VIAȚA NU ESTE UN PARAGRAF

TITLU: Fata din tren

AUTOR: Paula Hawkins

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Rachel merge în fiecare dimineaţă cu acelaşi tren. Ştie că va aştepta la acelaşi semnal defect, timp în care va urmări ritualul de dimineaţă al unui cuplu ce locuieşte într-o casă de lângă calea ferată. I-a botezat „Jess şi Jason” şi viaţa lor i se pare perfectă. Până când într-o zi vede ceva ce o şochează. Totul se schimbă şi Rachel are şansa de a lua parte la vieţile pe care le-a observat doar de pe margine.

RECENZIE:

Nu e un secret că ador thrillerele. Fata dispărută, probabil cel mai cunoscut roman al lui Gillian Flynn, a fost cartea care mi-a deschis apetitul pentru mistere seducătoare, anchete polițiste imposibile și explorarea celor mai întunecate cotloane ale minții umane. Fata din tren mi-a făcut cu ochiul încă de la apariție, fiind catalogată de mulți drept o versiune mai alertă și mult mai creepy a Fetei dispărute. Citind descrierea (destul de sumară, ce-i drept, așa cum îi șade bine oricărui roman care vrea să se joace cu mintea ta) de pe spatele cărții de mai multe ori, mi-am închipuit, asemeni lui Rachel, zeci de scenarii diferite și tot atâtea răsturnări de situație imprevizibile. Fata din tren a fost un mister imposibil de descifrat, de la început până la sfârșit, o călătorie zdruncinătoare în mințile unor persoane cu probleme serioase: alcoolismul, minciuna și adulterul.

Acum, că am terminat cartea, pot spune că are doar trei lucruri în comun cu povestea lui Nick și Amy: ambele romane creează dependență și au tendința de a-ți acapara gândurile; cărțile sunt narate din mai multe perspective, una dintre ele fiind cea a victimei și, ușor, ușor, prin însemnările din jurnalul lui Amy și „jurnalul” lui Megan aflăm ce s-a întâmplat de fapt; iar ultimul, dar nu cel din urmă element pe care îl împart cele două opere este „fata” din titlu 😉

Fata din tren este Rachel: alcoolică, divorțată, șomeră. Doar una din cele trei voci care narează romanul, Rachel mi s-a părut unul dintre protagoniștii cei mai puțin de încredere din câți am întâlnit. Gândurile sale sunt un amestec neomogen de furie, tristețe, neajutorare și dorința de a se face utilă. Din nefericire pentru ea, ele sunt și foarte ușor influențabile de către factorii din exterior, iar acest lucru nu o ajută deloc atunci când se trezește în mijlocul anchetei și, implicit, furtunii mediatice stârnite de dispariția lui Megan. Încă de la început, Rachel mi s-a părut o persoană stranie. Călătorește zi de zi cu trenul doar pentru a păstra aparențele, pentru a-i servi prietenei sale minciuna cum că încă mai lucrează. Iar în timpul acestor călătorii, Rachel trece pe lângă niște case, dintre care una este chiar fosta ei locuință. Doar că nu aceasta îi captează imaginația, ci una aflată puțin mai jos pe stradă, unde un cuplu aparent perfect își vede de viața aparent perfectă. Rachel îi numește Jess și Jason și, de fiecare dată când îi vede, nu se poate abține și își închipuie diverse chestii despre ei. Asta până când, într-o zi ca oricare alta, observă o schimbare care o zdruncină din temelii.

După cum spuneam, Rachel e genul acela de personaj în care nu poți avea încredere oricât de mult ți-ai dori. Episoadele ei de beție sunt la fel de dese precum ciupercile apărute după o ploaie de vară și, din păcate, vin la pachet cu pierderi de memorie. Întâmplarea face ca Rachel să fie martoră la cele întâmplate în seara dispariției lui Megan, dar din cauza stării sale nu a reținut nimic și, simțind din plin efectele neplăcute ale remușcărilor, încearcă să pună cap la cap piesele alunecoase ale unui puzzle imposibil și să rezolve misterul acelei nopți fatidice. Gândurile lui Rachel sunt bolnave, tulburătoare, dătătoare de fiori, dar tocmai datorită acestor defecte am adorat-o. Nu e perfectă și de cele mai multe ori se rușinează din această cauză, încearcă să-și facă ordine în viață și nu reușește, suferă pentru că a fost trădată… ca orice om normal.

Megan și Anna, celelalte naratoare ale cărții, nu ies în evidență chiar atât de mult ca Rachel, dar asta nu înseamnă că poveștile lor sunt mai prejos. Megan este o femeie aparent normală, dar pe care o traumă din trecut a marcat-o profund și nici până în ziua dispariției sale nu și-a putut reveni. Anna, nevasta fostului soț al lui Rachel, are grave probleme cu încrederea și, din cauza suspiciunilor, ajunge să cedeze patimilor alcoolului și devine, treptat, o copie fidelă a femeii pe care o urăște din tot sufletul: își pierde zilele căutând indicii despre presupusa infidelitate a soțului său, își îneacă amarul în băutură și ajunge chiar să gândească precum Rachel.

Singurul lucru care nu mi-a plăcut la Fata din tren a fost că vocile celor trei protagoniste au fost destul de asemănătoare. Capitolele își păstrează aceeași formă de jurnal indiferent că narează Rachel, Megan sau Anna. Poate ar fi fost o idee mai buna ca doar părțile scrise din perspectiva lui Rachel să fi fost scrise astfel, ca un soi de „jurnal al beției” sau ceva de genul; cu siguranță ar fi adăugat un strop de autenticitate și ar fi sporit farmecul macabru al romanului. Dar asta e doar o nemulțumire personală și nu știrbește aproape deloc din farmecul romanului.

Fata din tren este un thriller psihologic incredibil, care te ține lipit de paginile sale până la sfârșit când, așa cum îi stă bine orăcărei cărți de genul acesta, te lovește în moalele capului și te lasă fără cuvinte. Stilul de scriere mi-a reamintit puțin de cel al lui Flynn: rece, dur, distant, perfect. Un roman excepțional, ale cărui personaje sunt fascinant de bolnave în gândire, Fata din tren te va face să privești cu alți ochi oamenii pe care crezi că îi cunoști.

Mulțumesc editurii Trei pentru acest roman excepțional!

A DOUA STRIGARE PENTRU HELEN GRACE

TITLU: Ghici ce-i în cutie (Helen Grace #2)

AUTOR: M.J. Arlidge

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Cadavrul unui bărbat este găsit într-o casă goală. Inima i-a fost scoasă din piept şi trimisă soţiei şi copiilor lui. E prima victimă, iar inspectoarea Helen Grace ştie că nu va fi ultima. Dar de ce s-ar afla un bărbat cu o viaţă împlinită departe de casă în toiul nopţii? Presa îl numeşte Jack Spintecătorul în sens invers: un criminal în serie, vânând bărbaţi însuraţi care duc vieţi duble. Helen simte furia din spatele crimelor. Dar ceea ce nu poate ea să prevadă este cât de schimbător e criminalul – sau ce o aşteaptă la capătul cursei.

RECENZIE:

De obicei, continuările nu reușesc să se ridice la nivelul primului volum dintr-o serie; darămită să-l depășească din toate punctele de vedere. Ghici cine moare primul a fost una dintre cele mai surprinzătoare noi apariții ale acestui an, în special pentru că nu am auzit mare lucru despre carte înainte ca aceasta să fie publicată și la noi. Cu toate că am avut unele mici nemulțumiri legate de ea, prima carte din seria Helen Grace mi-a stârnit interesul suficient de mult încât să țip de bucurie atunci când am văzut coperta pentru ediția în limba română a celui de-al doilea volum. ȘI CE MAI COPERTĂ! Cei de la editura Trei s-au întrecut pe ei de data asta, nu glumesc. Cred că m-am holbat cel puțin un sfert de oră la acea imagine perfectă și am numărat zilele până am putut, în sfârșit, să citesc Ghici ce-i în cutie.

După întâmplările din Ghici cine moare primul, Helen și Charlie au rămas fiecare cu propriile fantome pe care trebuie să le izgonească pentru a-și putea continua viețile. Atunci când un psihopat începe să ucidă bărbați infideli și să le trimită inimile frumos ambalate persoanelor dragi, Helen și restul echipei sale sunt puși față în față cu un caz aparent de nerezolvat. Singura pistă pe care o au este o fărâmă insignifiantă din identitatea criminalului: ucigașul este o prostituată pe nume Îngeraș. Dar un simplu nume de stradă nu este suficient pentru a-i da de urmă, iar cruzimea lui Îngeraș pare să nu cunoască limite.

Continuarea perfectă. Punct. Ghici ce-i în cutie mi-a întrecut toate așteptările și l-au propulsat pe M.J. Arlidge în topul scriitorilor mei preferați, alături de J.K. Rowling/Robert Galbraith, Gillian Flynn, Robin Hobb, Garth Nix, Leigh Bardugo și încă o mână de „privilegiați”. Omul ăsta e un geniu și mă bucur nespus că avem ocazia să-i citim cărțile (din câte am înțeles, Arlidge are un ritm amețitor de a publica: două romane pe an) și nu pot decât să sper că seria Helen Grace va continua să ne încânte mulți, mulți ani de acum încolo.

Cu ce să încep? Pesupun că, așa cum stă treaba cu mai toate romanele polițiste, cel mai „fierbinte” subiect de discuție este cazul pe care inspectoarea Helen Grace trebuie să-l rezolve. Sincer, nu mă așteptam la ceva atât de macabru, dezgustător, bolnav… Adică, da, cazul din Ghici cine moare primul a fost și el destul de tulburător, dar parcă acesta a fost și mai și. Autorul nu s-a sfiit și a dat naștere la ceva cu totul și cu totul unic, un caz aparte, straniu, hipnotizant, încărcat de tensiune și dramatism, care m-a ținut lipit de paginile cărții și nu mi-a dat pace până nu am ajuns la finalul romanului.

Personajele? Oh, Doamne! Am adorat imperfecțiunile protagonistelor (Helen și Charlie), faptul că evenimentele prin care au trecut în prima carte au lăsat urme adânci atât în sufletele, cât și pe trupurile lor. Schimbările prin care cele două au trecut în perioada de timp dintre Ghici cine moare primul și Ghici ce-i în cutie sunt uimitoare.

Helen, cu toate că a rămas la fel de secretoasă ca întotdeauna, încearcă să îndepărteze barierele pe care le-a ridicat de una singură între ea și cei din jurul său. Drama pierderii singurului membru al familiei sale a făcut-o să realizeze că, uneori, e bine să ai pe cineva căruia să-i poți spune ce te apasă, iar Helen își dă silința să devină o persoană mai ușor de abordat de către persoanele din exterior. Dar, după cum spuneam, rămâne la fel de secretoasă și suspicioasă, iar faptul că presa e mereu pe urmele ei nu o ajută prea mult. Emilia Garanita, reporterița… ambițioasă cu care Helen a mai avut unele conflicte în trecut, continuă să-i pună bețe-n roate, iar confruntările dintre cele două sunt de-a dreptul spectaculoase. Helen Grace este un personaj remarcabil, construit cu deosebită atenție la detaliu, pe care nu poți să nu-l îndrăgești.

Charlie mi s-a părut cea mai afectată de evenimentele de la sfârșitul cărții precedente. După ce a pierdut sarcina în urma torturilor la care a fost supusă și a trecut, cu chiu, cu vai, peste perioada de recuperare, ea primește un ultimatum din partea soțului său: trebuie să decidă ce este mai important, familia sau cariera? O alegere imposibilă pentru Charlie, care se trezește sfâșiată între cele mai de preț lucruri pentru ea, dragostea pe care i-o poartă lui Steve și loialitatea de nestrămutat față de tot ce înseamnă „poliție”. Dacă va lua sau nu decizia corectă (și, până la urmă, ce înseamnă „decizia corectă”?) rămâne să descoperiți singuri.

Apoi, ar mai fi personajele secundare, dintre care se remarcă trei. Tony, noul sergent al secției unde lucrează Helen, care ascunde o poveste sfâșietoare, probabil una dintre cele mai emoționante din întreaga carte; Emilia Garanita, jurnalista fără scrupule despre care am mai pomenit și personajul pe care îl detest cel mai mult din serie (sper ca în unul din următoarele volume, autorul să-i pregătească o ieșire… mortală) și Harwood, superiorul lui Helen, o femeie de gheață, care pare să nu o aibă la suflet pe eroina noastră.

N-o mai lungesc mult, promit. Ghici ce-i în cutie este una dintre cărțile mele preferate de anul acesta, cu siguranță printre cele mai bune romane polițiste din câte am citit, și aștept cu nerăbdare publicarea următorului volum al seriei. Dacă sunteți în căutarea unor cărți care să vă țină cu sufletul la gură, ușor de citit (încă un plus al cărții este că, datorită capitolelor scurte și schimbării continue a personajului din perspectva căruia vedem ce se întâmplă, nici nu simți când dai gata 400 de pagini) și de care să vă îndrăgostiți iremediabil, seria Helen Grace este perfectă. Garantez că nu o să regretați!

Muțumesc editurii Trei pentru acest roman care m-a lăsat fără cuvinte!

UN MILION DE ÎNTREBĂRI FĂRĂ RĂSPUNS

TITLU: Hoțul cuantic (Jean le Flambeur #1)

AUTOR: Hannu Rajaniemi

PUBLICAT DE: Editura Nemira

DESCRIERE: Excentricul Jean le Flambeur este un hoț postuman. Are știința de a fura gândurile și timpul sau obiecte vechi de pe planeta Pământ, aflate acum în posesia aristocraților din Orașele Mișcătoare de pe Marte. În ciuda abilităților sale, Jean, ale cărui origini sunt învăluite în mister chiar și pentru el, face o greșeală și ajunge în Închisoarea Dilema. Salvat de misterioasă Mieli și nava ei seducătoare, i se oferă o șansă unică – să își recâștige libertatea și memoria pierdută, dacă acceptă provocarea de a duce la bun sfârșit o spargere așa cum n-a mai dat niciodată.

RECENZIE:

Habar nu am ce să scriu în recenzia asta, pentru că Hoțul Cuantic, primul volum din seria Jean le Flambeur a scriitorului de origine finalndeză Hannu Ranjaniemi, a fost genul acela de carte greoaie, pentru care ai nevoie de câteva zeci de pagini doar pentru a înțelege o parte din ce se întâmplă, cu termeni abstracți, mulți dintre ei greu de pronunțat, darămite de imaginat, dar care exercită o fascinație aproape palpabilă din cauza căreia nu te poți opri din citit.

Continuarea vă așteaptă la un simplu click pe imaginea de mai jos  😀

GÂNDURI NEGRE

TITLU: Locuri întunecate

AUTOR: Gillian Flynn

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Libby Day avea şapte ani când mama şi surorile ei au fost ucise în „Sacrificiul Satanic” din Kinnakee, Kansas. Ea a scăpat şi a depus mărturie că Ben, fratele său mai mare, a comis crimele. Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, Club Omor — o societate secretă pasionată de crime celebre — o contactează pe Libby şi o presează să le ofere detalii despre acea noapte sângeroasă, pledând pentru nevinovăţia lui Ben. Libby se implică în investigaţie, dar pe măsură ce aceasta o poartă din cluburile sordide de striptease din Missouri până în oraşele turistice abandonate din Oklahoma, adevărul inimaginabil iese la iveală. Ajunge, aşadar, în punctul de unde a pornit: fugind din calea unui ucigaş.

RECENZIE:

Am făcut cunoștință cu Gillian Flynn la sfârșitul anului trecut prin intermediul unei anumite Fete dispărute. Nu exagerez când spun că din „vina” ei m-am îndrăgostit de genul thriller, așa că se înțelege de ce am fost cum nu se poate mai entuziasmat să citesc și cealaltă carte a sa publicată la noi, Locuri întunecate. Deși nu s-a ridicat la nivelul încurcatei povești de-a șoarecele și pisica dintre Nick și Amy, istoria familiei Day a menținut acea senzație presantă de „trebuie să aflu ce s-a întâmplat cu adevărat” pe care am avut-o și când am citit Fata dispărută.

Totul începe cu o crimă și cu mărturia lui Libby care îl va arunca pe fratele său, Ben, în spatele gratiilor pentru tot restul vieții. Fiind convinsă că Ben a fost autorul masacrului de la ferma familiei și că el le-a ucis pe mama și cele două surori ale sale, Libby, fiind doar o fetiță de șapte ani, a jucat după cum i-au cântat adulții și, astfel, l-a osândit pe propriul său frate la o viață în pușcărie. Dar, după 25 de ani, se trezește față în față cu o serie de dovezi care susțin nevinovăția lui Ben și îi dau viața peste cap, așa că Libby se decide să ia situația în propriile-i mâini și pornește într-o anchetă la sfârșitul căreia speră că va desluși misterul din spatele nopții care i-a distrus viața.

Stilul lui Gillian Flynn creează dependență, iar asta nu e o exagerare. Poate că unii ar considera scriitura oarecum seacă, dar pe mine m-au impresionat descrierile viscerale, extrem de elaborate ale unor evenimente tragice, șocante sau pur și simplu tulburătoare. Fiecare pagină parcursă are darul de a stârni și mai mult interesul, de a te face să-ți dorești cu și mai multă ardoare să citești în continuare și, uite așa, te trezești la jumătatea cărții fără să știi. Capitolele sunt scurte, încărcate de mister și suspans, iar alternarea continuă între cele 3 perspective (întâmplările din prezent le vedem prin ochii lui Libby, iar trecutul ne dezvăluie mici fărâme de adevăr prin intermediul lui Ben și Patty, mama sa) contribuie la viteza (a se citi „foamea”) cu care se citește cartea.

Personajele sunt construite exemplar, așa cum era de așteptat. Nick și Amy rămân, până în ziua de azi, unul dintre cele mai fascinante cupluri peste care am dat, din fericire, doar în cărți/filme (sper să nu apuc ziua în care să fac cunoștință cu omologii lor în carne și oase). Libby, Ben și Patty urmează același tipar de personaje complexe, cu temeri, incertitudini și gânduri întunecate, care îi bântuie pe fiecare în parte și fac din viețile lor un calvar. Pe Libby o răscolesc numeroasele remușcări pe care le are vizavi de vechea sa mărturie în legătură cu Ben. După ce unele dovezi srânse de membrii sumbrului Club Omor par să încline balanța astfel încât să fie în favoarea nevinovăției fratelui său, Libby încearcă din răsputeri să o dovedească, pentru a-și spăla din păcatele comise fără voia ei. Ben, după 25 de ani în închisoare, pare oarecum resemnat cu sentința lui și încearcă să-și convingă sora să renunțe la ancheta pe cont propriu pe care o întreprinde, doar că nu o face din cauză că se simte vinovat, ci pentru că ascunde un secret, un detaliu crucial în rezolvarea misterului din noaptea de 2 spre 3 ianuarie 1985.

Singurul lucru dezamăgitor la carte a fost, după părerea mea, a fost „marea dezvăluire” de la final. Nu știu de ce, dar m-am așteptat la ceva mult mai… spectaculos. Felul în care autoarea a rezolvat misterul, deși a avut logică și nu a lăsat niciun lucru neclarificat, mi s-a părut destul de nesatisfăcător. Comparativ cu încheierea Fetei dispărute, nu a fost atât de enervant și lipsit de sens, dar parcă a murdărit puțin imaginea perfectă a cărții.

Dacă sunteți în căutarea unei cărți care să vă țină cu sufletul la gură de la început și până la sfârșit, cu personaje complexe și un mister bine gândit, care o să vă facă să treceți prin milioane de ipoteze în legătură cu adevăratul făptaș, Locuri întunecate e lectura pe care o căutați.

Mulțumesc Editurii Trei pentru acest roman captivant!

FASCINANTA LUME A CĂRȚILOR

TITLU: Viermele de mătase (Cormoran Strike #2)

AUTOR: Robert Galbraith

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Când scriitorul Owen Quine dispare, soţia lui apelează la detectivul particular Cormoran Strike. La început, femeia crede că soţul ei a plecat pentru că a vrut pur şi simplu să fie singur câteva zile – aşa cum a mai făcut înainte – şi îi cere lui Strike să-l găsească şi să-l aducă acasă. Dar, pe măsură ce ancheta lui Strike înaintează, devine limpede că dispariţia lui Quine implică mai multe decât şi-ar fi imaginat soţia lui. Scriitorul tocmai a finalizat un manuscris în care face câte un portret necruţător aproape fiecărei persoane pe care o cunoaşte. Dacă romanul ar fi publicat, ar distruge vieţi – aşadar, sunt mulţi care ar vrea să-l reducă la tăcere pe Quine. Iar când scriitorul este găsit ucis cu brutalitate în împrejurări stranii, pentru Strike devine o cursă contracronometru să înţeleagă ce l-a împins pe ucigaşul nemilos să comită acea crimă atroce… Oferind o poveste ce se citeşte pe nerăsuflate, cu răsturnări de situaţie la tot pasul, Viermele de mătase este al doilea roman din mult apreciata serie care îi are drept protagonişti pe detectivul Cormoran Strike şi pe tânăra şi curajoasa lui asistentă, Robin Ellacott.

RECENZIE:

Vreau continuarea. Urgent! Chemarea cucului a fost un roman mult mai bun decât mi-am imaginat, m-a prins imadiat datorită personajelor, al decorului fermecător al Londrei și cazului complicat pe care Strike și Robin au fost nevoiți să-l rezolve. Am început să citesc Viermele de mătase așteptându-mă să dau peste alt mister imposibil de descifrat, dar nu m-am gândit că povestea dispariției unui scriitor se poate dovedi atât de fascinantă.

Ceea ce la început a părut o simplă toană de-a lui Owen Quine – scriitorul avea tendința de a mai pleca din când în când de acasă, cazându-se la diverse hoteluri –, se transformă rapid într-o cursă pentru a-i găsi ucigașul. Strike și Robin se văd nevoiți să rezolve un puzzle incredibil de dificil, deoarece sunt multe piese lipsă, iar cele de care dispun nu se potrivesc în totalitate în imaginea de ansamblu.

Am adorat cartea aceasta, ba chiar m-a plăcut mai mult decât Chemarea cucului. Cred că de „vină” a fost faptul că acțiunea se desfășoară în lumea literară a Londrei, cu tot cu intrigile și comploturile acesteia. M-a fascinat pe deplin modul în care autorul a conturat relațiile dintre scriitori, agenți și editori, cum nu este totul numai lapte și miere, așa cum ne-ar place nouă să credem. Un fel de mafie, lumea literară pe care ne-o prezintă Galbraith este pe cât de fascinantă, pe atât de înfiorătoare. Majoritatea persoanelor implicate în această rețea sunt lipsite de scrupule și ar face orice pentru a pune mâna pe un contract de care să fie atașată o sumă frumușică, iar tocmai din acest motiv, rezolvarea cazului a părut imposibilă.

Cum a fost cazul și cu romanul anterior, de-a lungul anchetei am trecut prin mai multe scenarii. Lista suspecțiilor a fost destul de scurtă, dar asta nu a însemnat nicio clipă că mi-a fost mai ușor să dezleg misterul. De fiecare dată când apărea un nou indiciu, îmi schimbam părerea și bănuiam pe altcineva. Totul până la un punct, când Strike rezolvă cazul, îi spune și lui Robin cine este făptașul, dar noi rămânem în ceață încă o vreme. A fost o mișcare inteligentă din partea autorului, deoarece am devorat ultimele 100 și ceva de pagini de parcă nici n-ar fi existat.

În recenzia Chemării cucului am spus că mi-ar plăcea să avem parte de mai multe capitole scrise din perspectiva lui Robin. Mă declar mulțumit, pentru că în Viermele de mătase aflăm mult mai multe despre asistenta dibace a lui Strike, fie că este vorba despre mici frânturi din trecutul ei ori momente cât se poate de tensionate din sânul familiei. Robin strălucește în acest volum, dovedind de nenumărate ori că este un ajutor de neprețuit pentru detectivul privat. Strike rămâne așa cum îl cunoaștem din volumul precedent: inteligent, perspicace, de multe ori morocănos, și atât de ușor de îndrăgit. Împreună, cei doi formează o echipă memorabilă, care va încânta cititorii multă vreme de acum încolo.

Un alt aspect pe care l-am apreciat foarte mult a fost umorul. La fiecare câteva pagini există cel puțin o replică sau o situație de-a dreptul ilară și nu au fost puține momentele în care am râs cu lacrimi în timp ce citeam.

Deși este un roman destul de lung, Viermele de mătase se citește extrem de ușor. Dialogurile sunt fascinante, gesturile personajelor și descrierile sunt hipnotizante, iar la sfârșit am rămas cu o senzație de gol. Îmi vor lipsi Strike și Robin și nu pot decât să sper că următorul volum al seriei va apărea cât mai repede.

Mulțumesc Editurii Trei pentru acest roman incredibil!

RATING: 10/10