CONCURS ORIGIN!

#TeamDamon, ciuliți urechile! Împreună cu grupul editorial Corint, vă ofer șansa de a câștiga un exemplar din Origin, cel mai nou roman al seriei Lux publicat în țara noastră.

Pentru a participa la concurs trebuie să:

• fiți abonat al blogului;
• dați like paginii de Facebook Leda;
• dați share postării, astfel încât să audă cât mai multă lume de concurs;
• scrieți un comentariu cu adresa de mail/user-ul WordPress folosit pentru abonare + link-ul către postarea de pe pagina voastră de Facebook unde ați dat share concursului + răspundeți în câteva rânduri la întrebarea: ce extraterestru – din cărți, filme sau seriale – v-a impresionat și de ce (Damon nu se pune)?

Concursul se încheie în ziua de Paști, duminică, 01.05.2016, iar câștigătorul va fi ales prin intermediul random.org și va fi anunțat luni, 02.05.2016, printr-un update la această postare. Mult succes!

UPDATE: Concursul s-a încheiat! Felicitări, Gheorghita Cosmina, vei descoperi continuarea aventurilor lui Kat și Damon! Te rog să-mi trimiți datele tale pe mail (razvan_timar@yahoo.com) sau printr-un mesaj pe Facebook până miercuri, 11.05.2016. În cazul în care nu primesc nimic până atunci, voi alege alt câștigător. Vă mulțumesc tuturor pentru participare.

STRICTUL NECESAR – recenzie CARTEA JUNGLEI

TITLU ORIGINAL: The Jungle Book

REGIZOR: Jon Favreau

DISTRIBUȚIE: Neel Sethi, Lupita Nyong’o, Idris Elba, Bill Murray, Ben Kingsley, Scarlett Johansson, Giancarlo Esposito

STUDIO: Disney

ADUS ÎN ROMÂNIA DE: Forum Film

DESCRIERE: Celebra colecție de povestiri a lui Rudyard Kipling are parte de o nouă ecranizare în regia lui Jon Favreau. Vom vedea cum micul Mowgli este crescut de lupoaica Raksha în junglă, devenind prieten la cataramă cu voiosul urs Baloo și precauta panteră neagră Bagheera. Pornit în căutarea familiei sale, Mowgli va trebui să-l înfrunte pe regele maimuțelor, pe înfometatul piton Kaa, dar și pe fiorosul tigru Shere Khan, spaima întregii jungle! Va reuși micul Mowgli să-și regăsească părinții?

RECENZIE:

 Ca să mă pregătesc pentru cea mai nouă versiune a celebrei povești, în weekend am revăzut animația originală și, din păcate, nu prea cred că a rezistat testului timpului. Din punct de vedere tehnic încă e minunată, cu linii imperfecte, desenate de mână, și culori calde, pline de suflet – ceva ce lipsește din animațiile 2D contemporane, doar că povestea în sine e destul de… plictisitoare. M-am temut că așa o să fie și această reinterpretare live action, însă m-am înșelat și nu mă feresc să recunosc asta. Cartea junglei, în regia lui Jon Favreau (cel „responsabil” de primul succes al Universului Cinematic Marvel, Iron Man), nu doar că aduce un suflu proaspăt poveștii lui Mowgli din 1967, dar, în multe aspecte, o și îmbunătățește.

„I am Mowgli, and this is my home!” – Mowgli

Viața în junglă este una cât se poate de palpitantă pentru Mowgli, puiul de om crescut de o haită de lupi. Dar, când tigrul Shere Khan se întoarce în acea parte a junglei unde locuiește Mowgli, și îi simte mirosul, cere ca băiatul să-i fie dat lui, pentru a plăti o mai veche datorie. Lupii refuză, tigrul amenință, iar Mowgli, nedorindu-și să pună în pericol viețile celor care l-au crescut, pleacă înmpreună cu Bagheera, pantera neagră, spre satul oamenilor. Pe drum va întâlni o grămadă de pericole, dar și prieteni care-i vor schimba viața, dintre care trebuie amintit simpaticul urs Baloo.

„No full hibernation, but I nap a lot.” – Baloo

În primul rând, Cartea junglei este un festin vizual cum rar mi-a mai fost dat să văd. Dacă nu aș fi știut că totul a fost filmat pe o scenă de sunet, în fața unor ecrane verzi, și că actorul care l-a interpretat pe Mowgli (revin asupra lui în paragraful următor) a fost singurul „element viu” din film, nu aș fi bănuit nicio clipă că toate acele peisaje care-ți taie răsuflarea sunt generate pe calculator. Nu am mai văzut o lume digitală atât de bine realizată de la Avatar încoace, iar de atunci au trecut aproape 7 ani. Jungla este atât de vie, de colorată, de atent realizată și de diferită, încât ai senzația că vegetația luxuriantă, templele uitate sau râurile învolburate sunt și ele niște personaje, fiecare având propria-i personalitate frumos ilustrată de talentata echipă de experți în crafica pe computer care a făcut din acest film ceva cu adevărat special.

„The jungle is no longer safe for you.” – Bagheera

Vorbeam mai devreme despre Mowgli și cum el a fost singurul „element” în carne și oase din film – bine, el și câțiva figuranți, care și așa apar foarte puțin și nu fac absolut nimic relevant pentru desfășurarea acțiunii. Am fost plăcut impresionat de Neel Sethi, tânărul actor care l-a adus la viață pe micul pui de om. Nici nu vreau să-mi imaginez cât de greu i-a fost să intre în pielea personajului și să interacționeze cu toate acele decoruri și personaje aproape inexistente. Și a făcut o treabă a naibii de bună! Niciodată nu am avut impresia că Mowgli e din alt film în comparație cu animalele, iar pentru un actor atât de tânăr a reușit să-și înzestreze personajul cu suficient farmec copilăresc, entuziasm molipsitor și inocență pură, astfel încât să pară într-adevăr un… copil pus față în față cu toate acele minuni. Sincer, îi întrevăd un viitor tare fain la Hollywood și sunt curios care va fi următorul său proiect (sequel Cartea junglei, sequel Cartea junglei!).

„I’m waiting for a friend. He should be here soon.” – Mowgli

Restul personajelor le voi prezenta în ordinea în care mi-au plăcut, și voi începe cu Shere Khan. Oh, boy, nu mă așteptam să fie atât de înfiorător. De fiecare dată când tigrul își făcea apariția pe ecran mă treceau fiorii, iar vocea lui Idris Elba s-a potrivit perfect uriașei feline însetate de sânge. Spre deosebire de omologul său din filmul de animație, unde tigrul părea mai mult un lord britanic plictisit, acest Shere Khan este imprevizibil și necruțător, un villain perfect care a sporit farmecul peliculei și a adăugat un strat neașteptat de maturitate unui film de la care te-ai aștepta să fie doar pe placul copiilor.

„Mowgli… They’ve given it a name! When was it we come to adopt man to this jungle?” – Shere Khan

Următorul pe listă e Bagheera, pantera neagră, „interpretat” de Ben Kingsley. Trebuie neapărat să menționez cât de amuzant mi s-a părut că subtitrarea oficială a făcut din Bagheera o ea, chiar dacă Mowgli și Baloo foloseau pronume masculine când vorbeau despre panteră. A fost neașteptat de haios, dar și puțin ciudat, să aud „him” și să citesc „ea” 😀 Bun, acum să trecem la oile noastre. Bagheera mereu mi s-a părut cel mai fascinant personaj din Cartea junglei, iar această versiune îi arată respectul cuvenit. Misterios, inteligent, elegant, puternic și impunător, Bagheera joacă rolul unui părinte mult prea grijuliu, care ar avea nevoie de câteva momente de relaxare. Personal, mi-ar fi plăcut ca pantera să apară puțin mai mult în film, pentru că a lipsit o bună bucată de vreme, dar și atunci când se strecura în cadru… Pur și simplu nu-mi putea lua ochii de la el. Iar vocea lui Ben Kingsley, din nou, s-a potrivit mănușă personajului.

„If you can’t learn to run with the pack, one of these days you’ll be someone’s dinner.” – Bagheera

Baloo. Oh, Baloo, trebuie să mă ierți pentru că te-am judecat înainte să te văd în acțiune! Din trailere, ursul mi s-a părut destul de creepy și chiar am crezut că-l voi detesta, dar filmul a reușit să șteargă cu buretele acea imagine deloc adevărată pe care mi-am făcut-o înainte și, după ce am ieșit din sală, m-am trezit fredonând The Bare Necessities. Baloo e ca un urs de pluș în mărime naturală; e amuzant și drăgăstos, leneș și pofticios, un animal care știe cum să se bucure de viață și nu lasă grijile banale să-i întunece ziua. Am prins drag de el din prima clipă când a apărut pe ecran și încă nu-mi pot scoate din minte cântecul pe care-l fredona la ceas de seară, în timp ce-i arăta lui Mowgli minunățiile junglei.

„If anything happens to that kid, I’ll never forgive myself!” – Baloo

Despre lupi o să vorbesc în mare, fiindcă mi s-au părut mai mult un personaj colectiv. Mi-au plăcut la nebunie. Devotamentul lor pentru puiul de om pe care l-au crescut mi s-a părut înduioșător, iar câteva scene în care apar și ei mi s-au părut cele mai emoționante/tensionate din întregul film: una are legătură cu Mowgli, celalaltă cu Shere Khan. Din nou, ca și în cazul lui Bagheera, mi-aș fi dorit să apară puțin mai mult în film, dar uneori trebuie să ne mulțumim cu ceea ce primim.

„No matter where you go or what they may call you, you will always be my son.” – Raksha

Kaa… Ugh! Nu mi-a plăcut mai deloc de Kaa. În animația originală, șarpele era amuzant și nătâng, păstrând în același timp și un aer de pericol în jurul lui, dar pentru această versiune s-a renunțat complet la personalitatea aproape extravagantă a personajului animat și s-a mers pe ruta unui antagonist misterios și seducător, care își face apariția pentru câteva minute și apoi este dat uitării. Vocea lui Scarlett Johansson m-a lăsat rece, nu mi s-a părut că s-ar fi potrivit prea bine cu imaginea unui șarpe uriaș, și nu am putut scăpa de senzația că a pus mâna pe acest rol destul de micuț și nememorabil doar din cauză că este una dintre preferatele regizorului.

„Trussst in me!” – Kaa

Ultimul, și cu siguranță cel din urmă, este Louie, regele maimuțelor. În primul rând, dimensiunile lui nu au avut niciun sens. Da, spune de câteva ori că este un gigantopithecus, dar am aflat că acestea au fost niște maimuțe care au dispărut acum o sută de mii de ani. O sută de mii!!! Iar filmul, dacă e să ne luăm după cărți, ar trebui să aibă loc undeva prin anii 1890, dar hai să spunem 1800. Deci, care-i explicația? În al doilea rând, uriașa maimuță începe să cânte așa, de nicăieri, cântecul nu-și are locul nici în acea scenă, dar nici în lumea extrem de realistă pe care au construit-o pentru Cartea junglei, și nu am putut să nu judec producătorii filmului pentru asta; sigur au făcut-o doar de dragul nostalgiei.

„Kid, I got ears. My ears got ears. Only I can protect you.” – Louie

Printre problemele pe care le-am avut cu filmul se numără și tranzițiile bruște de la o scenă foartte întunecată la una extrem de luminoasă și vibrantă, care mi s-au părut deranjante; pe alocuri CGI-ul mi s-a părut că a cam scârțâit, în special în cazul animalelor care NU vorbeau (a fost un moment când Mowgli s-a apropiat de un bivol, iar ochiul animalului a acaparat ecranul și… nope, nu a mers); nu am înțeles de ce unele animale pot vorbi și altele nu – am încercat să găsesc o explicație și să-mi spun că poate avea treabă cu diferitele zone ale junglei și dialectele aferente, însă atât Kaa, cât și Baloo și Louie provin din altă zonă și s-au putut înțelege cu Mowgli.

„Only man can protect you now.” – Bagheera

În ciuda micilor sale defecte, Cartea junglei este un film fermecător, cu o distribuție excepțională, în care jungla și animalele sunt aduse la viață folosind doar minunile tehnologiei, iar acest lucru pare uneori ireal. Recomand!

Cartea junglei rulează în cinematografele din România din 15.04.2016.

RATING: 

 

SACRIFICIUL ȘI RĂZVĂTIREA UNEI FETE PE NUME EVE– recenzie trilogia EVE, de Anna Carey

TITLU: Trilogia Eve (Eve, Sacrificiul, Răzvrătirea)

AUTOR: Anna Carey

PUBLICAT DE: Editura Leda

DESCRIERE: O FASCINANTĂ AVENTURĂ DISTOPICĂ, PETRECUTĂ ÎN 2032, LA ŞAISPREZECE ANI DUPĂ CE UN VIRUS MORTAL A ŞTERS APROAPE ÎNTREAGA POPULAŢIE DE PE FAŢA PĂMÂNTULUI

În ultima noapte petrecută în şcoala de fete unde este elevă, Eve descoperă ceea ce se întâmplă în realitate cu absolventele – şi soarta cumplită care le aşteaptă. Evadând din singurul cămin pe care îl cunoscuse vreodată, ea porneşte într-o călătorie lungă, presărată cu piedici înşelătoare, în căutarea unui loc în care să poată supravieţui. Pe drum îl întâlneşte pe Caleb, un băiat rebel şi dur, care trăieşte în sălbăticie. Separată de bărbaţi întreaga viaţă, Eve fusese învăţată să se teamă de aceştia, dar Caleb îi câştigă treptat încrederea… şi inima. Când soldaţii încep să îi vâneze, Eve trebuie să aleagă între adevărata dragoste şi propria ei viaţă.

EVOCATIVĂ, ROMANTICĂ ŞI UNEORI ÎNSPĂIMÂNTĂTOARE, EVE ESTE PRIMUL ROMAN DINTR-O NOUĂ TRILOGIE CAPTIVANTĂ, CU O EROINĂ DE NEUITAT.

RECENZIE:

Inițial am vrut să scriu câte o recenzie pentru fiecare volum al trilogiei, dar, după ce am terminat Eve și am trecut la Sacrificiul – și recenzia primei cărți tot nu era începută – am realizat că ar fi mai bine să-mi adun gândurile despre distopia scrisă de Anna Carey într-o singură recenzie amănunțită, așa cum am făcut și cu trilogia Vechiul Regat a lui Garth Nix.

Despre Eve am auzit doar lucruri bune. Serios. Am încercat să cotrobăi după recenzii negative pe blogurile de la noi, însă nu am avut mai mult noroc decât un naufragiat care și-a pus în minte să găsească un McDonald’s pe o insulă pustie. Aveam primele două volume în bibliotecă de ceva vreme, dar am rezistat cu stoicism și nu le-am citit decât după ce editura Leda a publicat și ultima parte a trilogiei, Răzvrătirea, pe care mi-am achiziționat-o odată cu promoțiile de Black Friday. Totuși, mi-a luat aproape cinci luni să găsesc imboldul necesar ca să încep seria, imbold care și-a făcut simțită prezența după ce am terminat cu Furnicile lui Bernard Werber și am avut nevoie de o lectură ceva mai ușoară.

După ce un virus mortal a decimat aproape întreaga populație a planetei, supraviețuitorii țării cunoscute în prezent drept Statele Unite ale Americii s-au strâns sub conducerea unui rege în Orașul de Nisip, capitala Noii Americi. Fetele sunt trimise de mici la școli speciale, unde sunt învățate despre pericolele reprezentate de bărbații din sălbăticie (și nu numai) și speră ca, după absolvire, să-și poată găsi de lucru în Oraș și să devină membre ale înaltei societăți. Dar, în spatele fațadei, școlile ascund un secret teribil, pe care Eve, protagonista trilogiei (duh!) îl va descoperi cu o seară înainte să fie declarată șefă de promoție și să părăsească Școala. Mult prea șocată pentru a face altceva, Eve evadează din instituția în care a crezut orbește pentru mai bine de doisprezece ani și își începe aventura în sălbăticia Noii Americi.

Trebuie să recunosc că nu m-am așteptat să fiu cucerit de Eve. Nu știu de ce, dar aveam impresia că romanele Annei Carey vor fi doar niște cărți YA siropoase, în care dragostea va birui totul, povestea de iubire (forțată) va reprezenta mai mult de trei sferturi din întregul plot și așa mai departe. OK, există o relație între un el și o ea și, da, este puțin forțată, dar, spre surprinderea mea, aceasta nu joacă rolul principal în trilogie. Cel puțin, mie nu mi s-a părut așa. Deși este descrisă ca fiind „un suflu proaspăt în definiția dragostei”, trilogia nu are în centru doar povestea de iubire dintre Eve și Caleb – poveste care nici măcar nu este atât de memorabilă pe cât lasă alții să se înțeleagă –, ci este mai mult o aventură plină de suspans, din care nu lipsesc urmăririle cu mașini și vânătorile de persoane, cu răsturnări de situație care salvează unele momente clișeice, trădări și intrigi, minciuni și prefăcătorii.

Acțiunea mi s-a părut destul de bine echilibrată în sensul că autoarea a găsit dozele perfecte de întâmplări neprevăzute și situații limită și momente nu prea strălucite, în care totul a fost cât se poate de previzibil și clișeic. Dar asta nu m-a deranjat aproape deloc, pentru că tocmai mixul acesta foarte inspirat a făcut ca trilogia să se citească extrem de ușor. Fiecare capitol, dar absolut fiecare capitol, se termina exact când lucrurile deveneau cu adevărat interesante, astfel încât m-am simțit obligat să citesc în continuare și să tot citesc până când ochii începeau să mă usture. Pot vorbi la nesfârșit despre cât de bună a fost trilogia din punctul de vedere al acțiunii și al gradului de suspans, dar nicio carte nu poate avea un impact prea puternic fără niște personaje pe măsură, nu?

Eve, la început, este fata perfectă tipică, pe care o întâlnim în majoritatea cărților YA: e cea mai deșteaptă din anul ei, e iubită de majoritatea colegelor și unanim adorată de profesoare, nu ar îndrăzni să calce strâmb nici măcar un milimetru și așa mai departe. Sincer, pentru mai bine de trei sferturi din primul volum, am detestat-o pe Eve tocmai pentru că încerca prea mult să-și mențină acea imagine de fată perfectă, deși odată ieșită din Școală nu-i mai folosea la nimic, și foarte greu accepta să facă ceva considerat inadecvat de către profesoare. Ia unele decizii tâmpite pe alocuri, cum ar fi un anumit moment care implică un radio – cei care au citit cartea știu despre ce vorbesc –; niște hotărâri atât de incredibil de cretine încât nu m-am putut abține să nu o înjur de mama focului pentru cât de proastă este; din cauza ei mor o grămadă de oameni și ea pare să nici nu bage de seamă. Dar totul se schimbă la un moment dat, iar Eve începe să evolueze dintr-un personaj enervant în acea eroină care ne-a fost promisă. Bine, cred că niciodată nu va ajunge să fie o protaginistă epică, pe care să-ți dorești să o urmezi într-o bătălie sau măcar una care să inspire speranță, așa cum a fost, de exemplu, Katniss; și nu o ajută nici faptul că tot ce se întâmplă în jurul ei pare muuult prea convenabil. Dar spuneam mai devreme că a „suferit” o schimbare la un moment dat. Eve cea din Răzvrătirea e aproape de nerecunoscut, cu toate că mai face unele gafe pe ici, pe colo. Tăria de caracter de care dă dovadă în unele momente cruciale mi s-a părut surprinzătoare.

Pe Arden am adorat-o de la început și până la sfârșit. E badass, acidă uneori, morocănoasă atunci când situația (a se citi Eve) o cere, o adevărată supraviețuitoare și o persoană care ascunde mai multe decât lasă să se vadă la început. Povestea trecutului ei trebuie să fie cea mai emoționantă parte a întregii trilogii.

Caleb… Caleb mi-a fost indiferent. Nu am reușit nicicum să mă apropii de el, iar aici cred că e și vina autoarei pentru că s-a folosit de el într-o manieră destul de neinspirată. Apare acum, dispare pentru o bună bucată de vreme, iar apare, iar dispare, se îndrăgostește de Eve așa, pe nepusă masă, etc.

Regele mi-a amintit enorm de Snow din Jocurile foamei. De la descrierea fizicului său și până la modul în care o manipula pe Eve folosindu-se doar de câteva cuvinte bine alese, Regele Noii Americi a fost doar o copie de carton a mult mai reușitului și mai înspăimântătorului Președinte din Panem. Sincer, pe mine nu a reușit să mă convingă, de impresionat nici nu se mai pune problema, fiind un personaj negativ destul de ușor de uitat și la fel de ușor de înlocuit. Heck, până și unul dintre soldați mi s-a părut mai înfricoșător decât el!

În ciuda problemelor sale, a nenumăratelor clișee și a finalului nu prea inspirat, trilogia Eve îmi va rămâne mereu dragă. Am citit-o cu sufletul la gură și cred cu tărie că este obligatorie pentru orice fan al distopiilor. Faceți-vă curaj și fiți alături de Eve într-o lume cruntă, în care cei aflați la putere se folosesc de copii în cele mai dezgustătoare moduri, unde flacăra speranței arde cel mai puternic în pieptul unei simple fete; o lume cu reguli stricte, cu mult prea multe jeep-uri, în care cei privilegiați duc vieți lipsite de griji, iar cei mai puțin norocoși trebuie să reușească să supraviețuiască de pe o zi pe alta.

RATING: 

NOU ÎN BIBLIOTECA MEA #7 (FEBRUARIE & MARTIE 2016)

Cu părere de rău, anul acesta mi-am propus să nu-mi mai cumpăr cărți și, cel puțin până în acest moment, am rezistat eroic. Nicio reducere nu a reușit să-mi dea planurile peste cap în 3 luni de zile. 3 luni!!! Așa că, de acum încolo, nu voi mai face câte un bookhaul pe lună, ci unul la două luni, în care voi prezenta ce am mai primit de la sponsorii blogului 😀

Librăria online Libris mi-a trimis, pentru recenzie, în luna februarie romanul Castelul de sticlă. I-am scris recenzia de ceva vreme, pe care o puteți găsi aici. Pe scurt, mi-a plăcut foarte mult cartea și cred că e una dintre cele mai impresionante povești de viață din câte am citit până acum.

Următoarele cărți le-am primit din partea grupului editorial Corint, cel mai nou sponsor al blogului. Despre Orașul focului ceresc am scris aici; finalul seriei Instrumente Mortale nu a dezamăgit, deși prima jumătate a romanului a fost cam lentă și parcă autoarea a încercat prea mult să facă legătura între seria asta, trilogia Dispozitive Infernale și viitoarea serie (trilogie?) cu și despre nefilimi, The Dark Artifices.

Cartea asta… Of, cuvintele sunt de prisos. Dar o să încerc s-o descriu cât mai pe scurt: perfecțiune! Găsiți recenzia aici.

 

Am adorat primele volume din Cronicile Wardstone, iar Arena 13, deși mai puțin impresionantă decât acestea din urmă, a reușit să mă facă curios în legătură cu următoarele cărți din serie. Recenzia aici.

Titlul pentru dezamăgirea anului se acordă… Mda, nu mi-a plăcut mai deloc Mândrie+prejudecată+zombi, deși ideea de la care se pornește e cât se poate de genială. I-am scris și o recenzie aici.

Știți campania aceea a editurii All prin care completai un chestionar și primeai o carte random? Eu m-am ales cu Milioanele lui Brewster, un roman despre care nu am mai auzit nimic până acum și pe care o să-l citesc… cândva 😀

Tot din partea grupului Corint am primit Origin, a patra carte din seria Lux. Dar, cum nu am citit primele volume, o să trebuiască să mai aștept puțin până să aflu și eu ce e cu toată nebunia asta din jurul seriei, deși am o bănuială că ar fi vorba despre un anumit extraterestru cu nume de frate Salvatore.

Din partea bookblog.ro am primit următoarele romane: Elita, continuarea Alegerii, pe care abia am așteptat să o citesc și care… ei bine, să zicem doar că m-a dezamăgit profund.

Chiar în acest moment citesc Mănușa de aramă și, cu toate că încă se mai observă câteva asemănări cu Harry Potter, pot spune că mi se pare o carte mult mai bună decât Testul fierului.

Sunt nerăbdător să ajung la această carte! Săptămâna trecută am citit Furnicile, primul volum al trilogiei cu același nume, și am fost plăcut impresionat. One down, two to go!

Cât despre filme, deși nu am reușit să-mi cumpăr decât două, acestea îmi sunt tare dragi și mă bucur nespus că am reușit să le adaug colecției mele. Trăiască promoțiile de la Altex (10 lei bucata, cum ai putea rezista unei asemenea oferte?). The Skeleton Twins mi-a plăcut foart mult când l-am văzut prima oară; a fost filmul care mi-a deschis ochii și din cauza căruia, atunci când urmăresc ceva, nu mai sunt atent doar la efecte speciale strălucitoare și să acord o la fel de mare importanță jocului actoricesc și substraturilor poveștii.

Still Alice m-a făcut să plâng. Este unul dintre filmele mele preferate all time, iar Julianne Moore e pur și simplu genială în rolul lui Alice!

Poza de grup 😀 Ne revedem peste două luni!