CAMERA SECRETELOR A FOST DESCHISĂ – recenzie HARRY POTTER ȘI CAMERA SECRETELOR, de J.K. Rowling

harry-potter-si-camera-secretelor

TITLU: Harry Potter și Camera Secretelor (Harry Potter #2)

AUTOR: J.K. Rowling

PUBLICAT DE: Editura Arthur

DESCRIERE: Harry Potter are o vară plină: petrece o zi de naștere groaznică, primește avertizări sinistre de la un elf de casă pe nume Dobby și fuge de la familia Dursley cu mașina zburătoare a prietenului său Ron. La Hogwarts începe un nou an școlar, iar Harry aude niște șoapte ciudate pe coridoarele goale. Apoi au loc mai multe atacuri misterioase – previziunile sumbre ale lui Dobby par să se adeverească…

RECENZIE:

Ieri seară am realizat o coincidență destul de amuzantă: am terminat de recitit al doilea volum din serie fix în ziua când începe noul an școlar la Hogwarts! Dar să ne întoarcem la oile noastre 😀 Harry Potter și Camera Secretelor a fost pentru foarte multă vreme preferata mea dintre poveștile cu micul vrăjitor, apoi am citit Ordinul Phoenix și a căzut pe locul secund, numai pentru a se mulțumi cu bronzul odată cu apariția Talismanelor morții.

Harry, Ron și Hermione se întorc pentru un nou an plin de provocări și magie la Hogwarts. Întâlniri neașteptate cu elfi de casă, meciuri periculoase de Quidditch, mesaje misterioase scrise cu sânge pe pereții școlii, atacuri ale unei creaturi necunoscute care își lasă victimele stană de piatră, un nou profesor nu-tocmai-calificat de tehnici de apărare împotriva magiei negre… Acestea sunt doar o parte din aventurile prin care vor trece cei trei prieteni încercând să descopere ce se ascunde în spatele misterioasei Camere a Secretelor.

Harry Potter Camera Secretelor este, probabil, cea mai puțin apreciată carte din serie și zău că nu înțeleg de ce. Am intrat pe Goodreads și am citit niște recenzii, în special cele care începeau cu „I love the Harry Potter series, but this is my least favorite” și am dat peste niște motive… hai să le spunem neașteptat de tâmpite. De exemplu, cineva se plângea că Lockhart e o pramatie (Ummm, cred că asta a și fost intenția lui Rowling, lucru destul de evident în special către sfârșitul cărții, dar cine sunt eu să spun asta?) sau că petrecerea de Ziua Morții a lui Nick a fost prea înfricoșătoare (La ce te așteptai frate? Până la urmă vorbim despre o petrecere organizată de o fantomă pentru alte fantome. Ce, voiai unicorni pufoși care să râgâie curcubeie și zâne în rochițe creponate care să împrăștie peste tot praf sclipicios? Zău așa…), că nu-i plac șerpii și nici păianjenii și altele la fel de valide. Ugh! Pentru mine, Camera Secretelor e aproape perfectă. Dezvoltă lumea vrăjitorilor într-o manieră unică și neașteptată, fără să recicleze formula folosită în primul volum, ne oferă detalii prețioase legate de trecutul câtorva personaje importante și introduce o nouă suită de jucători care vor avea multă, multă treabă în următoarele cărți.

Poate că o să sune ciudat și, credeți-mă, nici mie nu îmi vine să cred că spun asta, dar Harry nu mi-a lăsat o impresie tocmai bună de această dată. Da, în mare a rămas același băiețel simplu, care se minunează la fiecare pas nou pe care-l face în lumea vrăjitorilor, cu suflet mare și curaj berechet, însă de câteva ori am putut vedea cum deasupra sa plutește un nor întunecat. Au existat unele momente când atitudinea lui m-a deranjat puțin, faptul că ținea secrete importante față de prietenii săi cei mai buni și chiar față de Dumbledore mi s-a părut o mișcare nu tocmai inteligentă din partea lui, majoritatea replicilor sale au părut ușor agresive, de parcă era nervos tot timpul pe ceva și nu mai știa cum să-și reverse nervii pe cei din jur… Nu știu de ce, dar înainte nu am observat aceste mici detalii, dar de această dată am fost atent și le-am „prins” – totuși, am impresia că nu au fost întâmplătoare și că Rowling a început de pe-acum să pună bazele fundației pentru acel Harry ceva mai dark pe care-l vom întâlni în Ordinul Phoenix. Ron și Hermione, din nou, au fost absolut minunați. Mi-a plăcut la nebunie să văd că relația dintre cei doi a evoluat puțin și că sunt mult mai prietenoși unul față de celălalt, dar în același timp m-am bucurat că micile șicane și replicile acide (venite în special din partea lui Ron și mai ales atunci când era adusă în discuție școala și un anumit profesor) nu au dispărut din peisaj.

Din nou, Rowling strălucește prin prisma personajelor secundare. Dumbledore, McGonagall, Snape, Hagrid, Fred și George, Neville, Malfoy și gașca lui insuportabilă au fiecare parte de momente absolut minunate, care cu siguranță vă va face să-i iubiți/urâți și mai mult, dar noile adiții ale universului HP fură spectacolul. Vorbesc, bineînțeles, despre Dobby (unul dintre personajele mele preferate din întreaga serie, adorabil în încercările lui de a-i „salva” viața lui Harry), domnul și doamna Wasley (absolut încântători, chiar și în momentele în care îl muștruluiesc pe Ron), Lucius Malfoy (delicios de malefic) și ultimul, dar nu cel din urmă, Gilderoy Lockhart (excentric, enervant, exagerat și fabulos de narcisist).

Mă simt puțin obligat să-mi dau verdictul vizavi de noua traducere, fiindcă știu că acest aspect îi interesează cel mai mult pe fanii care au crescut cu seria (cum sunt și eu, de altfel). Pe scurt: e foarte bună. Cel mai mult m-am temut că, având alt traducător față de Piatra filosofală, o să existe un moment în care cele două „abordări”, ca să le spun așa, se vor bate cap în cap. Din fericire nu a fost cazul. Tatiana Dragomir îi calcă foarte atent pe urme lui Florin Bican și ne oferă o traducere în ton cu prima, la fel de magică și de poznașă pe alocuri (mi-a plăcut la nebunie alegerea denumirii pentru vechiul „polen zvrrr”: „pudră flu flu”!), fără să piardă din vedere elementele mai întunecate, mai mature pe care Camera Secretelor le aduce în poveste.

Noua ediție a Camerei Secretelor mi-a reamintit de ce ador universul creat de J.K. Rowling și abia aștept să redescopăr cum vor continua aventurile lui Harry, Ron și Hermione în cel de-al treilea an petrecut la Școala pentru Vrăjitoare și Vrăjitori Hogwarts. Sunt mai mult decât pregătit să fac din nou cunoștință cu Prizonierul din Azkaban!

Mulțumesc grupului editorial Art pentru ocazia de a revizita una dintre cărțile mele preferate din serie!

RATING

Reclame

ZEIȚE ȘI STAFII – recenzie ARHIVISTA WASP, de Nicole Kornher-Stace

arhivista-wasp

TITLU: Arhivista Wasp

AUTOR: Nicole Kornher-Stace

PUBLICAT DE: Editura Leda (colecția Leda Edge)

DESCRIERE: Sarcina lui Wasp e simplă. Să vâneze stafii. Și în fiecare an trebuie să lupte ca să rămână Arhivistă. Singură şi disperată, face o înţelegere cu stafia unui supersoldat. Va merge cu el în lumea lui subpământeană pentru a căuta stafia demult pierdută a partenerei sale, iar în schimb va afla mai multe decât orice Arhivistă dinaintea ei despre lumea lui preapocaliptică. Şi sunt multe lucruri de ştiut. În definitiv, Arhivistele sunt însemnate dinainte de naştere, menite să facă munca sacră a unei zeiţe. Sunt alese. Sunt speciale. Sau cel puţin aşa li se spune de patru sute de ani.

Arhivista Wasp se teme că nu ea este cea aleasă, că nu va supravieţui călătoriei în lumea subpământeană, că viaţa violentă de care a scăpat era poate mai bună decât locul spre care se îndreaptă.

Dar nu există decât o singură modalitate de a afla.

RECENZIE:

Arhivista Wasp e unul dintre acele romane despre care nu am auzit nimic înainte să fie anunțată apariția sa în România, ceea ce e un lucru bun pentru că, astfel, nu am avut așteptări colosale în ceea ce privește această poveste postapocaliptică stranie și întunecată, dar atââât de bună. Coperta m-a vrăjit din prima clipă, descrierea a declanșat și ea ceva înăuntrul meu și mi-am dorit să pun cât mai repede mâinile pe cartea lui Nicole Kornher-Stace și să mă afund în acea lume misterioasă, bântuită de stafii, alături de Wasp și misteriosul ei aliat.

Wasp este o Arhivistă, aleasă de însăși zeița Catchkeep pentru a-i duce mai departe învățăturile pe pământ. După ce iese victorioasă pentru al treilea an la rând în lupta pentru titlul de Arhivistă, viața lui Wasp va lua o întorsătură neașteptată. Ea ajunge să facă o alianță cu o stafie, una dintre ființele pe care trebuia să le studieze în detaliu pentru a afla cât mai multe despre originile lor misterioase, și ajunge acolo unde nicio altă Arhivistă nu a mai fost: lumea acestor spirite, un loc în care nimic nu e ceea ce pare, unde umbrele domnesc și teama și nesiguranța ți se cuibăresc în suflet la orice pas.

Când am început să citesc cartea mi-am zis că n-o să am ce face în 2 zile cu ea. Dar m-am înșelat. Spre deosebire de celelalte cărți YA de pe piață, Arhivista Wasp nu poate fi citită doar de dragul de a mai bifa o carte în challenge-ul de pe Goodreads sau numai pentru a evada din lumea cotidiană pentru câteva ore. Mai trebuie să spun că nu am reușit să o citesc în cele 2 zile? Și nu pentru că nu aș fi vrut sau nu mi-ar fi plăcut cartea, dar am simțit că m-aș trăda în primul rând pe mine dacă m-aș grăbi și nu aș lăsa scriitura magnifică a lui Nicole Kornher-Stace să mă prindă cu totul în mrejele sale. Cred că mi-a luat o săptămână întreagă să „rumeg” romanul și nu regret nicio clipă că mi-am acordat timpul necesar pentru a descoperi minunata lume a lui Wasp, secretele stafiilor și înșelătoriile credinței lui Catchkeep.

Dacă e să fiu sincer, nici nu cred că aș încadra Arhivista Wasp în categoria YA, pentru că e mai mult decât atât. În afară de faptul că protagonista e o adolescentă, nu am găsit niciun alt element specific literaturii YA pe tot parcursul cărții. Poate că a fost o strategie de marketing a editorului american, fiindcă romanele YA se vând mai bine decât restul, însă am impresia că i s-a făcut un mare deserviciu cărții. D.p.d.v. al stilului, Arhivista Wasp e perfectă: autoarea știe cum să aștearnă pe foaie cuvintele astfel încât acestea să aibă un impact cât mai puternic asupra cititorului; lumea creată de aceasta e conturată cu mare grijă, iar detaliile ne sunt servite în porții mici, suficient pentru a ne permite să ne facem o idee cât de cât clară legată de univers, însă unele mistere rămân neelucidate chiar și la sfârșit; personajele sunt uimitor de… umane, chiar și cele care au trecut de mult în neființă, fiecare având calități și defecte (în cantități mai mult sau mai puțin egale) care le fac să pară mai puțin niște eroi urcați pe un piedestal și mai mult niște oameni de rând, care se văd nevoiți să țină capul sus în situații care unora li s-ar putea părea imposibile.

Despre acțiune pot spune că e destul de lentă, cel puțin în prima jumătate a cărții, și că mi s-a părut puțin ciudat (în sensul bun al cuvântului) că am fost aruncați în acea lume răvășită fără niciun avertisment și că, pe tot parcursul cărții, în loc să primim răspunsuri clare în legătură cu evenimentele care au condus la formarea unei societăți primtive, cum e cea din care face parte și Wasp, am rămas cu mai multe întrebări și cu fărâme de indicii presărate din loc în loc care, în teorie, ar trebui să ajute la elucidarea misterului. Cel puțin parțial. Însă mi-a plăcut că autoarea nu ne-a servit chiar totul cu lingurița și că ne-a lăsat pe fiecare dintre noi să ne formăm teorii legate de tot ce se petrece în lumea lui Wasp: cum au apărut stafiile, cine e Catchkeep cu adevărat și așa mai departe. Apoi ar mai fi a doua jumătate a cărții, care compensează din plin lipsa acțiunii din prima parte, însă fără a renunța la elementele care au făcut primele capitole atât de interesante și unice. În tot vârtejul acela de scene alerte și incredibile, Wasp rămâne Wasp, iar narațiunea își păstrează tonu” serios și complex, cu descrieri ample care îți taie răsuflarea.

Personajele mi s-au părut punctul forte al romanului. Wasp e genială, sarcastică și distantă atunci când situația o cere, însă o aliată de nădejde dacă știi cum să o abordezi, o luptătoare în adevăratul sens al cuvântului, o fire curioasă și mereu dornică să descopere lucruri noi, un suflet zdruncinat de traumele din trecut, dar care nu lasă acest lucru să-i dicteze cum să se comporte. Spre deosebire de celealte Arhiviste, Wasp le arată compasiune stafiilor și nu le distruge fără să clipească. Într-un fel aș putea zice că e prietena lor. În special a uneia… Stafia cu care Wasp ajunge la o înțelegere este portița noastră către alte lumi: cea din trecut și cea a spectrelor. Deși nu are nume (lucru care mi s-a părut fascinant), stafia iese în evidență prin abilitățile sale de luptător (în mijlocul bătăliei e nemiloasă și calculată, o adevărată armă letală, abilități dobândite în timpul vieții), iar în rest e distantă și aproape la fel de sarcastică precum Wasp. Relația dintre cei doi e una fabuloasă și, spre marea mea surprindere și mulțumire, nu implică nimic amoros. Wasp și stafia devin, încetul cu încetul, prieteni. Deși alianța lor a început cu stângul, neîncrederea fiind cuvântul de ordine în ceea ce-i privea pe atunci, cei doi au început să se încreadă unul în altul și, până la sfârșitul cărții, au ajuns să fie dispuși să se sacrifice pentru fericirea celuilalt. Tot aici trebuie să-l amintesc și pe dezgustătorul Preot al lui Catchkeep, pe care l-am urât cu pasiune de la început și până la sfârșit.

Arhivista Wasp este o carte uluitoare, violentă și întunecată, despre prietenie, dragoste și importanța luării deciziilor corecte, chiar dacă întreaga lume pare să fie împotriva lor. O poveste deosebită, o alianță improbabilă, o lume postapocaliptică la care aș vrea să mă întorc (deși, într-un fel, mă bucur că e un stand-alone), toate acestea fac din romanul lui Nicole Kornher-Stace un must read.

Mulțumesc grupului editorial Corint pentru această carte incredibilă.

RATING

 

ÎNAPOI LA HOGWARTS – recenzie HARRY POTTER ȘI PIATRA FILOSOFALĂ, de J.K. Rowling

harry-potter-si-piatra-filosofala

TITLU: Harry Potter și piatra filosofală (Harry Potter #1)

AUTOR: J.K. Rowling

PUBLICAT DE: Editura Arthur

DESCRIERE: Hogwarts va fi mereu aici să-ţi ureze bun-venit.

RECENZIE:

Nici nu vreau să-mi imaginez cum ar arăta o lume fără Harry Potter. Cele șapte romane ale seriei (la care trebuie să adaug și filmele, pe care le așteptam în fiecare an cu sufletul la gură) nu doar că au fost o parte importantă din copilăria și adolescența mea, dar dacă nu ar fi fost ele nu cred că m-aș fi încumetat în veci să deschid altă carte în afară de… Fram, ursul polar 😀 Am citit seria de trei ori până acum – în vechea traducere și am încercat să o citesc și în engleză și cred că am ajuns pe la jumătatea celui de-al doilea volum când m-am oprit pentru că, ei bine, urăsc să citesc cărți în format electronic. Acum, cu noile ediții de la editura Arthur, imaginea de mai jos e mai reală ca oricând!

me-owns-264-read-books-me-buys-17-new-books-3194502

Mai are rost să trec în revistă povestea? Bine, fie. La vârsta de 11 ani, Harry Potter, un băiat orfan crescut de îngrozitorii săi unchi, primește o veste neașteptată, care-i va schimba viața pentru totdeauna: este vrăjitor și tocmai a fost acceptat la Hogwarts, o școală specială pentru vrăjitori și vrăjitoare, unde aceștia își pot exersa talentele și vor învăța tot ce e de știut despre uimitoarea lume a magiei. Ajuns la Hogwarts, Harry își face prieteni (Ron, Hermione, Hagrid), dar și dușmani (Draco Malfoy și gașca sa), descoperă că este un talent înnăscut la Quidditch – sportul preferat al vrăjitorilor – și află câte ceva despre trecutul său și legătura pe care o are cu cel mai îngrozitor vrăjitor întunecat din câți au existat vreodată: Voldemort. Primul an al lui Harry la Hogwarts e presărat de momente amuzante și fascinante deopotrivă, clipe înduioșătoare, peripeții cum nu s-au mai văzut, un gram de pericol și multă, multă magie.

O să încep cu subiectul care, sunt sigur, interesează pe toată lumea: noua traducere. Singurul defect pe care l-am găsit volumelor publicate de Egmont a fost traducerea mult prea simplistă și alegerea deloc inspirată a unor nume (Neville Longbottom a devenit Neville Poponeață, Severus Snape a ajuns Severus Plesneală și tot așa) care au știrbit din farmecul seriei. Din fericire pentru fanii HP, noi sau vechi, din România, ediția de la Arthur a primului volum e aproape perfectă. Spuneam mai devreme că am citit cartea și în engleză, așa că am avut un termen de comparație și nu exagerez când zic că traducerea Pietrei filosofale e cât se poate de fidelă originalului.

Am adorat să-l aud pe Hagrid vorbind mai… din topor, ca să nu mai spun că am fost cât se poate de ușurat când am văzut că familia Dursley nu mai locuiește pe Allea Boschetelor, ci pe Aleea Privet. Despre numele personajelor nu mai are rost să vorbesc: Voldemort e Voldemort, nu… Cap-de-Mort! Iar termenii aleși să-i înlocuiască pe cei vechi, deși la început pot părea stranii pentru cineva obișnuit cu vechea traducere, sună mult mai bine! Cele mai bune exemple pe care le pot da sunt următoarele: Aleea Diagon a devenit Aleea Tor, o schimbare mai mult decât binevenită, având în vedere că pronunția grăbită/neclară a acesteia îi va da bătăi de cap lui Harry în următorul volum; Oglinda lui Erised și-a schimbat numele în Oglinda cu Etinrod (genial!) și, la fel, mesajul pe care-l are gravat pe ramă e altul. Dar nu toate alegerile mi s-au părut la fel de inspirate, din păcate. Cu Mageamiii m-am obișnuit după câteva capitole, dar nu înțeleg nici în ruptul capului de ce pe bufnița lui Harry o cheamă… Hedwiga. Ah, și Fluffy, câinele cu trei capete, e acum Puffy -_- În afară de aceste mici scăpări, nu am ce să reproșez noii ediții. Traducerea e foarte, foarte bună și mă bucur că generațiile viitoare îi vor cunoaște pe Harry, Ron și Hermione așa cum trebuie.

În rest, Hogwarts  e exact așa cum mi-l amintesc: un loc misterios unde totul e posibil, un cămin primitor unde legi prietenii pe viață, o școală la care nu m-ar deranja să merg (spre deosebire de Harry și Ron, nu cred că m-aș plânge dacă aș avea de făcut teme care au legătură cu magia). Recitind Harry Potter și piatra filosofală am simțit că mă întorc în locurile unde am copilărit, după o absență de câțiva ani buni, numai pentru a constata că timpul parcă a stat în loc și că nimic nu s-a schimbat considerabil, dar că unele ajustări au fost făcute. Mi-a fost dor de Harry, Ron și Hermione, de interacțiunile dintre ei și de aventurile prin care trec, fie că vor sau nu, în fiecare an petrecut la Hogwarts. Mi-a fost dor să particip la cursurile lui Snape, McGonagall și Flitwick, să joc Quidditch pentru prima oară, să simt fiori pe șira spinării numai la gândul că mă voi întoarce în Pădurea Interzisă și câte și mai câte.

Cartea, în sine, arată minunat: de la logo-ul HP scris cu litere aurii care contrastează minunat cu movul elegant al coperții și cu imaginea castelului, până la harta adorabilă a domeniului Hogwarts care ne întâmpină înainte de primul capitol. Pentru fanii „vechi” ai seriei, cum sunt și eu, această nouă ediție e una de colecție, care nu trebuie să le lipsească din bibliotecă.

Mulțumesc grupului editorial Art pentru ocazia de a redeveni, pentru două zile, copil.

RATING

UN STROP DE MAGIE ÎN RUSIA – recenzie JOCUL COROANEI, de Evelyn Skye

jocul_coroanei

TITLU: Jocul Coroanei (Jocul Coroanei #1)

AUTOR: Evelyn Skye

PUBLICAT DE: Editura Leda (colecția Leda Edge)

DESCRIERE: Există lucruri mai periculoase decât un strop de magie…

Vika Andreieva poate stârni zăpada și poate transforma cenușa în aur.

Nikolai Karimov poate vedea prin pereți și poate face să apară poduri din senin.

Ei sunt magi – singurii din Rusia – iar țarul, amenințat de Imperiul Otoman și de kazahi, are nevoie de un Mag Imperial puternic alături de el.

Și astfel inițiază Jocul Coroanei, un duel al abilităților magice.

Câștigătorul jocului va primi puteri de neimaginat.

Pe cel învins îl așteaptă moartea.

Jocul Coroanei nu trebuie pierdut.

RECENZIE:

De fiecare dată când aud „magie” și „Rusia” în aceeași frază, gândul mă poartă spre trilogia Grisha și recent lansata Banda celor șase ciori, cărți pe care le ador. Jocul Coroanei mi-a făcut cu ochiul mai întâi prin intermediul coperții geniale (și doar mi-am jurat că nu o să mai judec o carte după copertă), apoi am văzut un clip de promovare pe YouTube care mi s-a părut și mai și, după care descrierea cărții a dat lovitura de grație. Unde mai pui că e recomandată tocmai de Sabaa Tahir. Trebuia neapărat să o citesc. Și asta cât mai repede!

Într-o Rusie aflată în pragul războiului, într-o perioadă când țarul trebuie să aibă în permanență alături un Mag Imperial, iar Izvorul magiei dispune de o cantitate limitată de energie, doi tineri inițiați în tainele vrăjitoriei vor fi nevoiți să se dueleze până la moarte pentru titlul mult râvnit. Vika este o adolescentă de o frumusețe răpitoare, cu fire vulcanică, care s-a specializat în magia naturii: poate isca furtuni din senin, poate controla animalele și poate creea noi petice de pământ acolo unde până nu demult nu se afla nimic. Nikolai, rivalul său, e șarmant și misterios; a fost instruit să însuflețească obiectele, să le facă să-i asculte poruncile. Cei doi devini pionii Jocului Coroanei, o competiție în urma căreia unul dintre ei va deveni Mag Imperial și va avea acces la toată magia Rusiei.

Mi-a plăcut tare mult stilul autoarei. Cu o muzicalitate aparte, aproape poetic, a reușit să creeze o minunată atmosferă de basm modern, iar Rusia, trebuie să recunosc, niciodată nu a strălucit mai mult. Atenția la detaliu pe care Evelyn Skye o acordă fiecărui lucru mărunt este de apreciat: detaliile arhitecturale și străzile, mâncarea și atmosfera din magazine sau cârciumi, obiceiurile și tradițiile specifice poporului rus sunt descrise cu dedicație și pasiune, astfel încât ai impresia că ești alături de personaje, că mănânci una dintre faimoasele prăjituri ale Ludmilei sau bei votcă și bere în taverna frecventată de Nikolai și Pașa. Această atmosferă magică mi-a adus aminte de Circul nopții și de aerul încărcat de farmec al poveștii născocite de Erin Morgenstern.

Sistemul de magie mi s-a părut extrem de interesant și de ofertant. Sunt tare curios cum îl va explora autoarea în continuarea de anul viitor, mai ales că acum a mai rămas un singur mag în Rusia, iar acesta are acces la toată magia din țară. Sunt sigur că ne așteaptă câteva momente de-a dreptul epice în următorul volum, atunci când noul Mag Imperial va trebui să născocească noi modalități de a-i fi de folos țarului și, implicit, poporului rus. Iar aici intervine una dintre micile dezamăgiri legate de Jocul Coroanei. Sistemul de magie e cum nu se poate mai interesant, dar am avut impresia că nu a fost folosit la adevărata lui valoare. Ca să nu mai spun că s-a simțit clar că autoarea o favorizează pe Vika, Nikolai aflându-se în dezavantaj încă de la început. Puterile Vikăi sunt mult, mult, mult mai interesante decât ale lui. Fără să dau spoilere, pot spune că primele mutări ale lui Nikolai au fost… meh. Iar de la Jocul Coroanei – Jocul în sine, nu cartea – am avut așteptări mult mai mari. Voiam ceva violent, palpitant, plin de clipe tensionate și momente în care să uit să mai respir; pe scurt, îmi doream un duel pe viață și pe moarte, dar am primit ceva mult mai puțin impresionant. Iar asta m-a dezamăgit și mai mult pentru că restul cărții e cât se poate de perfectă.

Pe lângă atmosfera magică, personajele sunt un alt punct forte al romanului. Pe Vika am îndrăgit-o de la început și am privit fascinat cum își exersa magia în colțișorul izolat al insulei unde trăia împreună cu tatăl ei. Temperamentală, cu o fire pe care mulți o compară cu un vulcan în plin proces de erupție, uluitor de frumoasă, cu părul de un roșu aprins „deranjat” de o singură șuviț neagră ca abanosul, o foarte talentată manipulatoare a elementelor și un suflet fragil, Vika e garantat să prindă cititorii în farmecele sale încă de la primele pagini ale cărții. Din nefericire pentru ea, ceilalți locuitori ai insulei o privesc cu o oarecare teamă și se țin departe de ea, cu toate că nu-i cunoșteau secretul, iar singura care se încumeta să-i vorbească era Ludmila, cea de la care Vika cumpăra pâinea preferată a tatălui său. După începerea Jocului, Ludmila ajunge în Sankt Petersburg alături de Vika, iar între cele două se dezvoltă o frumoasă relație mamă-fiică. Nu-l pot uita nici pe Serghei, tatăl Vikăi, care mi s-a părut cel mai simpatic și lovable personaj din carte. Spre deosebire de sora lui, Galina, cea care l-a educat pe Nikolai în tainele magiei, care a fost incredibil de nesuferită și de fiecare dată când deschidea gura îmi doream să fie călcată de o trăsură 😀 Din fericire Nikolai, discipolul ei, nu a „împrumutat” nicio trăsătură de caracter de-a Galinei, băiatul fiind aproape opusul maestrei sale. Nikolai e sensibil, elegant și manierat, un perfecționist al cărui talent în manipularea lucrurilor neînsuflețite ar putea fi legendar. Ultimul, dar nu cel din urmă, despre care vreau să discut este Pașa. Moștenitorul coroanei umblă adesea deghizat, îmbrăcat în haine normale, astfel încât nimeni – în afara celui mai bun prieten al lui, Nikolai – să nu-l poată recunoaște. Pașa e inteligent, charismatic și un viitor țar care promite multe, doar că are un foarte mic defect: e atins de blestemul instalove. Acum o vede pe Vika, în secunda următoare se îndrăgostește iremediabil de ea și își pierde cumpătul atunci când află că și Nikolai o iubește (sentiment care mai că a apărut de nicăieri). Spre sfârșitul cărții, acțiunile lui devin de-a dreptul revoltătoare și au niște repercusiuni deloc plăcute, pe care va trebui să le suporte din plin în următorul volum.

Magie, personaje minunate, din nou magie și o Rusie absolut fermecătoare. Dacă v-au plăcut cărțile lui Leigh Bardugo sau Circul nopții a lui Erin Morgenstern, o să adorați Jocul coroanei. Mi-e mi-a plăcut. Mult. Totuși, așteptarea până la apariția următorului volum o să fie tare grea 😉

Mulțumesc grupului editorial Corint pentru ocazia de a citi acest fabulos basm contemporan! Și, pentru că e vară, grupul Corint a dat startul unei promoții tare mișto. Până pe 20 august 2016, Grupul Editorial Corint îți oferă un discount săptămânal de 35% la o serie de titluri Corint Books, Corint Junior și Leda Edge. Nu vă mai rămâne decât să urmăriți site-ul www.edituracorint.ro sau paginile de Facebook Editura Corint, Editura Leda, Leda Edge și Corint Junior, să alegeți ce vreți să citiți în vacanță și să prindeți valul de reduceri estivale!

RATING

PRIMUL CAPITOL AL UNEI SERII CU POTENȚIAL IMENS – recenzie OMUL PICTAT, de Peter V. Brett

omul-pictat

TITLU: Omul pictat (Demon #1)

AUTOR: Peter V. Brett

PUBLICAT DE: Editura Nemira

DESCRIERE: Omenirea a ajuns prizoniera unor creaturi ivite din adâncurile pământului când apune soarele, care distrug tot ce le iese în cale până în zori. Atunci soarele le alungă în văgăunile din care au apărut. Se întunecă și cei câțiva supraviețuitori se ascund în spatele unor simboluri magice, a căror putere se pierde în negura timpurilor. Anii trec, satele sunt din ce în ce mai departe unul de altul și demonii își continuă atacurile. Un mesager îl învață pe Arlen că frica e cel mai mare rău din lume. Leesha e distrusă din cauza unei minciuni. Destinul lui Rojer se schimbă pentru totdeauna grație unui drumeț care poposește în oraș. Dar toți trei visează la o lume în care oamenii nu se vor mai ascunde în spatele zidurilor și simbolurilor magice.

RECENZIE:

Despre primul volum al seriei Demon am auzit numai lucruri bune, dar dimensiunile volumului (e o adevărată cărămidă!) m-a făcut să stau departe de el multă vreme – între timp, continuarea acestuia, Sulița deșertului, a fost publicată și la noi. Totuși, după ce am făcut un pact cu Simona, și am primit ca temă pentru luna decembrie să citesc Omul pictat, mi-am făcut curaj și, la aproape două luni după ce a expirat termenul, am luat taurul de coarne. Spun doar atât: temerile mele de la început au fost date uitării de cum am citit primul capitol.

Într-o lume în care demonii își fac apariția noapte de noapte, întrupându-se din Miezul pământului pentru a distruge totul în calea lor, și dispar odată cu primele raze ale soarelui, omenirea a învățat că, pentru a supraviețui domniei miezingilor (numele genial dat demonilor din această lume) trebuie să se ascundă în spatele glifelor – simboluri străvechi ce au puterea de a ține miezingii la distanță. În această lume, Arlen, Leesha și Rojer trebuie să lupte pentru ceea ce cred, să înfrunte pericolele de natură supranaturală, dar și pe cele ce se ascund în spatele chipurilor prietenoase.

Peter V. Brett este unul dintre cei mai buni povestitori din câți am întâlnit, iar aici nu mă refer doar la genul fantasy. Pentru că povestea din Omul pictat nu se axează atât de mult pe elementele fantastice – terifianții miezingi –, ci se pune accentul pe cele trei personaje principale (în special Arlen) și pe evoluția lor din adolescenții cu personalități vulcanice și probleme familiale, în adulți puternici, capabili să-și poarte singuri de grijă (atât lor, cât și celor din jur) și pe umerii cărora se va odihni soarta întregii lumi. Nu de puține ori l-am invidiat pentru ușurința și naturalețea cu care a reușit să dea naștere unor personaje memorabile, scene de o tristețe aparte și conflicte epice, și mi-am dorit să am măcar o fărâmă din talentul lui de a insufla viață cuvintelor și de a le face să aibă un impact atât de puternic asupra cititorului.

Demonii au fost principalul motiv pentru care am iubit cartea aceasta. Fiind niște creaturi insuficient folosite în literatura fantasy, am avut impresia că autorul a avut mai multă libertate în a-i construi după bunul lui plac, transformându-i astfel în niște ființe complet originale, cum nu am mai întâlnit în nicio altă carte. Avem miezingi de apă, de foc, de vânt, de piatră… fiecare cu înfățișarea, puterile dar și slăbiciunile proprii. Sunt fioroși, necruțători, mânați de o dorință aproape animalică de a distruge orice în jurul lor, dar au și momente – rare, ce-i drept – în care nu par diferiți de personajele umane, când par să aprecieze muzica și să se lase vrăjiți de ea. Ce mi s-a părut interesant la demonii lui Brett a fost faptul că, deși provin din același loc și au același scop, miezingii nu ezită să se omoare între ei, uneori chiar și fără motiv, evidențiind faptul că, în adâncul lor și cu toate că încearcă să arate contrariul, nu sunt altceva decât niște fiare lipsite de rațiune și alimentând din plin o teorie de la sfârșitul romanului.

Lumea imaginată de autor este pur și simplu incredibilă; abundă în detalii fascinante, atât despre creaturile ce terorizează nopțile locuitorilor, cât și despre oamenii care locuiesc în zone aflate la poli opuși (deșert vs. pădure) și pare o oază nesecată de inspirație și materiale noi: pot vedea cu ușurință câteva nuvele și romane satelit care să completeze informațiile pe care le primim din romanele „principale”. Sincer, aș vrea să citesc un atlas gen Lumea de gheață și foc a lui George R.R. Martin care să dezvolte lumea din timpul Primului Război cu demonii, dar și casa miezingilor, misteriosul Miez din care își trag energia și se întrupează noapte de noapte.

Personajele… Of, aici a apărut motivul pentru care nu i-am putut acorda rating-ul maxim cărții. De Leesha mi-a plăcut la nebunie, am adorat fiecare moment petrecut alături de ea și am mormăit de nemulțumire atunci când ajungeam la sfârșitul capitolelor scrise din perspectiva ei. De departe personajul meu preferat al cărții, călătoria ei de la fetița naivă, îndrăgostită lulea de băiatul care i-a fost hărăzit și până la femeia puternică, de care ajung să depindă atât de mulți oameni, a fost absolut fascinantă. Arlen mi-a plăcut la început, deși capitolele lui mi s-au părut mai degrabă plictisitoare și a fost mult prea evident că povestea lui e… miezul cărții, dar apoi a trecut prin niște schimbări majore, nu prea pe placul meu , dar care l-au transformat într-un personaj cum nu se poate mai badass. Iar Rojer… îmi cer scuze fanilor lui, dar Rojer mi s-a părut cam degeaba, iar faptul că rolul lui nu a devnit cu adevărat important decât pe la sfârșit nu l-a ajutat prea mult.

Sunt convnins că Demon o să ajungă o serie de referință a literaturii fantasy. Peter V. Brett este un autor incredibil de talentat de la care am cele mai mari așteptări; sunt curios cum va evolua povestea și ce se va întâmpla cu Leesha în continuare (dar și cu Arlen și mai puțin cu Rojer). Sunt foarte nerăbdător să citesc Sulița deșertului, al doilea volum al seriei, mai ales după ce cliffhanger-ul de la sfârșitul Omului pictat m-a făcut să întorc ultima pagină a cărții cu tristețe, pentru că nu aveam continuarea la îndemână.

RATING:liked-it