POVEȘTI, POVEȘTI ȘI IAR POVEȘTI

ultima-dorinta

TITLU: Ultima dorință (Witcher #1)

AUTOR: Andrzej Sapkowski

PUBLICAT DE: Editura Nemira

DESCRIERE: Geralt, vânătorul cu păr alb și ochi pătrunzători, are puteri magice, elixire fermecate și gânduri necurate. Vânătorul este… un luptător periculos și un asasin fără milă. Iar victimele sunt alese pe sprânceană… Cutreierând ținuturi de poveste, ucigașul descoperă la fiecare pas că aparențele sunt înșelătoare: nu oricine pare monstruos e un monstru și nu orice basm e o feerie cu zâne. Regi incestuoși, duhuri răzbunătoare, fecioare crude, harpii îngrozitoare și vampiri fără vlagă îi ies tot timpul în cale. Și adesea nu sunt ceea ce par…

RECENZIE:

E tare greu ca un roman fantasy să mai surprindă în ziua de azi, în special pentru că mai toate legendele și creaturile de poveste au fost folosite și răsfolosite în ultimii ani (cele mai bun exemplu ar fi vampirii – mai ales când vine vorba de literatura young adult). Într-un interviu, scriitorul Andrzej Sapkowski spunea că, prin intermediul cărților Witcher, a dorit să ofere Poloniei o serie de referință a genului fantasy, așa cum Anglia îl are pe Tolkien, de exemplu, și multă lume e de părere că i-a reușit, dată fiind imensa popularitate la nivel global a jocurilor video inspirate din cărțile sale.

Primul volum din seria Witcher este o colecție de 7 povestiri, toate avându-l ca protagonist pe Geralt, un vânător de monștri cu părul alb, care s-a antrenat încă din fragedă pruncie pentru a le veni de hac lighioanelor ce cutreieră pământul și îngreunează viețile oamenilor nevinovați. De multe ori însă, vânătorul se trezește față în față cu niște creaturi neînțelese și, în loc să le curme viețile, se vede nevoit să le ajute să scape din ghearele unor blesteme teribile și să-și recapete umanitatea.

Am așteptat cu sufletul la gură cartea asta încă de când a fost anunțată publicarea ei în limba română. Nu știu exact de unde această dorință a mea de a citi… Ultima dorință – poate că de vină a fost descrierea de pe spate, care nu dezvăluie mare lucru din acțiune și, totuși, reușește să stârnească interesul. În orice caz, am numărat, la propriu, zilele până să ajung la ea și nu pot să exprim în cuvinte entuziasmul ce m-a cuprins în clipa în care am plonjat în lumea fantastică imaginată de Andrzej Sapkowski și m-am trezit martor la aventurile lui Geralt și ale diverșilor săi acoliți.

Habar nu am cum să mă exprim mai bine, astfel încât să nu se înțeleagă că am detestat cartea, dar Ultima dorință a fost destul de dezamăgitoare și nici pe departe lectura uimitoare care mi-a fost promisă. M-am așteptat la orice altceva (cum ar fi un roman… roman), dar nu la o antologie de povestiri. Sincer, am fost cum nu se poate mai demoralizat când am văzut cum stă treaba cu această carte și am detestat cât de fragmentată și episodică a fost. Ca să nu mai spun că nici poveștile în sine nu au fost din cale afară de originale (pe lângă faptul că unele au fost niște reinventări ale unor basme cunoscute în toată lumea, cum ar fi Albă ca Zăpada sau Frumoasa și Bestia, majoritatea au urmat același tipar: Geralt ajunge într-un loc, cineva îi poveștesște despre o creatură monstruoasă și descrie totul în mult prea multe detalii, Geralt mormăie și el ceva acolo, decide să înfrunte bestia, află că, de fapt, aceasta se află sub influența unui blestem și totul se încheie cu monstruozitatea redevenind om).

Geralt, ca personaj, nu m-a impresionat cu absolut nimic. Dacă autorul ar fi decis să-l înlocuiască la jumătatea cărții cu o scândură, jur că nu aș fi sesizat diferența. În afară de faptul că se luptă cu bestii cvasi-înfiorătoare (ajungem și la ele cât de curând), nu iese cu nimic în evidență. Personalitatea lui e, practic, inexistentă, iar cele câteva încercări ale lui de a părea sarcastic sau arogant se simt mult prea forțate, deloc naturale.

Cel mai mare atu al cărții ar fi trebuit să fie nenumăratele făpturi magice care împânzesc lumea din Witcher, dar cele mai multe au reușit doar să pară niște caricaturi demne de filmele din seria Scary Movie, având ghinionul să fie descrise atât de în amănunt și să aibă unele caracteristici… bizare (ca să nu spun ridicole; de exemplu gheare de pisică la un strigoi sau acel diavol… caprin), încât mi-au lăsat impresia unor monstruleți family friendly scoși din desenele animate pe care le urmăream sâmbăta și duminica la televizor.

Știu că m-am plâns de multe aspecte ale cărții și că recenzia este destul de negativă, dar asta nu înseamnă neapărat că Ultima dorință mi-a displăcut profund. Am citit-o foarte repede și, în ciuda tuturor defectelor, a fost chiar entertaining. Firește, au existat și momente când mi-am dat ochii peste cap, însă nu destule cât să altereze ritmul alert al cărții. Iar stilul a fost chiar potrivit pentru acest gen de lume sumbră, autorul reușind să dozeze perfect atmosfera întunecată și disperată.

Una peste alta, am auzit că abia de la volumul 2 începe „nebunia” și că Ultima dorință doar joacă rolul unei introduceri în universul Witcher. Deși nu am fost pe deplin mulțumit de carte, o să citesc și continuarea în speranța că povestea mă va da pe spate, deși o să am grijă să-mi mențin așteptările la un nivel cât mai redus.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s