O ISTORIE A NENATURALULUI – recenzie MONȘTRI (UN BESTIAR AL BIZARULUI), de Cristopher Dell

monstri-un-bestiar-al-bizarului-cover_big

TITLU: Monștri (Un bestiar al bizarului)

AUTOR: Cristopher Dell

PUBLICAT DE: Editura Art

DESCRIERE: Monştrii au fascinat oameni de formaţii diverse, de la biologi la filozofi şi de la istorici de artă la antropologi. Astăzi, suntem năpădiţi de minotauri, zei cinocefali, vârcolaci, centauri, harpii, monştri marini, extratereştri cu tentacule, sirene, troli, căpcăuni, diavoli, demoni şi ciclopi. Toate culturile de pe pământ îşi au monştrii lor specifici şi, cu cât aflăm mai multe despre ei, cu atât devin mai fascinanţi. Povestea, obiceiurile, dietele lor curioase şi modalităţile în care pot fi anihilaţi creează tabloul unei dezlănţuiri de nestăvilit a imaginaţiei. Ce spune despre omenire existenţa monştrilor, fie ea şi numai în minţile noastre? Cum au supravieţuit ei timp de mii de ani şi de ce sunt universali? De ce întâlnim uriaşi cu un singur ochi şi în Japonia şi în Grecia antică, sau dragoni şi în Europa şi în China? Sunt câteva dintre întrebările la care cartea lui Christopher Dell încearcă să răspundă. Îmbogâţind informaţiile propriu-zise cu o serie extraordinară de ilustraţii bizare, Monştri ne oferă o istorie vizuală fascinantă a fiarelor care au zguduit omenirea, întâlnite în artă şi cultură, în legende şi mitologii.

RECENZIE:

De când mă știu am fost fascinat de monștri. Mă uitam la filme de groază, cu toate că știam foarte bine că, o bună bucată de vreme, aveam să fiu nevoit să aprind toate luminile din casă atunci când voiam să merg la baie, gândindu-mă că din camerele întunecate sau din colțurile umbrite ale holului își vor face apariția fel de fel de arătări hotărâte să mă târască în cine știe ce bârlog mizerabil și să mă înfulece. Citeam cărți fantasy, sorbind fiecare scenă în care apăreau vampiri, dragoni, vârcolaci sau alte ființe supranaturale, de multe ori ajungând să recitesc de 3-4 ori un paragraf doar pentru că mi se părea atât de uimitor cum descria autorul respectiv aspectul magnific al unei reptile înaripate sau sălbăticia din privirea unui om-lup. Când am început la rândul meu să aștern într-un document word câteva cuvinte ce aveau să devină o poveste *destul de* bine închegată, am ales să creez o lume alternativă, în care tot felul de creaturi supranaturale își fac veacul, ascunse de privirile curioase și distrugătoare ale oamenilor.

Într-o zi, căutând apariții vechi și noi din rândul romanelor grafice pe site-ul editurii Art, am dat de Monștri – un bestiar al bizarului, o carte despre care am știut că trebuia să facă parte din colecția mea de cum am văzut acea copertă vibrantă, cu tot felul de creaturi dubioase șerpuind în jurul titlului.

Nu sunt chiar atât de multe lucruri de spus despre acest minunat Bestiar pentru că, deși informațiile pe care autorul a reușit să le adune din tot felul de surse, cel mai surprinzător și de impact element al cărții este modul în care vechile povești și legende sunt aduse la viață de colecția impresionantă de imagini atent alese pentru a reprezenta înfiorătoarele creaturi ce pândesc din negura minții umane încă din vremurile în care civilizația era abia la început. Demoni înspăimântători, zei atotputernici, creaturi ale apelor sau monstruozități ce-și fac de cap în văzduh, hibrizi umani sau animali… nu cred că ar fi avut același impact dacă autorul ar fi decis să vorbească despre ei și nu să ni-i arate în toată gloria lor dătătoare de fiori.

Și, pentru că știu că o să înțelegeți mai bine de ce m-am îndrăgostit iremediabil de această carte dacă veți vedea cât de bine poate arăta, o să închei recenzia cu niște poze ale acestei minunății dubioase care nu ar trebui să lipsească din biblioteca niciunui iubitor al supranaturalului.

16651782_1254847097916509_2110558410_n

16684594_1254847107916508_945646411_n

16684835_1254847141249838_255051230_n

16699753_1254847034583182_252625652_n

Mulțumesc grupului editorial Art pentru exemplarul trimis spre recenzie!

RATING

POVEȘTI, POVEȘTI ȘI IAR POVEȘTI

ultima-dorinta

TITLU: Ultima dorință (Witcher #1)

AUTOR: Andrzej Sapkowski

PUBLICAT DE: Editura Nemira

DESCRIERE: Geralt, vânătorul cu păr alb și ochi pătrunzători, are puteri magice, elixire fermecate și gânduri necurate. Vânătorul este… un luptător periculos și un asasin fără milă. Iar victimele sunt alese pe sprânceană… Cutreierând ținuturi de poveste, ucigașul descoperă la fiecare pas că aparențele sunt înșelătoare: nu oricine pare monstruos e un monstru și nu orice basm e o feerie cu zâne. Regi incestuoși, duhuri răzbunătoare, fecioare crude, harpii îngrozitoare și vampiri fără vlagă îi ies tot timpul în cale. Și adesea nu sunt ceea ce par…

RECENZIE:

E tare greu ca un roman fantasy să mai surprindă în ziua de azi, în special pentru că mai toate legendele și creaturile de poveste au fost folosite și răsfolosite în ultimii ani (cele mai bun exemplu ar fi vampirii – mai ales când vine vorba de literatura young adult). Într-un interviu, scriitorul Andrzej Sapkowski spunea că, prin intermediul cărților Witcher, a dorit să ofere Poloniei o serie de referință a genului fantasy, așa cum Anglia îl are pe Tolkien, de exemplu, și multă lume e de părere că i-a reușit, dată fiind imensa popularitate la nivel global a jocurilor video inspirate din cărțile sale.

Primul volum din seria Witcher este o colecție de 7 povestiri, toate avându-l ca protagonist pe Geralt, un vânător de monștri cu părul alb, care s-a antrenat încă din fragedă pruncie pentru a le veni de hac lighioanelor ce cutreieră pământul și îngreunează viețile oamenilor nevinovați. De multe ori însă, vânătorul se trezește față în față cu niște creaturi neînțelese și, în loc să le curme viețile, se vede nevoit să le ajute să scape din ghearele unor blesteme teribile și să-și recapete umanitatea.

Am așteptat cu sufletul la gură cartea asta încă de când a fost anunțată publicarea ei în limba română. Nu știu exact de unde această dorință a mea de a citi… Ultima dorință – poate că de vină a fost descrierea de pe spate, care nu dezvăluie mare lucru din acțiune și, totuși, reușește să stârnească interesul. În orice caz, am numărat, la propriu, zilele până să ajung la ea și nu pot să exprim în cuvinte entuziasmul ce m-a cuprins în clipa în care am plonjat în lumea fantastică imaginată de Andrzej Sapkowski și m-am trezit martor la aventurile lui Geralt și ale diverșilor săi acoliți.

Habar nu am cum să mă exprim mai bine, astfel încât să nu se înțeleagă că am detestat cartea, dar Ultima dorință a fost destul de dezamăgitoare și nici pe departe lectura uimitoare care mi-a fost promisă. M-am așteptat la orice altceva (cum ar fi un roman… roman), dar nu la o antologie de povestiri. Sincer, am fost cum nu se poate mai demoralizat când am văzut cum stă treaba cu această carte și am detestat cât de fragmentată și episodică a fost. Ca să nu mai spun că nici poveștile în sine nu au fost din cale afară de originale (pe lângă faptul că unele au fost niște reinventări ale unor basme cunoscute în toată lumea, cum ar fi Albă ca Zăpada sau Frumoasa și Bestia, majoritatea au urmat același tipar: Geralt ajunge într-un loc, cineva îi poveștesște despre o creatură monstruoasă și descrie totul în mult prea multe detalii, Geralt mormăie și el ceva acolo, decide să înfrunte bestia, află că, de fapt, aceasta se află sub influența unui blestem și totul se încheie cu monstruozitatea redevenind om).

Geralt, ca personaj, nu m-a impresionat cu absolut nimic. Dacă autorul ar fi decis să-l înlocuiască la jumătatea cărții cu o scândură, jur că nu aș fi sesizat diferența. În afară de faptul că se luptă cu bestii cvasi-înfiorătoare (ajungem și la ele cât de curând), nu iese cu nimic în evidență. Personalitatea lui e, practic, inexistentă, iar cele câteva încercări ale lui de a părea sarcastic sau arogant se simt mult prea forțate, deloc naturale.

Cel mai mare atu al cărții ar fi trebuit să fie nenumăratele făpturi magice care împânzesc lumea din Witcher, dar cele mai multe au reușit doar să pară niște caricaturi demne de filmele din seria Scary Movie, având ghinionul să fie descrise atât de în amănunt și să aibă unele caracteristici… bizare (ca să nu spun ridicole; de exemplu gheare de pisică la un strigoi sau acel diavol… caprin), încât mi-au lăsat impresia unor monstruleți family friendly scoși din desenele animate pe care le urmăream sâmbăta și duminica la televizor.

Știu că m-am plâns de multe aspecte ale cărții și că recenzia este destul de negativă, dar asta nu înseamnă neapărat că Ultima dorință mi-a displăcut profund. Am citit-o foarte repede și, în ciuda tuturor defectelor, a fost chiar entertaining. Firește, au existat și momente când mi-am dat ochii peste cap, însă nu destule cât să altereze ritmul alert al cărții. Iar stilul a fost chiar potrivit pentru acest gen de lume sumbră, autorul reușind să dozeze perfect atmosfera întunecată și disperată.

Una peste alta, am auzit că abia de la volumul 2 începe „nebunia” și că Ultima dorință doar joacă rolul unei introduceri în universul Witcher. Deși nu am fost pe deplin mulțumit de carte, o să citesc și continuarea în speranța că povestea mă va da pe spate, deși o să am grijă să-mi mențin așteptările la un nivel cât mai redus.

ÎNTÂMPLĂRI CIUDATE, POZE ȘI MAI CIUDATE

miss-peregrine

TITLU: Miss Peregrine

AUTOR: Ransom Riggs

PUBLICAT DE: Editura Arthur

DESCRIERE: O tragedie îl aruncă pe tânărul Jacob, în vârstă de doar şaisprezece ani, pe o insulă izolată. Aici descoperă ruinele căminului „pentru copii deosebiţi” al domnişoarei Peregrine. Pe măsură de Jacob înaintează pe holurile şi prin dormitoarele parăsite, îşi dă seama că  cei care s-au adăpostit cândva acolo au fost mai mult decât deosebiţi. Poate că nu întâmplător au fost trimişi într-un loc uitat de lume. Şi, oricât de bizar ar suna, ar putea fi încă în viaţă. Un roman fascinant, ilustrat cu fotografii tulburătoare, care-I va încânta pe adulţi, pe tineri şi pe toţi cei care vor să se bucure de o aventură în lumea umbrelor.

RECENZIE:

Cum Halloween-ul bate la ușă, Miss Peregrine e una dintre acele cărți numai bune de citit în această perioadă. Nu aș cataloga-o drept horror, deși unele descrieri sunt suficient de înspăimântătoare ca să-i bage în sperieți până și pe cei mai mari împătimiți ai filmelor de groază. Romanul lui Ransom Riggs e mai mult unul de atmosferă. Pozele adunate de autor și introduse cu ingeniozitate în text sunt sarea și piperul cărții, acel ingredient care o diferențiază de celelalte cărți young adult apărute în ultima vreme.

Primul lucru pe care l-am observat când am primit coletul a fost cât de bine arată cartea. Serios, e superbă. M-am holbat la ea minute în șir! Apoi, după ce am îndepărtat folia de protecție, am fost plăcut surprins să văd că și interiorul era pe măsură. De la despărțitoarele de capitole și până la colecția de poze stranii, volumul semăna cu o mică bijuterie pe care îmi doream să o arăt tuturor.

Povestea lui Jacob mi-a stârnit interesul și m-a prins în mrejele sale datorită misterului în care era învăluit fiecare cuvânt și firește, a pozelor.Cred că îmi era și puțin dor de un fantasy bun, după ce ultima carte de acest gen a fost o dezamăgire. Cert e că am citit Miss Peregrine mult mai repede decât mă așteptam. Deși la început nu s-a întâmplat mare lucru, pozele ciudate care apăreau de fiecare dată când bunicul lui Jacob îi povestea nepotului său despre copilăria petrecută într-un orfelinat mai deosebit au fost suficiente pentru a-mi hrăni curiozitatea. Și, după o serie de întâmplări cel puțin macabre, acțiunea o ia din loc și devine atât de uimitoare încât m-am simțit ca un trădător atunci când a trebuit să închid cartea și să-mi văd de celelalte treburi pentru câteva ore, ignorând povestea „copiilor speciali” ai lui Miss Peregrine.

Mi-a plăcut felul în care acțiunea lua mereu câte o turnură neașteptată. De fiecare dată când credeam că știu cât de cât ce urma să se întâmple, autorul parcă se încăpățâna să mă contrazică. Bine, sunt și unele lucruri evidente încă de la început (cum ar fi identitatea unui anumit personaj cu intenții nu tocmai bune), dar până și acestea au parte de unele detalii suplimentare care m-au luat prin surprindere. De asemenea, mi-a plăcut foarte mult asocierea lui Miss Peregrine cu un șoim-călător, cu toate că aș fi preferat ca autorul să nu fi intrat chiar atât de mult în detaliu cu explicațiile și să mă fi lăsat pe mine, cititorul, să fac legătura.

Deși am apreciat majoritatea elementelor cărții, au fost și câteva care m-au deranjat. Personajul principal, Jacob și fata pe care o întâlnește în aventurile sale, Emma, mi s-au părut enervanți. Atitudinea lui Jacob m-a scos din sărite în 8 cazuri din 10 și înțeleg că era doar un adolescent revoltat, dar parcă el a fost prea de tot. Felul în care vorbea cu tatăl său, „exploziile” dese de mânie și atitudinea, în general miserupistă m-au făcut să-l urăsc mai ceva ca pe un răufăcător. Iar Emma… De la început mi-a displăcut, iar faptul că a trecut printr-o groază de schimbări de comportament de-a lungul romanului nu a ajutat-o chiar deloc, ba din contră.

Cu bune, cu rele (mai puține, ce-i drept), Miss Peregrine rămâne o carte fascinantă, cu o poveste bine închegată, antagoniști desprinși din coșmaruri și o colecție bizară de fotografii care vor rămâne în mințile cititorilor mult timp după ce au întors și ultima pagină.

RATING: 8,5/10