un personaj multifațetat, cu o fire complexă care mi-a amintit într-un fel de Augustus din Sub aceeași stea și Finch din Toate acele locuri minunate, faptul că autoarea a introdus capitolele din perspectiva lui tocmai în momentele când mă întrebam ce naiba se mai întâmplă cu Aza i-a făcut un deserviciu enorm. Aștept mai multe de la Jason în volumul următor.

Să spui despre Magonia că este doar o altă carte pentru adolescenți e ca și cum ai recomanda unui puști de grădiniță să urmărească Game of Thrones. Romanul Mariei Dahvana Headley nu se aseamănă cu nicio altă carte existentă pe piață și nu degeaba a fost comparată în nenumărate rânduri cu operele unui alt scriitor extrem de apreciat: Neil Gaiman. Deși nu am citit decât o (foarte scurtă) carte de-a lui Gaiman, am regăsit aceeași măiestrie în răstălmăcirea frazelor și aceeași notă de ciudățenie din Frumoasa adormită și fusul și în Magonia. Așa că nu e de mirare că am adorat ambele cărți 😀

Mulțumesc editurii Leda pentru că mi-au trimis această mică bijuterie – atât din punct de vedere estetic (coperta e pur și simplu magnifică), cât și literar.

RATING:

LEGENDA LUI JUNE ȘI DAY – recenzie LEGENDA, de Marie Lu

TITLU: Legenda (Legenda #1)

AUTOR: Marie Lu

PUBLICAT DE: Editura Booklet

DESCRIERE: Lumea s-a schimbat definitiv. Statele Unite s-au scindat; partea de vest este ocupată acum de Republică, o națiune mereu pe picior de război cu vecinii săi. June și Day sunt doi adolescenți care vin din medii radical diferite. Născută într-o familie republicană bogată, June se pregătește pentru o carieră de succes în armată. O imensă conspirație face ca destinul ei să se intersecteze cu acela al lui Day, cel mai căutat infractor din Republică. Trădări, torturi, asasinate – orice devine permis pentru ca tinerii să nu poată ajunge la sursa tuturor minciunilor.

RECENZIE:

De Legenda am auzit pentru prima oară acum câțiva ani, când trebuia să apară la o altă editură și lansarea ei s-a anunțat cu surle și trâmbițe. Dar timpul a trecut, cartea nu a mai apărut, iar eu am cam uitat de ea – între timp s-au strecurat atât de multe cărți pe lista mea încât, la un moment dat, am ajuns să cred că nu o să le mai pot face față. Apoi, undeva pe la începutul anului, pe Facebook a început să „circule” o copertă uimitor de simplă, dar și surprinzător de arătoasă, iar titlul cărții mi-a adus aminte că mi-am dorit, cândva, să descopăr lumea distopică imaginată de Marie Lu. Astfel începe Legenda.

Într-un viitor în care Statele Unite ale Americii s-au separat din cauze necunoscute, Republica se află mereu în pragul războiului cu teritoriile din jurul ei. Acolo, pe străzile pline de mizerie și boli ale cartierelor sărace, își face veacul Day, un infractor legendar care, la cei doar 15 ani ai săi a ajuns să fie cel mai căutat om din toată Republica. La polul opus se află June, copilul geniu al Republicii și mezina uneia dintre cele mai înstărite familii. În urma unor evenimente cel puțin șocante, destinele celor doi adolescenți se vor ciocni, iar la sfârșit… ei bine, o să trebuiască să aflați singuri 😉

O să încep cu ce mi-a plăcut foarte, foarte mult la carte. Nu e prea OK să spun că am fost cucerit de aspectul volumului; până la urmă, contează ce se ascunde între coperți și m-am fript de prea multe ori cu romane frumos împachetate, dar care nu au reușit să mă impresioneze deloc. Dar, așa cum se întâmplă de fiecare dată, cedez aproape instant în fața unei coperți minunate. Iar Legenda are o copertă minunată. Nu am fost deloc deranjat de faptul că diferă puțin de cea originală (care e aproape la fel de simpluță, dacă mă întrebați pe mine), ba din contră: am apreciat că editura a încercat să transforme ediția noastră în ceva unic. Așa. Acum, că am terminat cu laudele referitoare la copertă, trebuie să menționez cât de ingenios mi s-a părut folosirea unui font pentru capitolele scrise din perspectiva lui Day și a altui font pentru cele în care June relatează totul. La început am crezut că nu văd bine și a trebuit să verific de n ori, ca să fiu sigur că nu mă înșelam, dar, din fericire, încă stau bine cu vederea 😀 Cele două fonturi nu doar că au ajutat la o mai ușoară diferențiere a capitolelor (da, știu că fiecare începe cu DAY sau JUNE scrise de o șchioapă, numai că atunci când ești prins în mijlocul acțiunii tinzi să uiți astfel de detalii și, cum vocile celor doi nu mi s-au părut chiar atât de bine individualizate, a fost chiar foarte convenabil pentru mine să știu că un font îi revine lui Day și altul lui June), dar s-au potrivit foooarte bine cu personalitățile celor doi eroi.

Buuun. Acum să trecem la lucrurile cu adevărat importante. Acțiunea. Sincer, mi-a fost dor de o carte care să nu mă lase să mă plictisesc și care să mă țină cu sufletul la gură de la început și până la sfârșit. Da, pe alocuri este puțin clișeică, dar compensează prin ceea ce mi s-a părut a fi unul dintre punctele forte ale romanului: imprevizibilitatea. De câteva ori a trebuit să las cartea jos, să mă holbez la peretele din fața mea și să murmur: „ceee?!?!?!”. Marie Lu a știut cum să dozeze momentele WTF de-a lungul poveștii în așa fel încât acestea m-au prins cu garda jos și m-au lăsat fără cuvinte, la propriu. Unele au fost ca niște lovituri sub centură, neașteptate și extrem de dureroase; altele au șocat tocmai prin faptul că nu m-am așteptat ca autoarea să aibă curajul să facă ce a făcut.

Personajele sunt și ele un punct forte al romanului. Deși vocile lor nu mi s-au părut chiar atât de distincte, felul în care acționează și alegerile pe care le fac se află la poluri diametral opuse. Day e un proscris, un tâlhar despre care mulți cred că ar fi doar o poveste a Republicii și nicidecum o persoană în carne și oase. După ce a picat Examenul care dictează soarta fiecărui copil din Republică, Day este condamnat la moarte, însă reușește cumva să evadeze din ghearele celor care voiau să-i facă rău și ajunge să bântuie pe străzile cartierelor sărace asemeni unui spectru fantomatic. Mama și fratele mai mic îl cred mort, însă John, fratele său mai mare, știe că e în viață și încă mai țin legătura. Day este protagonistul (aproape) perfect: curajos, uneori încăpățânat, inteligent și mereu sigur pe sine, acesta ar face orice pentru a-i știi pe cei dragi lui în teferi și sănătoși. June, în schimb, pare să ducă o viață lipsită de griji până într-un anumit punct, atunci când un eveniment care nouă, cititorilor, ni se pare cel puțin dubios, dar pentru ea este atât de devastator încât nu mai stă să analizeze situația și acceptă minciunile drept adevăr și viceversa. Evoluția lui June de-a lungul romanului, transformarea ei din puștoaica orbită de promisiunile false al Republicii în fata care a spart colivia de sticlă este cu adevărat încântătoare.

Ce nu mi-a plăcut? Așa cum e cazul și altor distopii pentru adolescenți, și din Legenda lipsesc mai toate explicațiile despre cum a ajuns lumea în care trăiesc personajele să fie așa cum este. Pe bune dacă înțeleg de ce unii autori preferă să sară peste această parte destul de importantă a poveștii, mai ales că un paragraf, două de explicații nu ar omorî pe nimeni și cu siguranță ar fi cel puțin extrem de interesante (serios, ce nu-i de plăcut la un eveniment care aproape că distruge lumea din temelii și obligă supraviețuitorii să se reorganizeze și să formeze noi societăți, cu noi reguli și așa mai departe?). Sper din tot sufletul ca următoarele volume să șteargă cu buretele peste acest neajuns și să facă puțină lumină în toată treaba asta. Apoi ar mai fi treaba cu dragostea instant. Day și June nu se cunosc decât de câteva zile, abia dacă schimbă câteva vorbe de voie, de nevoie, și cei doi se declară deja îndrăgostiți unul de altul. Nu mă înțelegeți greșit, nu am nimic împotriva poveștilor de iubire dintre protagoniștii unei cărți/serii, doar că, personal, prefer ca aceștia să petreacă ceva timp împreună, să se cunoască puțin unul pe celălalt înainte să treacă la nivelul următor 😀

Legenda mi-a plăcut nesperat de mult, ba chiar aș putea spune că a fost periculos de aproape de perfecțiune și cred că ar putea rivaliza cu Jocurile foamei pentru titlul de cea mai mișto distopie YA din biblioteca mea. Acțiune alertă, răsturnări de situație, momente când uiți și să mai respiri, două personaje puternice și mult, mult, mult potențial fac din Legenda o lectură obligatorie pentru orice împătimit al cărților pentru adolescenți (și nu numai). Aștept cu nerăbdare Geniul și Campionul, sunt curios încotro se va îndrepta povestea și îmi țin degetele încrucișate să nu apară vreun triunghi amoros în peisaj prea curând.

RATING:

UNEORI, A CÂȘTIGA ÎNSEAMNĂ A PIERDE – recenzie BLESTEMUL CÂȘTIGĂTORULUI, de Marie Rutkoski

TITLU: Blestemul câștigătorului (Blestemul Câștigătorului #1)

AUTOR: Marie Rutkoski

PUBLICAT DE: Editura Leda (colecția Leda Edge)

DESCRIERE: Colecția Leda Edge dedicată segmentului young adult se completează cu o nouă apariție: Blestemul câștigătorului de Marie Rutkoski, prima parte a trilogiei Blestemul câștigătorului.

Într-un imperiu care se desfată cu războaie și cu înrobirea celor învinși, Kestrel, fiica unui general, are doar două posibilități: să se înroleze în armată sau să se căsătorească. Dar lumea îi este dată peste cap atunci când își întâlnește sufletul-pereche – un sclav ai cărui ochi par să sfideze întreaga lume. Urmându-și instinctul, sfârșește prin a-l cumpăra pentru o sumă imensă de bani. Însă băiatul deține un secret, iar Kestrel află în curând că prețul pe care l-a plătit pentru o altă ființă umană e mult mai mare decât și-ar fi putut imagina.

RECENZIE:

„Nu judeca o carte după copertă” – am încercat să mă ghidez după acest principiu pe cât de mult posibil, însă de cele mai multe ori mă văd nevoit să cedez în fața unei cărți a cărei copertă are acel ceva. Când am auzit că Blestemul câștigătorului urmează să apară și la noi m-am rugat la toți zeii cărților (cunoscuți și necunoscuți) să se păstreze coperta originală, pentru că, din imaginile care tot circulă pe internet, mi s-a părut că arată incredibil. Ruga mi-a fost ascultată, cartea a ajuns și la mine, însă nimic nu mă putea pregăti pentru minunăția reprezentată de această mică bijuterie literară. Cred că m-am holbat la copertă ore în șir, încercând să decopăr fiecare detaliu ascuns în acea imagine hipnotizantă, iar strălucirea argintie a literelor ce alcătuiesc titlul romanului și numele autoarei au adus o notă de eleganță acestei coperți și așa extrem de fancy. Dar e de-ajuns cu laudele la adresa aspectului cărții; până la urmă trebuie să discutăm și despre ce se ascunde printre paginile romanului, nu?

Valorienii au câștigat războiul împotriva herranilor, confiscânsu-le pământul și casele, distrugându-le visele și tradițiile, înrobindu-i. De 10 ani, aceștia îi tratează pe herrani ca pe niște bunuri tranzacționabile, organizând licitații unde crema societății valoriene să-i cumpere pentru a îndeplini diverse sarcini în vilele lor somptuoase. Astfel, Kestrel ajunge să-l întâlnească pe Arin. Kestrel e o valoriană pur sânge, fiica unuia dintre cei mai importanți și apreciați generali din istoria poporului său, o lady din înalta societate care, dacă am fi vorbit despre alte cărți, s-ar fi lăfăit în puf și nu ar fi mișcat un deget cât e ziua de lungă; dar Kestrel e diferită față de alte eroine – o să discutăm despre asta puțiiin mai târziu – și ia o decizie care îi va schimba radical viața. Arin e un herrani, un băiat ajuns sclav după ce invadatorii i-au cotropit țara, și care a fost scos la licitație de către un adjudecător fără scrupule – Coțcarul. Destinele celor doi se vor întrepătrunde în celel mai neașteptate moduri după ce Kestrel, fiind cuprinsă de o febră în urma căreia s-a ales cu „boala” numită, popular, blestemul câștigătorului îl cumpără pe Arin pentru a-i fi sclav, dar ajunge să-l cunoască mai bine decât ar fi trebuit.

Recunosc că am avut cu totul alte așteptări de la Blestem. Din nu știu ce cauză, avem impresia că o să fie doar un alt roman YA, cu o ușoară tentă de fantasy, în care personajele principale vor fi caracterizate, în mare parte, de relația ce se dezvoltă între ele. M-am temut că o să dau peste un alt triunghi amoros sau un alt caz de insta love, peste clișee și acțiune deloc surprinzătoare. Pe scurt, mă așteptam să fie doar o altă carte împachetată frumos, pe care să o citesc fără să mă intereseze ce avea să se întâmple cu personajele și pe care, după ce voi fi ajuns la final, să o uit undeva în bibliotecă. Și… m-am înșelat! Blestemul câștigătorului trebuie că e una dintre cele mai refreshing cărți YA din ultimii ani: nu avem parte de aproape niciun stereotip al genului (fără triunghi amoros, yasss!!!), personajele sunt minunat conturate, iar acțiunea e mereu surprinzătoare.

Kestrel m-a impresionat profund prin felul ei de a fi. Deși la început mi s-a părut tulburător de amuzant numele ei și am crezut că nu o voi putea lua în serios, după doar câteva pagini mi-a demonstrat că este unul dintre acele persoanje memorabile ale literaturii pentru adolescenți, la loc de cinste alături de Katniss din Jocurile foamei și Darrow din Furia roșie. Departe de a fi o domniță neajutorată ori o fițoasă răsfățată și insuportabilă (condiția îi permite), Kestrel a întrupat o sumedenie de calități și defecte care au făcut-o să pară o persoană cât se poate de reală, nicidecum un simplu personaj imaginar. E curajoasă, încăpățânată, câteodată riscă prea mult fără să se gândească la ce s-ar putea întâmpla mai apoi, e o prietenă devotată și o adolescentă care încă se bucură de viață cum știe mai bine: iese în oraș de câte ori are ocazia, provoacă bărbații la jocuri de Mușcă și Înțeapă – un joc despre care mi-ar fi plăcut să fi aflat mai multe, fiindcă e tare interesant – și nu se lasă păcălită cu una, cu două de încercările lor de a trișa, face tot ce-i trece prin cap și, uneori, își permite să se lase pradă instinctelor și senzațiilor primordiale, căzând în capcana unei iubiri imposibile. Când e pusă în fața unor situații aparent imposibile, Kestrel nu se pierde cu firea și analizează totul în cel mai mic detaliu, astfel încât de fiecare dată reușește să găsească o soluție, chiar dacă aceasta vine la pachet cu un compromis. Pe lângă toate aceste trăsături de apreciat, mi-a plăcut că autoarea nu ne-a scos ochii cu frumusețea incredibilă a lui Kestrel; deși tânăra e răpitoare, instanțele în care celelalte personaje îi spun cât de uimitor de minunată e se pot număra pe degete.

Nici Arin nu e mai prejos. La început m-a enervat puțin de tot, fiind destul de sâcâitor prin atitudinea lui arogantă și aproape insuportabilă. Sincer, nu am văzut nimic la el care să-l scoată în evidență față de restul personajelor, dar apoi ni s-a dezvăluit un secret destul de important (a se citi „adevăratul motiv pentru care a fost vândut lui Kestrel”) și totul parcă s-a schimbat. Acțiunile lui au început să aibă, în sfârșit, sens, iar fiecare cuvânt pe care i-l adresa „stăpânei” sale avea un alt înțeles, unul care nu ar fi ieșit în evidență dacă nu știam care-i erau, de fapt, planurile. Personal, cred că Arin a avut parte de cea mai surprinzătoare evoluție de-a lungul cărții și tot el a fost cel pe umerii căruia apăsau cele mai grele decizii. POTENȚIAL SPOILER! La un moment dat se întâmplă ceva între Coțcar – personajul pe care l-am urât cel mai mult și pe care mi-am dorit din tot sufletul să-l văd mort după orice faptă demnă de dispreț a sa – și Kestrel, iar Arin se trezește prins între ciocan și nicovală și trebuie să ia o hotărâre cât se poate de dificilă, o decizie care ar putea schimba regulile jocului pentru totdeauna. Iar ceea ce s-a întâmplat mai apoi m-a surprins cu adevărat, pentru că nu mă așteptam ca autoarea să meargă în direcția aia. GATA SPOILERUL! Mi-au plăcut capitolele scrise din perspectiva lui, mult, și sper ca în continuare să avem un echilibru între părțile care o au pe Kestrel „în vizor” și cele în care Arin este la comandă.

Recomand cu drag Blestemul câștigătorului, un roman care m-a surprins din toate punctele de vedere: acțiune incredibilă și mereu surprinzătoare, doi protagoniști memorabili și o poveste de dragoste neîmplinită, câteva paragrafe atât de superbe încât mi-au tăiat răsuflarea și un deznodământ amar, care mi-a dat fiori pe șira spinării – la propriu! Aștept cu nerăbdare continuarea, sunt cum nu se poate mai curios să descopăr cum va continua povestea lui Kestrel și a lui Arin și sper din tot sufletul ca trilogia Blestemul Câștigătorului să nu o ia pe urmele Labirintului lui James Dashner, care a avut un prim volum incredibil și a scăzut în calitate considerabil de-a lungul următoarelor cărți. Marie Rutkoski, nu mă dezamăgi!

RATING: