THE WITCHER 2.0 – recenzie SABIA DESTINULUI, de Andrzej Sapkowski

andrzej-sapkowski-sabia-destinului-c1

TITLU: Sabia destinului (Witcher #2)

AUTOR: Andrzej Sapkowski

PUBLICAT DE: Editura Nemira

DESCRIERE: Geralt este un vânător, un om ale cărui puteri magice, obținute prin antrenamente lungi și cu ajutorul unui elixir misterios, l-au transformat într-un luptător genial și într-un asasin fără milă. Dar nu este un ucigaș ca oricare altul: țintele lui sunt monștrii întunecați care bântuie pământurile și îi atacă pe cei inocenți. Așa că el cutreieră ținutul în căutarea lor, până când își dă seama că nu toți monștrii sunt la fel: unii sunt răi până în măduva oaselor, grotesc de malefici, dar alții sunt doar victime ale păcatului, ale răului sau ale naivității.

RECENZIE:

Am citit Ultima dorință, prima parte din seria Witcher, la scurt timp după ce a fost publicată la noi, entuziasmat de ideea unei cărți fantasy cu un puternic iz european. Și… am fost dezamăgit de carte din mai multe puncte de vedere, principalele motive fiind protagonistul destul de rece și antipatic și structurile repetitive ale povestirilor; practic, de fiecare dată când Geralt, temutul vânător de monștri, avea de dus la bun sfârșit câte o misiune se dovedea că, de fapt, creatura înfiorătoare care stârnea haos printre săteni nu era decât un om blestemat, așa că mai toate poveștile erau previzibile din cale-afară și se încheiau cu bine. Când am primit coletul surpriză de la editura Nemira la sfârșitul lunii noiembrie, în care s-a strecurat și Sabia destinului, nu am fost prea entuziasmat de ideea revizitării universului Witcher, dar la sfârșitul săptămânii trecute mi-am adunat tot curajul și am luat cartea de pe rafturile bibliotecii, pătrunzând încă o dată în lumea magică a lui Sapkowski.

Cartea este formată din șase povestiri, unele mai lungi și altele mai scurte, și, așa cum e cazul fiecărei antologii de nuvele, nu toate au fost egale din punct de vedere calitativ. Trei dintre ele mi-au plăcut la nebunie: Limitele posibilului, în care avem parte de o vânătoare de dragoni și de puțin conflict între Geralt și vrăjitoarea Yennefer – conflict care îl face pe vânător să pară ceva mai uman –; Focul cel veșnic, o povestioară care la început mi s-a părut puțin cam ridicolă, dar care m-a cucerit prin umor și câteva răsturnări de situație la care nu mă așteptam și Sabia destinului, care m-a fascinat prin mitologia complexă și lumea minuțios descrisă a driadelor și prin noul personaj introdus în lumea aceasta, despre care am înțeles că va juca un rol important în viitor, Ciri. Celelalte trei: Sloiuri de gheață, Un mic sacrificiu și Ceva mai mult mi s-au părut inutile, plictisitoare și seci.

Deși am apreciat doar jumătate dintre poveștile din carte, Sabia destinului mi s-a părut mult mai bună decât Ultima dorință. Încă am impresia că, între cărți, autorul a ajuns să cunoască mai bine lumea lui Geralt și a decis să-și asume unele riscuri în ceea ce privește acțiunea și profunzimea personajelor sale, astfel încât șabloanele pe care le-a folosit (de prea multe ori) în volumul precedent au fost date uitării. De această dată monstruozitățile pe care vânătorul le întâlnește în călătoriile sale sunt monștri în adevăratul sens al cuvântului, unul mai interesant decât celălalt, care încearcă să-și găsească locul într-o lume cândva sălbatică, acum stăpânită de om. În acest volum, Geralt a fost mult mai bine conturat și, cu toate că își menține atitudinea ușor sfidătoare și rămâne aproape la fel de tăcut precum l-am cunoscut, mi-a fost mai ușor să relaționez cu el atunci când îl vedeam încercând să o împace pe Yennefer după ce a călcat strâmb sau discutând tot felul de chestii cu micuța Ciri. Și persoanjele secundare au fost mult mai interesant construite, în special arțăgoasa vrăjitoare Yennefer, care e yin-ul pentru yang-ul lui Geralt, întregindu-l într-o oarecare măsură pe temutul vânător; Ciri, fetița cu o personalitate invers proporțională dimensiunilor sale și Jaskier, poet renumit în tot tărâmul și un materialist cum rar am mai întâlnit.

Marea mea nemulțumire legată de Sabia destinului a fost că, dacă în primul volum am apreciat inventivitatea autorului și modul ingenios prin care a răstălmăcit basme și povești cunoscute de toată lumea, de această dată mi s-a părut că nenea Sapkowski nici măcar nu s-a mai obosit să facă asta și pur și simplu le-a trântit printre paginile cărții, fără să-i pese de ele, în varianta lor originală, sperând probabil că totul va fi trecut cu vederea. Ce nu mi-a mai plăcut la această a doua parte din serie a fost că mai bine de 70% din povestiri erau formate din dialoguri, dar nu unele care să te țină în priză sau să te facă să-ți pese de personaje și să le înțelegi mai bine, ci varietatea aceea de dialoguri care se întind la nesfârșit și nu par a ajunge nicăieri, repetitive și enervante.

Seria Witcher va începe cu adevărat abia de la volumul următor, care e și primul roman propriu-zis, Sângele elfilor, aflat în curs de apariție la Nemira. Ultima dorință și Sabia destinului au fost concepute ca un fel de introducere în acest univers, astfel încât cititorii să aibă timp să se obișnuiască cu lumea și personajele. Și-au făcut treaba, zic eu, deși se putea mai bine și sunt curios cum vor continua aventurile lui Geralt.

Mulțumesc editurii Nemira pentru exemplarul trimis pentru recenzie!

RATING           

POVEȘTI, POVEȘTI ȘI IAR POVEȘTI

ultima-dorinta

TITLU: Ultima dorință (Witcher #1)

AUTOR: Andrzej Sapkowski

PUBLICAT DE: Editura Nemira

DESCRIERE: Geralt, vânătorul cu păr alb și ochi pătrunzători, are puteri magice, elixire fermecate și gânduri necurate. Vânătorul este… un luptător periculos și un asasin fără milă. Iar victimele sunt alese pe sprânceană… Cutreierând ținuturi de poveste, ucigașul descoperă la fiecare pas că aparențele sunt înșelătoare: nu oricine pare monstruos e un monstru și nu orice basm e o feerie cu zâne. Regi incestuoși, duhuri răzbunătoare, fecioare crude, harpii îngrozitoare și vampiri fără vlagă îi ies tot timpul în cale. Și adesea nu sunt ceea ce par…

RECENZIE:

E tare greu ca un roman fantasy să mai surprindă în ziua de azi, în special pentru că mai toate legendele și creaturile de poveste au fost folosite și răsfolosite în ultimii ani (cele mai bun exemplu ar fi vampirii – mai ales când vine vorba de literatura young adult). Într-un interviu, scriitorul Andrzej Sapkowski spunea că, prin intermediul cărților Witcher, a dorit să ofere Poloniei o serie de referință a genului fantasy, așa cum Anglia îl are pe Tolkien, de exemplu, și multă lume e de părere că i-a reușit, dată fiind imensa popularitate la nivel global a jocurilor video inspirate din cărțile sale.

Primul volum din seria Witcher este o colecție de 7 povestiri, toate avându-l ca protagonist pe Geralt, un vânător de monștri cu părul alb, care s-a antrenat încă din fragedă pruncie pentru a le veni de hac lighioanelor ce cutreieră pământul și îngreunează viețile oamenilor nevinovați. De multe ori însă, vânătorul se trezește față în față cu niște creaturi neînțelese și, în loc să le curme viețile, se vede nevoit să le ajute să scape din ghearele unor blesteme teribile și să-și recapete umanitatea.

Am așteptat cu sufletul la gură cartea asta încă de când a fost anunțată publicarea ei în limba română. Nu știu exact de unde această dorință a mea de a citi… Ultima dorință – poate că de vină a fost descrierea de pe spate, care nu dezvăluie mare lucru din acțiune și, totuși, reușește să stârnească interesul. În orice caz, am numărat, la propriu, zilele până să ajung la ea și nu pot să exprim în cuvinte entuziasmul ce m-a cuprins în clipa în care am plonjat în lumea fantastică imaginată de Andrzej Sapkowski și m-am trezit martor la aventurile lui Geralt și ale diverșilor săi acoliți.

Habar nu am cum să mă exprim mai bine, astfel încât să nu se înțeleagă că am detestat cartea, dar Ultima dorință a fost destul de dezamăgitoare și nici pe departe lectura uimitoare care mi-a fost promisă. M-am așteptat la orice altceva (cum ar fi un roman… roman), dar nu la o antologie de povestiri. Sincer, am fost cum nu se poate mai demoralizat când am văzut cum stă treaba cu această carte și am detestat cât de fragmentată și episodică a fost. Ca să nu mai spun că nici poveștile în sine nu au fost din cale afară de originale (pe lângă faptul că unele au fost niște reinventări ale unor basme cunoscute în toată lumea, cum ar fi Albă ca Zăpada sau Frumoasa și Bestia, majoritatea au urmat același tipar: Geralt ajunge într-un loc, cineva îi poveștesște despre o creatură monstruoasă și descrie totul în mult prea multe detalii, Geralt mormăie și el ceva acolo, decide să înfrunte bestia, află că, de fapt, aceasta se află sub influența unui blestem și totul se încheie cu monstruozitatea redevenind om).

Geralt, ca personaj, nu m-a impresionat cu absolut nimic. Dacă autorul ar fi decis să-l înlocuiască la jumătatea cărții cu o scândură, jur că nu aș fi sesizat diferența. În afară de faptul că se luptă cu bestii cvasi-înfiorătoare (ajungem și la ele cât de curând), nu iese cu nimic în evidență. Personalitatea lui e, practic, inexistentă, iar cele câteva încercări ale lui de a părea sarcastic sau arogant se simt mult prea forțate, deloc naturale.

Cel mai mare atu al cărții ar fi trebuit să fie nenumăratele făpturi magice care împânzesc lumea din Witcher, dar cele mai multe au reușit doar să pară niște caricaturi demne de filmele din seria Scary Movie, având ghinionul să fie descrise atât de în amănunt și să aibă unele caracteristici… bizare (ca să nu spun ridicole; de exemplu gheare de pisică la un strigoi sau acel diavol… caprin), încât mi-au lăsat impresia unor monstruleți family friendly scoși din desenele animate pe care le urmăream sâmbăta și duminica la televizor.

Știu că m-am plâns de multe aspecte ale cărții și că recenzia este destul de negativă, dar asta nu înseamnă neapărat că Ultima dorință mi-a displăcut profund. Am citit-o foarte repede și, în ciuda tuturor defectelor, a fost chiar entertaining. Firește, au existat și momente când mi-am dat ochii peste cap, însă nu destule cât să altereze ritmul alert al cărții. Iar stilul a fost chiar potrivit pentru acest gen de lume sumbră, autorul reușind să dozeze perfect atmosfera întunecată și disperată.

Una peste alta, am auzit că abia de la volumul 2 începe „nebunia” și că Ultima dorință doar joacă rolul unei introduceri în universul Witcher. Deși nu am fost pe deplin mulțumit de carte, o să citesc și continuarea în speranța că povestea mă va da pe spate, deși o să am grijă să-mi mențin așteptările la un nivel cât mai redus.