PORȚIE TRIPLĂ DE SF – recenzie OMUL DIN CASTELUL ÎNALT, DR. BLOODMONEY și VISEAZĂ ANDROIZII OI ELECTRICE?, de Philip K. Dick

k.dick

TITLURI: Omul din castelul înalt, Dr. Bloodmoney, Visează androizii oi electrice?

AUTOR: Philip K. Dick

PUBLICAT DE: Editura Nemira

DESCRIERE: Ce mai este real în această lume în care forțele Axei au câștigat cel de-Al Doilea Război Mondial? Poate doar romanul unui obscur autor de science fiction care, pierdut într-o margine de America pacificată de japonezi, imaginează o istorie paralelă, în care aliații au învins. Oracolul I Ching pare să confirme fantezia sa și concluzia, uluitoare, se impune de la sine: întreaga lume este o nălucire populată de fantome! Dar nimic nu este atât de simplu pe cât pare… (Omul din castelul înalt)

Când lumea se stinge, viitorul rămâne o necunoscută ce aprinde imaginația și vinovatul se amestecă printre supraviețuitori… Printre supraviețuitorii dintr-o lume care suferă consecințele anihilării nucleare, o lume în care mutanții fac norma, se află Dr. Bloodmoney. Și el e vinovat pentru tot în această comedie neagră, animată de o întreagă galerie de personaje bizare. Un mutant cu puteri telekinetice, un DJ într-un satelit ce circulă neobosit, un fizician megaloman, care a contribuit semnificativ la distrugere acționează într-o lume dominată de rău. Și totuși, în sclipitorul roman al lui Philip K. Dick se simte speranța în specia umană… (Dr. Bloodmoney)

Milioane de ființe au pierit în războiul nuclear, specii întregi au dispărut și omenirea s-a făcut nevăzută. Unele companii s-au specializat în simulacre cu un grad ridicat de realism: cai, păsări, pisici și chiar… oameni? Androizii sunt atât de sofisticați, încât uneori e imposibil să-i deosebești, așa că guvernul îi interzice pe Pământ. Rick Deckard are misiunea de a-i descoperi pe cei falși. Numai că ei ripostează… (Visează androizii oi electrice?)

RECENZIE:

Probabil unul dintre cele mai „grele” nume din lumea SF-ului, Philip K. Dick a revoluționat genul prin opera sa vastă, prin care dezbate fel de fel de subiecte importante nu doar pentru perioada în care au fost publicate romanele, ci și pentru vremurile moderne, în care libera exprimare ne este îngrădită cu fiecare cuvânt rostit, dreptul la proprietate își pierde pe zi ce trece valoarea, iar prejudecățile rasiale ori cele față de persoanele cu dizabilități sunt tot mai des temele diverselor dispute politice și nu numai. 

Cel mai impresionant, dar totodată cel mai înspăimântător aspect al romanelor lui Philip K. Dick este abilitatea autorului de a construi lumi extraordinar de plauzibile în complexitatea lor, înfiorătoare prin ideile pe care le prezintă și suficient de îndepărtate de lumea pe care o cunoaștem – așa cum și este normal pentru niște povestiri SF. Nu mi-a venit să cred, în timp ce parcurgeam cele trei romane ale sale, cât de apropiate de realitatea cotidiană au fost lumile prezentate în acestea, cum ideile care i-au venit lui K. Dick acum câțiva ani buni sunt, asemeni celor din scrierile lui George Orwell, sunt perfect aplicabile vremurilor în care trăim, cum conceptele expuse în Dr. Bloodmoney, Omul din castelul înalt și Visează androizii oi electrice? par a fi rupte din buletinele știrilor axate pe senzațional, ale tabloidelor pe care încercăm să le ignorăm cât de mult, dar care tot reușesc să ne capteze imaginația. Fie că vorbim despre bunuri pe care acum nu le considerăm prea importante, dar care în universul populat de androizi au ajuns niște comodități exagerat de scumpe sau de oameni atât de închiși în propriile lor minți încât se bizuie pe un oracol vechi de câteva secole pentru a lua până și cea mai banală decizie. Dar am deviat de la subiect. Vorbeam de lumile prezentate în aceste cărți, lumi întunecate și lipsite de speranță, unde viața nu doar că pare un adevărat calvar, ci și este unul, lumi în care niciun cititor cu capul pe umeri nu și-ar dori să trăiască, dar care continuă să fascineze generații întregi de fani ai SF-ului de calitate.

Poate cel mai mare defect al scrierilor lui K. Dick ar fi distanța colosală pe care autorul o păstrează față de personajele sale, atât de mult încât este aproape imposibil să te atașezi câtuși de puțin de ele. Cel mai mult mi-a plăcut de Hoppy, mutantul cu puteri telekinetice din Dr. Bloodmoney,  dar asta nu din cauză că ar fi avut o personalitate extraordinar de bine conturată, ci pentru că a fost cel mai interesant personaj dintre toate, atât prin prisma puterilor sale și a lucrurilor pe care le reprezintă.

Romanele lui Philip K. Dick, deși întunecate și serioase, păstrează totuși un licăr de speranță și ne îndeamnă să fim mai buni, să încercăm să evităm scenariile catastrofale pentru viitor pe care acesta le-a imaginat. Deși pot părea greu de digerat la început, datorită stilului distant și rece al autorului, dar și din pricina subiectelor complexe pe care acesta alege să le dezbată, cărțile lui Philip K. Dick sunt genul de opere pe care orice bookaholic e musai să le citească, fie și numai pentru a vedea lumea prin alți ochi pentru o perioadă de timp destul de îndelungată.

Mulțumesc editurii Nemira pentru exemplarele trimise pentru recenzie!

RĂZBOI ȘI… RĂZBOI – recenzie RĂZBOIUL ETERN, de Joe Haldeman

joe-haldeman---razboiul-etern_lat1024px

TITLU: Războiul etern

AUTOR: Joe Haldeman

PUBLICAT DE: Editura Nemira

DESCRIERE: Soldatul William Mandella este trimis în spațiu pentru a lupta într-un război în care nu crede și care pare a nu se mai termina. Tot ce trebuie să facă este să supraviețuiască și să-și facă datoria față de Pământ pentru a se întoarce acasă. Dar întoarcerea „acasă“ se va dovedi și mai dificilă decât lupta. Dilatarea timpului cauzată de călătoriile în spațiu a făcut ca Mandella să îmbătrânească doar luni, pe când pe Pamant s-au scurs secole de la plecarea lui…

RECENZIE:

Războiul etern a fost cartea potrivită la momentul potrivit. O aveam de ceva vreme pe listă, dar am tot amânat-o din cauză că niciodată nu păream să am starea necesară pentru un roman SF. Apoi am văzut Kong: Skull Island, care mi-a trezit interesul legat de filmele de război, și am descoperit, mai mult din întâmplare, că autorul e un veteran al Războiului din Vietnam (același război despre care se vorbește atât de mult în film) și că romanul său de debut, pe care-l aveam în bibliotecă, a fost inspirat de experiențele sale din timpul petrecut pe câmpul de luptă. Nu am mai stat pe gânduri și am pus mâna pe Războiul etern și m-am lăsat transportat în poveste.

William Mandella ajunge soldat datorită unor întâmplări nefericite și lipsite de sens, dacă e să ne luăm după el; Pământul se află sub amenințarea iminentelor atacuri extraterestre, așa că oricine este considerat apt pentru a sluji unei cauze infinit mai importante decât orice altceva este trimis în spațiu, pentru a lupta împotriva cotropitorilor necunoscuți. Misiunea lui Madella e simplă: trebuie doar să supraviețuiască suficient timp în diferite medii ostile și, dacă situația o va cere, să pornească la atac contra extratereștrilor, până când va fi trimis înapoi pe Pământ. Numai că există o mică-mare problemă: cele câteva călătorii de pe o planetă pe alta poate că i s-au părut scurte lui Mandella, dar ceea ce pentru el au fost doar câteva minute, pe Pământ au însemnat câțiva ani și, când se va întoarce acasă, va descoperi o lume schimbată.

Wow! Cred că cel mai mare merit al autorului nu e că a scris un SF al naibii de bun, nici că a reușit în puțin peste 200 de pagini să redea exemplar teroarea de dinaintea și din timpul luptelor cu niște inamici necunoscuți, ci că a transpus cum nu se poate mai bine ce înseamnă să te întorci acasă de pe câmpul de luptă, cum totul ți se pare străin la început – până și familia, momentele chinuitoare în care trebuie să te obșnuiești din nou cu o viață pe care, după luni întregi sau chiar ani petrecuți într-un mediu ostil, ajungi să crezi că nu te mai reprezintă și multe, multe alte aspecte, unele mai controversate decât altele. Și face asta într-un mod ingenios, pentru că Pământul pe care Joe Haldeman ni-l prezintă e diferit față de cel pe care-l cunoaștem atât de bine, astfel încât ne aflăm în aceeași situație cu protagonistul confuz, care nu are habar ce să facă cu viața lui în primele zile și învață, treptat, cum stau de fapt lucrurile. Nu știu dacă a fost intenționat sau nu, dar m-a interesat mai mult ce se întâmplă cu Mandella în „episoadele” dintre bătălii, când nu se află captiv într-un costum de luptă, atunci când e doar un om rătăcit într-o lume familară, dar atât de străină. Viitorul imaginat de autor e fascinant, un comentariu acid la adresa societății de atunci care m-a dus cu gândul la ceea ce este descris în 1984 a lui George Orwell pentru că, deși au trecut câțiva ani buni de când au fost scrise ambele romane, încă ne confruntăm cu aceleași probleme asupra cărora autorii au încercat să atragă atenția atunci, iar Haldeman nu se sfiește să pună întrebările care contează, chiar dacă acestea ar putea fi considerate incomode, despre motivele pentru care izbucnesc războaiele și nu numai. Cel mai interesant și ingenios mi s-a părut modul în care Haldeman s-a „jucat” cu percepția tâmpită pe care majoritatea oamenilor o aveau (și încă o mai au, din păcate) despre homosexualitate – că e o boală care poate fi tratată – și a modelat o parte din poveste în jurul ei (nu vă zic mai multe, dar a fost o surpriză neașteptată să descopăr asta într-un roman atât de apreciat și premiat).

Spuneam mai devreme că mi-a plăcut mai mult momentele „liniștite” din viața lui Madella, atunci când nu se află pe câmpul de luptă, dar asta nu înseamnă că nu am apreciat deloc capitolele în care protagonistul, alături de nenumărate alte personaje, fie plănuiește următorul atac sau ia parte la el. Interacțiunile mai puțin pașnice dintre oameni și taurani, în special, mi s-au părut superb ilustrate, toate senzațiile prin care Madella trecea în acele momente fiind amplificate de experiența personală a autorului, care a știut exact ce, cum și când să transmită.

Cât despre personajul principal, recunosc că mi-a fost destul de greu să mă atașez de Mandella, dar spre sfârșitul cărții am ajuns să fiu trist că trebuia să-mi iau rămas bun de la el. Nu e tocmai cel mai simpatic protagonist din câți există, ba chiar ar putea părea insuportabil în anumite momente, și e plin de tot felul de defecte de caracter care ies în evidență în timpul conflictelor, însă odată ajuns pe Pământ, la ani buni după plecare, și descoperind o lume necunoscută… mi-a fost imposibil să nu-l compătimesc. Relația lui cu Marygay a fost ușor forțată, dar tot aș mai fi citit câteva sute de pagini despre ce s-a întâmplat cu ei după acel epilog mult prea scurt. Restul personajelor, fie ele secundare sau episodice, nu ies cu mai nimic în evidență, ceea e bine într-un fel pentru că, astfel, povestea rămâne a lui Mandella. Doar Marygay, partenera lui de arme și de viață, mi s-a părut mai bine conturată față de ceilalți, lucru normal având în vedere ce rol joacă în viața protagonistului, dar tot au existat câteva momente în care mi-a fost indiferentă. Tauranii – periculoșii extratereștri pe care Mandella și restul personajelor ar fi trebuit să-i lichideze – au fost irosiți, făcându-și foarte rar apariția de-a lungul cărții.

Războiul etern mi-a întrecut toate așteptările în ceea ce privește povestea și desfășurarea acțiunii și, chiar dacă restul personajelor în afara protagonistului și, într-o oarecare măsură, a iubitei sale au fost doar niște nume, comentariile inteligente ale autorului la adresa societății de atunci și acum sunt niște motive suficient de puternice pentru a vă îndemna să citiți acest roman cu adevărat impresionant, despre război, dar mai ales despre ce face acesta din oameni.

Mulțumesc editurii Nemira pentru exemplarul trimis!

RATING

CE… – recenzie LUNEA ÎNCEPE SÂMBĂTA, de Arkadi și Boris Strugațki

arkadi-_-boris-strugatski-lunea-incepe-sambata_c1

TITLU: Lunea începe sâmbăta

AUTORI: Arkadi și Boris Strugațki

PUBLICAT DE: Editura Nemira

DESCRIERE: Când incredibilul se întâmplă în fiecare zi, iar imposibilul se întâmplă numai duminica! Publicat în anii ’60, în plin avânt al cercetarii științifice sovietice, amintind de lumea lui Gogol și de universul lui Kafka, romanul Lunea începe sâmbăta etalează o fantezie fără margini și un umor irezistibil. Povestite cu un simț ludic inegalabil, aventurile lui Sașa din Leningrad și activitățile Centrului de Analiză a Noțiunilor Cabalistice Inexplicabile reprezintă pretextul ideal pentru persiflarea regimului comunist și a aberațiilor lui.

RECENZIE:

Până să încep Lunea începe sâmbăta, singurul roman scris de un rus pe care l-am citit a fost Maestrul și Margareta care, într-un fel, m-a pregătit pentru cartea fraților Strugațki, fiind aproape la fel de stranie precum aceasta din urmă. Cartea mi-a atras atenția datorită coperții care, trebuie să recunoaștem, arată genial, dar și prin teasing-urile de pe pagina de Facebook a editurii, în care ne erau prezentate diferite creaturi… sau cum sunt privite de către organizația pentru care ajunge să lucreze protagonistul.

Știți senzația aceea când urmăriți un film sau un serial și nu înțelegeți de ce se întâmplă anumite chestii, dar, totuși, nu vă puteți dezlipi ochii de pe ecran pentru că, în cel mai ciudat mod cu putință, ceea ce vedeți vi se pare destul de entertaining, dar la care ajungeți să renunțați până la urmă pentru că vă provoacă prea multe dureri de cap? Ei bine, cam așa stă treaba și cu Lunea începe sâmbăta care, asemeni titlului, e un roman excesiv de… dubios. Nu de puține ori, în timp ce parcurgeam capitol după capitol, mă trezeam râzând în hohote datorită gradului (foarte ridicat) de absurditate al unor situații și exclamam „ce naiba citesc?” la fiecare câteva paragrafe.

Prima parte, în care personajul principal, Sașa, este „racolat” să lucreze pentru organizația CANCI și descoperă câteva dintre misterele lumii în timp ce se adăpostește într-o colibă cu picioare de găină mi s-a părut fascinantă. Ridicolă, dar fascinantă. Poate pentru că s-a pus mai mult accent pe fantasy și mitologie, iar SF-ul mai că a lipsit din această istorisire; în această parte am cunoscut probabil unele dintre cele mai interesante personaje, cum ar fi bătrâna vrăjitoare „ușor” arțăgoasă Naina Kievna, știuca viclenă care poate îndeplini dorințe și un motan înzestrat cu harul vorbirii ce a părut desprins din paginile Maestrului. Următoarele două părți trebuie să recunosc că m-au plictisit puțin, fiind ancorate într-un SF greoi, mult prea abstract pentru gusturile mele; din cauza lor mi-a luat aproape o săptămână să citesc cartea.

Despre personaje și acțiune nu prea am ce să spun pentru că, în afară de acea dubioșenie exagerată, niciuna nu se remarcă prea mult: personajele sunt dureros de prost conturate, în special protagonistul de care nu mi-a păsat deloc pe tot parcursul cărții, iar acțiunea e atât de alambicată încât, după cum puteți observa, nici nu am reușit să o prezint pe scurt la început. Totuși, autorii primesc puncte bonus pentru worldbuilding, care e minunat realizat, îmbinând cu originalitate elementele de SF cu cele fantasy. Cât despre nu-prea-subtilele referiri la aberațiile regimului comunist despre care se vorbește pe coperta IV a cărții… poate nu am fost suficient de atent, dar zău că nu le-am putut găsi.

Sincer, habar n-am ce să mai spun despre carte. E ciudată și punct. Dacă sunteți fani ai autorilor ruși, în special ai celor care se specializează în opere fantasy ori SF, Lunea începe sâmbăta cu siguranță o să fie pe placul vostru, cu amalgamul ei de concepte mai mult decât abstracte. Pe mine nu m-a convins decât pe jumătate, dar poate că nu sunt eu obișnuit cu acest gen de literatură.

Mulțumesc editurii Nemira pentru exemplarul trimis pentru recenzie.

RATING 

CUM VEDE UN EXTRATERESTRU LUMEA NOASTRĂ – recenzie UMANII, de Matt Haig

umanii

TITLU: Umanii

AUTOR: Matt Haig

PUBLICAT DE: Editura Nemira

DESCRIERE: Într-o noapte ploioasă de vineri, profesorul Andrew Martin e găsit fără haine pe străzile din Cambridge. După acest „incident“, nu se mai simte în apele lui. Își pierde pofta de mâncare. Nu mai înțelege ce rost are îmbrăcămintea. Până și soția și fiul îi par respingători. Se simte pierdut în rândul unei specii necunoscute și urăște pe toată lumea de pe planetă, mai puțin pe Newton. Dar Newton e un câine…

Cine este, de fapt, Andrew Martin? Ce l-a facut să-și schimbe complet părerea despre rasa umană?

RECENZIE:

Ce ne face să fim oameni? O întrebare pe cât de simplă, pe atât de complicată. Arta – pictura, literatura, muzica și cinematografia – să fie răspunsul? Sau dorința constantă de a ne depăși limitele, progresând continuu dpdv tehnologic? Sincer, habar nu am. Poate că, la un moment dat, pur și simplu am avut noroc în acest lung și complex proces numit evoluție și am ajuns să fim superiori celorlalte animale. Matt Haig, prin romanul Umanii, încearcă să răspundă la această întrebare aparent banală și o face într-un mod cât se poate de inedit: ne prezintă lumea pe care o cunoaștem și iubim (mai mult sau mai puțin, depinde de fiecare) prin ochii unui extraterestru.

Andrew Martin, profesor universitar respectat care tocmai a făcut o descoperire ce ar putea schimba pentru totdeauna soarta omenirii, este găsit fără haine, dezorientat și confuz, pe străzile din Cambridge. Comportamentul bărbatului ar putea părea ciudat la început, dar asta e din cauză că Andrew Martin nu mai e Andrew Martin, ci un extraterestru, un vonnadorian, trimis pe Pământ cu misiunea specifică de a omorî pe oricine ar bănui că ar avea habar de revoluționara descoperire a profesorului. Dar, pe măsură ce petrece tot mai mult timp în compania umanilor, musafirul nostru de pe altă planetă începe să vadă că nu suntem chiar o specie lipsită de speranță și descoperă plăcerea lucrurilor simple.

De unde să încep? Mi-a plăcut romanul, mult de tot, și l-am citit cu un zâmbet aproape tâmp pe chip. A fost un deliciu să (re)descopăr societatea modernă, haotică și dezbinată, din perspectiva unui extraterestru ce provine dintr-o lume superioară celei în care trăim, o lume în care secretul nemuririi a fost aflat de mult și unde tehmologia e atât de avansată încât poți traversa milioane de kilometri într-o fracțiune de secundă. Primul contact al lui Andrew (o să-i spun așa extraterestrului de acum încolo, deși nu e adevărata lui identitate) cu obiceiurile de pe Pământ a fost deopotrivă ilar și înduioșător, dar îți dă și de gândit. Oare chiar suntem o societate atât de primitivă, care nu și-a atins încă potențialul maxim, pe cât susținea el? Tot ce-i posibil. O bună bucată din „acțiune” s-a învârtit în jurul noului Andrew și a familiarizării sale cu traiul umanilor. Interacțiunile sale cu celelalte personaje au fost un adevărat deliciu și mi s-a părut ridicol de amuzant cum fiecare persoană pe care o întâlnea era mai mult decât fericită să-i accepte… dubioșenile (felul cum se comporta și vorbea, de exemplu) din simplul motiv că a suferit recent o cădere emoțională – cred că asta dovedește, încă o dată, că am devenit niște ființe mult prea preocupate de propriile griji și interese și că nu mai suntem chiar atât de interesați de bunăstarea celorlalți. Relația dintre el și Newton, câinele familiei, m-a făcut să mă topesc, atât de frumos a fost descrisă. Și să nu intru în detalii despre comentariile lui Andrew despre mâncarea și tehnologia noastră; astea sunt detaliile spumoase ale cărții pe care va trebui să le descoperiți singuri.

Totuși, repulsia inițială pe care o simțea față de noi, s-a făcut tot mai mică pe măsură ce romanul avansa. E o evoluție lentă și naturală, fără niciun moment revelator, în care personajul să descopere cât de mult a greșit, sau ceva de genul. Poate că nici nu aș fi sesizat că ceva e în neregulă dacă Andrew nu ar fi folosit, la un moment dat, cuvântul „oameni” pentru a ne descrie, în loc de obișnuitul și ușor răutăciosul „umani”. Capitolul meu preferat din carte se numește „Sfaturi pentru un uman”, o listă adorabilă și emoționantă de 97 de sfaturi pe care Andrew o concepe pentru „fiul” său, listă care a rezonat cu mine la un nivel la care nu mă așteptam să o facă. Nimeni nu te va înțelege. Și, în cele din urmă, nici nu-i așa de important. Ce e important e că tu te înțelegi pe tine.

Am fost plăcut surprins de Umanii, de umorul inteligent și destul de greu de digerat uneori, de simplitatea cărții și de profunzimea mesajului. Matt Haig a reușit să scrie un SF neconvențional, un roman care cu siguranță va fi pe placul tuturor, nu numai al fanilor înfocați ai genului, deopotrivă mainstream și indie. Am râs (mai mult decât trebuia, recunosc), am și plâns (mai puțin decât m-am așteptat) și am întors ultima pagină a cărții cu o singură dorință: să citesc cât mai multe de la Matt Haig – la editura Nemi a apărut Un băiat numit Crăciun, o poveste numai bună pentru această perioadă.

Mulțumesc editurii Nemira pentru exemplarul trimis pentru recenzie!

RATING 

SUB SEMNUL LUI MARTE – recenzie FURIA ROȘIE, de Pierce Brown

furia-rosie

TITLU: Furia roșie (Furia roșie #1)

AUTOR: Pierce Brown

PUBLICAT DE: Editura Paladin

DESCRIERE: În viitor, populaţia lumii e împărţită în clase având funcţii strict și clar definite, iar fiecărei clase îi corespunde câte o culoare. Darrow e un Roşu şi un Sondor al Iadului care lucrează în adâncul minelor de pe Marte pentru a face suprafaţa planetei locuibilă. La fel ca toţi cei din neamul lui, trudeşte din greu pentru a oferi un viitor mai bun generaţiilor următoare. Darrow va descoperi însă destul de repede că umanitatea ajunsese demult să populeze planeta Marte, iar cei ca el sunt ţinuţi drept sclavi de o clasă conducătoare decadentă, cea Aurie. Singurul mod în care se poate face dreptate în această societate abuzivă este ca Darrow să se infiltreze în mijlocul Auriilor, devenind unul dintre ei.

RECENZIE:

Cartea asta trebuie că a fost pe wishlist-ul meu de cel puțin un an de zile. Ocazional, urmăresc activitatea câtorva membri ai comunității de booktuberi din străinătate și am auzit pomenindu-se despre un anume roman intitulat Red Rising în 4 din 5 videoclipuri (exagerez, evident, dar nici departe de adevăr nu sunt). Firește că am fost cum nu se poate mai entuziasmat atunci când s-a anunțat publicarea cărții la cele două imprintruri ale grupului editorial Art: YoungArt și Paladin. Ediția YoungArt mi-a displăcut enorm încă de când am văzut coperta, dar apoi și-a făcut apariția ediția Paladin, care a păstrat coperta originală, și a fost dragoste la prima vedere.

Mulțumesc librăriei online Libris pentru exemplarul oferit spre recenzie!

Într-un viitor în care oamenii au colonizat cu succes mai multe planete și lunile lor, Darrow este un Roșu, un membru al clasei de jos, și își petrece zilele în măruntaiele planetei Marte, jucându-și rolul de Sondor al Iadului, pentru a extrage un element prețios care va ajuta la terraformarea suprafeței planetei în viitor. Darrow locuiește într-o așezare sărăcăcioasă împreună cu familia sa, un sat unde se trăiește de pe-o zi pe alta, iar asta i-a întărit caracterul și l-a făcut mult prea matur pentru cei 16 ani ai săi; este căsătorit cu Eo și încearcă din răsputeri să-i asigure acesteia un trai cât mai decent. Totuși, o serie de evenimente neprevăzute îl va face pe Darrow să se revolte împotriva celor care dețin puterea, infiltrându-se în cea mai cunoscută competiție a lor și câștigându-le încrederea doar pentru a-și potoli setea de răzbunare.

Deși catalogat drept un roman young adult, Furia roșie mi s-a părut mul mai matur decât restul cărților pentru adolescenți. Da, câteva dintre tiparele și clișeele care au făcut ca fiecare poveste YA (în special cele distopice) din ultima vreme să pară una și aceeași, sunt prezente și aici: eroul care face parte din cea mai de jos clasă a societății, revolta pe care acesta o stârnește, modul în care populația este împărțită pe mai multe categorii (de această dată avem culori), toate par rupte din paginile Jocurilor foamei sau trilogiei Divergent. Însă acestea sunt doar niște asemănări… nevinovate, aș spune, pentru că Furia roșie se distanțează enorm de seriile mai sus menționate prin faptul că nu se sfiește să ne arate părțile mai puțin plăcute ale personajelor și societății.

Pierce Brown a reușit să aducă la viață o lume incredibil de bogată, îmbogățită cu tehnologii extravagante și creaturi de coșmar, cu utilaje care permit oamenilor să sape adânc în miezul unei planete și persoane care ar putea fi catalogate drept „super-oameni”. Autorul nu se sfiește să inventeze termeni noi și să-i introducă în poveste fără explicații suplimentare, mizând pe cititori și a lor pperspicacitate, așa cum îi șade bine oricărui scriitor de SF care se respectă. Mi s-a părut genială ideea că Auriii nu doar că sunt privilegiați din pricina statutului lor social – a.k.a au mulți bani – ci le sunt superiori celorlalți și din punct de vedere fizic. Schimbările prin care Darrow trece pentru a deveni un Auriu cred că au fost cele mai intense și fascinante

Ce mi-a plăcut foarte mult la Furia roșie a fost faptul că, spre deosebire de Jocurile foamei, unde adolescenți din toate Districtele sunt aruncați în arenă pentru distracția excentricilor locuitori ai Capitoliului, de această dată clasele inferioare sunt complet neglijate de către Aurii – cei mai cei dintre locuitorii acestor lumi futuriste – și, în loc să organizeze competiții sângroase între copiii celorlate culori, aceștia au înființat o Academie unde propriile lor odrasle sunt trimise pentru a supraviețui. Iar asta înseamnă că multe familii semnează de bunăvoie condamnările la moarte ale celor cu care împart sângele.

Darrow. Darrow este, fără urmă de îndoială, vedeta romanului. Chiar dacă mi-au plăcut și alte personaje, în special Mustang, mi se pare că toate au pălit în fața lui. A început ca un Roșu, un Sondor al Iadului care nu se dă în lături de la nimic pentru a fi sigur că Eo, soția sa, duce un trai cât de cât decent. E isteț, încăpățânat și al naibii de curajos, determinat și mult prea matur pentru vârsta lui, un strateg înnăscut și un lider aproape perfect, calități pe care le apreciez întotdeauna la protagoniștii cărților YA, tocmai pentru că am impresia că ele îi fac ceva mai interesanți. Am citit câteva recenzii în care Darrow era „arătat cu degetul” ca fiind un personaj mult prea perfect, căruia toate îi ies din prima încercare și nu greșește (aproape) niciodată. Ummm, într-o anumită măsură sunt de acord că, după ce trece prin schimbarea care-i conferă înfățișarea unui Auriu, Darrow devine aproape impecabil din toate punctele de vedere. Dar nu ăsta a fost scopul tuturor acelor proceduri de coșmar, să-l facă un războinic imbatabil, cel care va reuși să dezbine societatea Auriilor? Tăria de caracter de care a dat dovadă în timpul nenumăratelor intervenții, ca să nu mai spun de acea determinare de fier de a nu ceda în fața sistemului și a rămâne, la exterior, un Auriu, deși sufletul său încă poartă culoarea Roșiilor, m-au făcut sa-l îndrăgesc și mai mult. Și a mai fost un gest, ceva ce doar un conducător cu principii morale cu adevărat valoroase ar putea face, dar vă las pe voi să descoperiți despre ce este vorba 😉

Despre acțiune nu pot vorbi foarte mult, pentru că ar trebui să încep să fac o listă care ar conține spoiler după spoiler după spoiler, dar pot spune asta: e uimitoare. Autorul și-a asumat nenumărate riscuri, omorând personaje fără niciun menajament – însă doar atunci când povestea o cerea, lucru pe care l-am apreciat enorm. În ultima vreme, trăiesc cu impresia că unii autori și scenariști (în special dacă e vorba despre cei care sunt „în spatele” serialelor mele preferate) omoară câte un personaj doar așa, pentru că pot. Întorsătură de situație după întorsătură de situație, evenimente neprevăzute și dezvăluiri care te vor face să lași cartea pe noptieră/pat/birou/oriunde citești și să te holbezi la pereți, fără să-ți vină a crede ce s-a întâmplat cu doar câteva paragrafe în urmă. Am mai zis oare cât de intensă și brutală e cartea? Totuși, dacă e să-i reproșez ceva autorului ar fi că luptele dintre personaje – cele care ar trebui să aibă un impact emoțional major – sunt destul de scurte.

Furia roșie este tot ce mi-am imaginat că o să fie primul volum din Jocurile foamei (bazându-mă strict pe descriere și unele recenzii): un roman alert, brutal și sângeros, în care personajele dau frâu celor mai ascunse emoții și le transformă în scene extrem de grafice, dar totodată uimitor de „privit”. Poate că nu e o carte pentru toată lumea, tocmai pentru că nu se sfiește să arate unele lucruri pe care alte cărți poate că le-ar ascunde sub preș, dar mie mi-a plăcut la nebunie și aștept cu nerăbdare să apară și continuarea, Golden Son.

Mulțumesc librăriei online Libris pentru șansa de a citti acest roman absolut uluitor. Vă invit și pe voi să descoperiți multitudinea de cărți de beletristică – atât în română, cât și în engleză – care se află la doar un click distanță de bibliotecile voastre. Ca bonus, pe site găsiți zilnic fel de fel de oferte și reduceri, iar transportul este gratuit, indiferent de valoarea comenzii!

RATING: loved-it