ÎNTR-O GALAXIE ÎNDEPĂRTATĂ, PENTRU A ȘAPTEA OARĂ – recenzie DVD STAR WARS: TREZIREA FORȚEI

starwars_tfa_dvd

TITLU ORIGINAL: Star Wars: The Force Awakens

REGIZOR: J.J. Abrams

DISTRIBUȚIE: Harrison Ford, Mark Hamill, Carrie Fisher, Adam Driver, Daisy Ridley, John Boyega, Oscar Isaac, Lupita Nyong’o, Andy Serkis, Domhnall Gleeson

STUDIO: Lucas Film

ADUS ÎN ROMÂNIA DE: ProVideo

DESCRIERE: Vizionarul regizor J.J. Abrams aduce la viață evenimentul cinematografic al unei întregi generații! Pe măsură ce Kylo Ren și sinistrul Ordin Întâi se ridică din cenușa Imperiului, Luke Skywalker lipsește exact atunci când galaxia are nevoie de el mai mult. În aceste condiții, totul depinde de Rey, o rătăcitoare a deșertului și de Finn, un fost stormtrooper, să își unească forțele cu Han Solo și Chewbacca într-o luptă disperată pentru restabilirea păcii în întreaga galaxie.

RECENZIE:

Nu sunt cel mai mare fan Star Wars. Țin minte că acum câțiva ani am încercat să mă uit la unul dintre Episoade (cred că era II, dar nu bag mâna-n foc), fiindcă era difuzat la TV și nu aveam ceva mai bun de făcut, dar m-a plictisit îngrozitor și am renunțat după o jumătate de oră. Apoi, anul trecut, pe când toată lumea era prinsă în nebunia Star Wars – pe bune, au ajuns să scoată și plase cu portocale care aveau pe etichetă un personaj din film – m-am gândit că ar fi bine să dau o șansă filmelor vechi, trilogiei originale, pentru că toată lumea pare să fie de acord că acelea sunt cele mai bune din întreaga sagă. Ei bine, nu m-au impresionat: povestea a lăsat de dorit, Darth Vader nu mi s-a părut în niciun caz demn de titlul de cel mai bun villain din istoria cinematografiei, Luke, Han și Leia au fost doar niște protagoniști de carton, iar interpretările… ugh, amatoricești până-n pânzele albe (n-o să uit cât trăiesc acel „I know” pe care Han i-l spune lui Leia după ce aceasta îi zice că îl iubește). De la noul film, apărut la aproape 40 de ani după Episodul IV, nu am avut așteptări foarte mari și, spre surprinderea mea, mi-a plăcut destul de mult.

starwarshorizontal

La 30 de ani după ce Rebelii au câștigat lupta împotriva Imperiului, Luke Skywalker a dispărut, iar o nouă amenințare se ivește în Galaxie sub forma Ordinului Întâi. Rezistența, condusă de Leia, sora geamănă a lui Luke, încearcă din răsputeri să mențină ordinea în Noua Republică, însă fără ajutorul unui Cavaler Jedi șansele de izbândă înclină spre zero. Când cel mai bun pilot al Rezistenței, Poe Dameron, și cel care deține o parte din harta către locația lui Luke este capturat de Ordin și este salvat de către un stormtrooper care începe să pună sub semnul întrebării practicile Ordinului, o nouă aventură stă să înceapă. Pe o planetă deșertică, Rey își face traiul căutând prin epavele vechilor nave după piese pe care să le dea la schimb pentru porții de mâncare (sau jumătăți, sau sferturi). Într-o zi, aceasta îl întâlnește pe BB-8, droidul lui Poe Dameron, care ascunde… ceva ce nu poate cădea sub nicio formă pe mâna Ordinului. Nu durează mult până când Rey și fostul stormtrooper, Finn, se întâlnesc și pornesc împreună prin Galaxie, căutând ascunzătoarea Rezistenței.

rey__bb_8_star_wars_the_force_awakens-HD-1600x900

Să începem cu partea pozitivă a recenziei. Ce mi-a plăcut la film? În primul rând, trebuie să recunosc că Daisy Ridley e genială în rolul lui Rey și sunt cum nu se poate mai entuziasmat să o văd în adaptarea trilogiei Chaos Walking (primele două volume au apărut și la noi, la editura Trei). Rey putea foarte bine să fie doar unul dintre acele personaje banale, un alt orfan care nu știe nimic despre originile sale (oare unde am mai auzit asta?), pe care nu-l prea poți suporta și care nu face nimic altceva decât să se plângă despre cât de nedreaptă a fost soarta cu el, dar nu e cazul. Ridley o interpretează pe Rey cu o gingășie aparte, știe să fie bad-ass la nevoie, are doza suficientă de sarcasm astfel încât să nu pice de fraieră în anumite situații și reușește să rămână foarte likable pe tot parcursul filmului. Vreau să văd următorul Episod numai și numai pentru Rey, atât de investit sunt în povestea ei.

Rey_TFA

Următorul pe listă e BB-8. Jesus Christ, roboțelul ăla e ADORABIL! Și amuzant, să nu uit de amuzant. La început mi s-a părut doar o copie a lui R2-D2, și nu am fost departe de adevăr pentru că BB păstrează multe dintre trăsăturile lui R2 și joacă rolul bufonului grupului de cele mai multe ori, însă acum, după ce am văzut filmul, trebuie să declar că noul model este mult mai bun. BB-8 are mai multă mobilitate, dat fiind că nu trebuie să se bazeze pe roțile integrate în cele două buturugi pe care R2 le folosea drept butoane; fiind o minge de fotbal , BB poate ajunge aproape oriunde, mult mai ușor și mai rapid. Design-ul mi se pare și el mult mai inspirat, contrastul dintre portocaliul aproape electric și albul sec e perfect. Of, acum îmi doresc un BB-8 în miniatură!

bb-8

Finn a fost un personaj interesant, deși insuficient conturat, dar și o mișcare destul de riscantă din partea studioului, mai ales că vorbim despre o franciză cu un impact atât de puternic asupra culturii pop. Deși ne place să credem că am lăsat prejudecățile în trecut, încă nu am văzut un blockbuster al cărui protagonist (bine, unul dintre ei) să fie de culoare și să aibă un succes răsunător. John Boyega e tare simpatic, glumele pe care Finn le face venindu-i ca o mănușă, și reușește cumva să facă din el un personaj tridimensional, cu toate că scenariul nu-l prea ajută. Oscar Isaac (Apocalypse din cel mai recent film X-Men) a făcut o treabă tare bună cu puținul timp pe care-l are la dispoziție. Potențial există din plin, am văzut că pe net „plutesc” o grămadă de teorii legate de Poe Dameron și sunt curios ce vor face scenariștii cu acest personaj care deja a devenit un favorit printre fani.

NEyOidJtxV3MCz_2_b

Cât despre membrii distribuției originale… Mark Hamill nu face decât să se holbeze câteva secunde la cameră. Carrie Fisher, ca și Isaac, nu are chiar atât de multe de făcut, deși am apreciat cât de mult a evoluat Leia ca personaj în perioada dintre Episoadele VI și VII. Harrison Ford a fost singurul care s-a bucurat de o prezență suficient de îndelungată pe micul (în cazul meu) ecran astfel încât să-mi fac o părere solidă despre el. Mi-a plăcut mult mai mult de acest Han Solo veteran decât de puștanul acela arogant de acum câțiva ani (sau luni, dacă punem la socoteală faptul că am văzut trilogia prin februarie-martie). Sigur, a ajutat foarte mult că Ford a „crescut” ca actor în toți anii ăștia și a putut transmite o arie mult mai mare de emoții, făcându-l pe Han Solo mult mai ușor de îndrăgit.

Star-Wars-The-Force-Awakens-han-solo-leia

Un alt lucru pe care l-am apreciat foarte mult a fost folosirea efectelor practice. Într-o eră în care mai toate studiourile aleg ruta CGI-ului, deoarece e mai ieftin și nu necesită chiar atât de multă muncă, m-am bucurat să văd că o peliculă de o avengură atât de mare s-a întors la rădăcini… în mare parte. Efectele practice folosite în film au arătat superb și au făcut ca Trezirea Forței să fie o experiență mult mai plăcută decât dacă s-ar fi utilizat doar imagini generate pe calculator. Un alt plus al folosirii efectelor practice a fost faptul că s-a păstrat un fel de continuitate între filme: câteodată au părut atât de învechite încât mi-am adus instant aminte de cadrele superbe cu navele din trilogia originală, care au fascinat generații de cinefili. Din păcate, oricât de bune ar fi fost efectele practice, de fiecare dată când în cadru apărea un personaj realizat în totalitate prin intermediul CGI-ului, filmul a devenit aproape imposibil de urmărit. Maz Kanata, Snoke și încă unul sau două astfel de personaje au arătat de-a dreptul îngrozitor, în niciun caz demne de o peliculă cu un buget de peste 200 de milioane de dolari.

BB8-Star-Wars-The-Force-Awakens

Ce nu mi-a plăcut? Cred că cea mai critică pe care i-o pot aduce filmului este că a mizat prea mult pe nostalgie și că nu și-a asumat riscuri, că nu a adus nimic inovativ seriei. Practic, Trezirea Forței este o versiune updatată a primului film, O nouă speranță: avem același protagonist de pe o planetă prăfuită care întâlnește din întâmplare un droid adorabil; droidul respectiv nu trebuie să cadă pe mâna antagoniștilor deoarece deține un mesaj/fișier de o importanță crucială pentru „ăia buni”; antagonistul este un fost Jedi care s-a lăsat sedus de partea întunecată a Forței la o vârstă mai mult sau mai puțin fragedă; planul „celor răi” implică o altă Stea a Morții pe care eroii o distrug la final; moartea unui personaj în vârstă care a jucat rolul mentorului pentru protagonist și așa mai departe. Bine, sunt și câteva elemente care diferențiază Episodul VII de IV (Rey și Finn sunt de un milion de ori mai charismatici decât Luke, Han și Leia, și per total filmul este mult mai action packed decât întreaga trilogie originală), dar nu destule ca să-l facă să pară fresh, cel puțin nu pentru mine.

ZZ32F01A49-700x394

Antagoniștii au fost slăbuți, ca să folosesc un termen mai civilizat. Kylo Ren (Adam Driver, foarte amuzant în This Is Where I Leave You) mi-a lăsat impresia unui adolescent frustrat, obsedat de o vedetă (Darth Vader în acest caz) în asemenea hal încât a ajuns să-i copieze stilul vestimentar, care-și varsă frustrările pe orice/oricine și oricând, doar pentru că poate. Departe de a fi un villain care să-ți dea fiori pe șira spinării, Kylo Ren e periculos de aproape să cadă în prăpastia ridicolului și, dacă e să fiu sincer, nu m-aș supăra să moară în următorul film. Apoi îl avem pe Generalul Hux, interpretat execrabil de Domhnall Gleeson (Bill Weasley din ultimele filme Harry Potter), care a fost îngrozitor din toate punctele de vedere, un personaj pur și simplu oribil, pe care l-am detestat din tot sufletul (și nu pentru că ar fi făcut ceva îngrozitor sau așa ceva).

maxresdefault

Pentru fani, filmul cred că e perfect. Tot nu înțeleg cum de a generat încasări de peste 2 miliarde de dolari la nivel mondial sau de ce s-a iscat atât de multă vâlvă pentru că nu a fost nominalizat la Oscar, pentru cel mai bun film. Daaar, nu pot spune nici că l-am detestat, așa cum m-am așteptat. Trezirea Forței e, cel puțin pentru mine, cel mai interesant film din întreaga sagă Star Wars și cred că și-a făcut treaba destul de bine: a reînvigorat franciza, deși nu a făcut-o în cel mai original mod cu putință, și a pus bazele unei continuări promițătoare. Doar pentru Rey și voi merge la cinema anul viitor, când Episodul VIII va fi lansat 😀

Star_Wars_The_Force_Awakens

Star Wars: Trezirea Forței este disponibil în format Blu-Ray și DVD, distribuit de ProVideo.

RATING

Reclame

APOCALIPSA ADUSĂ DE… ÎNGERI – recenzie ÎNGERI CĂZUȚI, de Susan Ee

ingeri-cazuti

TITLU: Îngeri căzuți (Penryn și Sfârșitul lumii #1)

AUTOR: Susan Ee

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Au trecut șase săptămâni de când Îngerii Apocalipsei au coborât pe Pământ pentru a distruge lumea modernă. Bandele de răufăcători sunt stăpânii zilei, iar spaima și superstițiile cei ai nopții. Când îngerii războinici răpesc o fetiță neajutorată, sora ei Penryn, în vârstă de șaptesprezece ani, e hotărâtă să facă orice să o salveze. Orice, în afară de a încheia un pact cu un înger inamic. Împreună cu Raffe, un luptător rănit și fără aripi, pe care îl salvează, Penryn pornește într-o călătorie plină de pericole pentru a-și regăsi sora și în timpul căreia cei doi protagoniști trebuie să se sprijine unul pe celălalt ca să poată supraviețui.

RECENZIE:

După ce moda cărților pentru adolescenți care aveau ca protagoniști vampiri frământați de fel de fel de drame adolescentine a apus, un nou fel de ființe supranaturale pare să fi atras atenția scriitorilor. Îngerii, acei oameni înaripați despre care se spune că și-ar face veacul în Rai sau că ar fi mesagerii cuvântului lui Dumnezeu. Nu sunt sigur de asta și vă rog să mă corectați dacă greșesc, dar cred (cu accent pe „cred”) că îngerii au fost introduși în literatura YA de către Cassandra Clare prin intermediul cunoscutelor sale serii Instrumente mortale și Dispozitive infernale, apoi au fost „preluați” și de alți autori, rezultând serii precum Hush, hush sau Penryn și Sfârșitul lumii, aici de față.

Despre cartea lui Susan Ee nu știam mare lucru înainte să apară și la noi, doar că e incredibil de populară în SUA și că apărea cam în fiecare videoclip al booktuber-ilor din străinătate pe care-i urmăresc ocazional. Iar asta a fost un lucru foarte, foarte bun, pentru că mi-am permis să fiu surprins de poveste, personaje și lumea post-apocaliptică imaginată de autoare.

Au trecut câteva luni de când îngerii s-au pogorât din ceruri, aducând cu ei cutremure și valuri tsunami, moarte și distrugere. Lumea nu mai e cum a fost odinioară, oamenii sunt dezbinați și fiecare luptă pentru a supraviețui de pe-o zi pe alta. Penryn, o adolescentă aparent obișnuită, împreună cu mama ei instabilă psihic și Paige, sora ei mai mică, imobilizată într-un scaun cu rotile colindă ruinele Statelor Unite căutând mâncarea – care a devenit un lux – și un acoperiș sub care să doarmă. Într-o seară, însă, acestea se întâlnesc cu un grup de îngeri vicioși care par hotărâți să-l desfigureze pe… unul de-al lor. Penryn intervine, îi salvează viața lui Raffe – îngerul agresat, care rămâne fără aripi în urma confruntării cu semenii săi – și, drept „răsplată”, unul dintre îngeri o răpește pe sora sa. Urmează o cursă contra cronometru, Penryn și Raffe aliindu-se pentru a ajunge la sălașul îngerilor, acolo unde ea crede că este ținută Paige, iar el e aproape convins că poate găsi pe cineva care să-i prindă la loc aripile.

Una dintre cele mai alerte și imprevizibile cărți pe care le-am citit în ultima vreme, Îngeri căzuți dă pe dinafară de awesomeness la capitolul acțiune și cred că unii autori ar avea câte ceva de învățat de la Susan Ee despre cum se scrie un roman YA fantasy care să-l facă pe cititor să-și țină răsuflarea la fiecare pagină. Mi-a plăcut la nebunie twist-ul cu îngerii mai puțin prietenoși, deși mi-a amintit puțin de nu-prea-reușitul serial Dominion (pe care l-am și abandonat dupa 2-3 episoade), dezastrul care s-a abătut asupra Pământului după apariția lor a fost redat exemplar, iar planul secret al înaripaților m-a luat total pe nepregătite.

Aproape lipsită de clișeele atât de comune în cadrul cărților ultra-mega-giga populare (încă le mulțumesc sfinților că nu am avut parte de un triunghi amoros și sper că lucrurile vor rămâne așa pe tot parcursul trilogiei), cartea nu plictisește nicio secundă și mereu, dar mereu ai impresia că pagina pe care o citești e mai încărcată de acțiune decât precedenta și că următoarea va fi și mai și. Ultima parte, aș zice că începând cu pagina 200, e genială. De-a dreptul uluitoare și mindblowing și tot ce mai vreți. Înainte să ajung la acel punct, mă gândeam că finalul volumului nu are cum să se ridice la înălțimea primelor două treimi, că autoarea și-a epuizat toate ideile bune și că voi avea parte de un deznodământ deloc satisfăcător. Și m-am înșelat! Finalul pe care Susan Ee l-a ales pentru Îngeri căzuți e perfect: are acțiune cât cuprinde, întorsături neașteptate de situație, răspunde la o parte din întrebări și lasă loc unora noi, care să fie dezbătute în următoarele volume, e un cliffhanger, dar nu unul într-atât de nasol încât să vrei să-ți vinzi sufletul Diavolului pentru a face rost cât mai repede de traducerea la World After. Dacă ar fi să o judec doar din acest punct de vedere, probabil că i-aș acorda cărții ratingul maxim (și un + pe lângă), dar trebuie să iau în considerare și personajele care mi-au plăcut… și nu prea.

Încep cu Penryn, doar e protagonista 😀 Ei bine, la început m-a cam scos din sărite atitudinea ei de adolescentă înțepată și faptul că părea să aibă mereu pregătit un răspuns sarcastic. Dar, în timp, am ajuns să mă obișnuiesc cu aceste trăsături mai puțin măgulitoare ale fetei și am observat că în spatele măștii pe care se chinuie să o păstreze de dragul surorii ei și, mai târziu, pentru a nu părea o idioată în ochii lui Raffe, care și așa o considera o ființă inferioară, se ascunde ceva mai mult. Penryn e, în primul rând, al naibii de curajoasă, aș spune că la fel de curajoasă precum Katniss, cea care a înfruntat Capitoliul pentru a-și salva sora de la teribilele Jocuri. Sincer, nu m-am așteptat ca Penryn să intervină în răfuiala dintre Raffe și îngerii care voiau să-l omoare; m-am gândit că o să profite de situație și o să-i tragă și ea câteva lovituri, după ce bătăușii înaripați aveau să-și ia zborul de la fața locului și vor fi lăsat cadavrul nefericitului să putrezească într-o baltă de sânge. Asta mi-a dovedit două lucruri: că Penryn acționează mai întâi și judecă la urmă și că are un extraordinar simț al dreptății, ceva ce rar mai întâlnești într-o lume distrusă aproape din temelii. Ah, și așa cum îi stă bine oricărei eroine YA, mai e și foarte, foarte încăpățânată și are o tendință aproape sinucigașă de a ignora ordinele, dar asta nu m-a deranjat deloc. (P.S: mama lui Penryn e înfiorătoare.)

Partea mai puțin plăcută a cărții a fost Raffe. În primul rând, nu am putut lua în serios un înger care își spune Raffe (și da, știu că e o prescurtare a numelui Rafael, dar nu e de ajuns). Apoi, trebuie să spun că acțiunile lui și felul în care vorbește îl fac să semene prea mult cu un adolescent care se vrea bad boy, însă nu-i reușește, și nu mi-a transmis absolut nimic prin care să mă convingă că ar fi ceva mai mult de atât; pe scurt, comportamentul lui a fost straniu, deloc asemănător cu ceea ce te-ai aștepta de la un înger, iar asta a distrus puțin din farmecul romanului pentru mine.

Îngeri căzuți m-a luat prin surprindere în adevăratul sens al cuvântului, pentru că nu mă așteptam să-mi placă atât de mult. Am citit-o pe nerăsuflate, m-a intrigat și îmi doresc să aflu mai multe, fiindcă sunt sigur că lumea lui Penryn mai are câteva surprize care abia așteaptă să fie descoperite.

Mulțumesc editurii Trei pentru șansa de a citi acest roman incredibil de alert.

RATING

CAPCANA A FOST PREGĂTITĂ – recenzie CAPCANA: VOL. 1 și VOL. 2, de Simona Stoica

capcana

TITLU: Capcana: vol. 1 și vol. 2 (Rephelimii #2)

AUTOR: Simona Stoica

PUBLICAT DE: Editura Herg Benet

DESCRIERE:

Trăieşti în trecut. Fugi de prezent. Privești spre viitor.

Nu sunt o victimă.

– Shade Hollow –

Nu sunt un asasin.

– Jack Harper –

Nu sunt un trădător.

– Malek Hellfire –

Sunt un Rephelim.

Și Moartea e Stăpâna mea.

RECENZIE:

Anul trecut, cam tot pe vremea asta, am acceptat Provocarea Simonei Stoica și am descoperit o mică parte din lumea Rephelimilor, ființe misterioase, cu puteri supranaturale, ale căror intenții par a fi mai tot timpul cele nepotrivite. Între timp, am ajuns să o cunosc destul de bine și pe Simona, care mi-a devenit o prietenă dragă datorită pasiunilor (unii ar zice obsesii) pe care le împărtășim: cărțile, serialele (în special unul care este abia la al doilea sezon și pare să devină din ce în ce mai bun cu fiecare episod) și filmele Marvel (nu e 6 mai deja?), așa că m-am bucurat nespus când am primit mandatul poștal care mă anunța că mi-a fost pregătită o Capcană și că, inevitabil, urma să pic în ea.

Al doilea volum al seriei Rephelimii reia acțiunea exact din punctul în care Provocarea s-a încheiat și, după luni de așteptare și zeci de teorii despre acele ultime cuvinte ale lui Rachel (cel mai OMFG! moment al cărții), aflăm ce s-a întâmplat cu adevărat cu Desiree. A murit oare? Eh, rămâne să aflați singuri, dar vă asigur că Simona are câțiva ași bine pitiți în mânecă. Ceea ce urmează revelației inițiale este un carusel de emoții și clipe tensionate, de secvențe de luptă impresionante și o incursiune mai adâncă în lumea Rephelimilor decât am avut parte în Provocarea, iar toate acestea fac din Capcana un roman incredibil de alert, care se citește cu sufletul la gură și pe care cu greu îl mai pui jos.

Încă de la început am observat că stilul Simonei a evoluat și că a părut mai stăpână atât pe cuvinte, cât și pe distribuția impresionantă și în continuă expansiune a universului pe care l-a creat față de primul său roman, această evoluție semnificativă fiind o uriașă bilă albă pentru carte și unul dintre principalele motive pentru care am citit cu atât de multă plăcere Capcana. Personajele au părut mult mai reale, decorurile mai pline de viață, iar mizele au luat-o rapid pe o pantă ascendentă. Și, dacă în cazul Provocării am spus că mi s-a părut că volumele nu au prea avut legătură între ele și că mi-au lăsat impresia a două romane de sine stătătoare, de această dată nu am mai simțit deloc asta. Dimpotrivă! Fiecare acțiune din primul volum, oricât de nesemnificativă ar părea la început, se dovedește de o importanță crucială în cel de-al doilea.

Am apreciat, de asemenea, că am primit mai multe informații despre Rephelimi și că, de această dată, am petrecut mai mult timp alături de ei, învățând puțin despre obiceiurile și puterile lor. Un detaliu mi s-a părut de-a dreptul fascinant: atunci când un Rephelim moare, numele lui nu mai este pomenit, acesta devenind, în memoria colectivă, una cu elementul lui (Focul, Apa, Energia și așa mai departe). Capcana a fost cartea lor, a Rephelimilor, în totalitate, pe când Provocarea mi s-a părut mai degrabă The Desiree Show cu un strop de Rephelimi 😉 Acțiunea din Capcana este și ea mult mai bine gândită, mai atent structurată, iar lupta de la sfârșit face toți banii.

Personajele au făcut deliciul cărții, în special cele noi. Shade Hollow, figura misterioasă al cărei nume a fost pomenit de câteva ori în a doua jumătate a Provocării, își face debutul într-o manieră spectaculoasă, întruchipând tot ceea ce îmi puteam dori de la o eroină: e determinată, sigură pe ea, nu face alegeri pripite din cauză că o persoană anume a călcat-o pe coadă, dornică să-și înțeleagă puterile și menirea, în cele mai tensionate momente dă dovadă de un curaj răsunător și nu se pierde ușor cu firea. Vă sună cunoscut? Well, Shade e un fel de Anti-Desiree și aici mă opresc, pentru că nu vreau să intru pe teritoriul spoilerelor. Jack tot nu a reușit să mă câștige de partea lui, dar unele decizii pe care le-a luat mi s-au părut cel puțin surprinzătoare și mi-au stârnit interesul în legătură cu viitorul lui. Pe Malek l-am adorat, fiind acel anti-erou delicios de diabolic pe care nu te saturi să-l privești/asculți sau, în cazul de față să citești despre el. Chiar sper ca în următoarele cărți să avem parte de și mai multe momente alături de Malek 😀 La sfârșit aș vrea să pomenesc despre Nagazi, care mi s-au părut niște antagoniști perfecți: înspăimântători, răi până-n măduva oaselor, de nezdruncinat atunci când își propun ceva.

Ca în cazul oricărei alte cărți, am avut unele mici probleme și cu a doua parte a seriei Rephelimii, iar de această dată este vorba de accentul pus pe latura de romance. Relațiile dintre personaje mi s-au părut puțin cam prea… îmbârligate și dificil de urmărit. La un moment dat, am avut impresia că urmăresc un nou episod din Gossip Girl (please, God, make that happen!), fiindcă fiecare personaj părea să aibă conexiuni romantice cu cel puțin alte două. Oh, și nu mi-a plăcut deloc hint-urile către un posibil triunghi (sau să fie pătrat) amoros. Simona, don’t!

Și… cam asta am avut de spus despre Capcana – am încercat să mențin recenzia cât mai spoiler-free posibil, ca să nu vă stric surprizele (unele minunate, altele nu prea, depinde cum priviți totul) pe care Simona le-a pregătit. Dacă ați citit Provocarea, fie că v-a plăcut, fie că nu v-a câștigat de partea ei în totalitate, eu zic că e musai să citiți măcar primul volum al continuării. Vă garantez că o să fiți plăcut surprinși de evoluția poveștii, a personajelor și, mai ales, a stilului Simonei. Ca să nu mai spun că, odată ajunși la ultima pagină, o să vă doriți imediat mai mult. Din fericire pentru nerăbdători, un fragment din Alegerea, a treia parte a seriei, a fost atașat Capcanei (eu nu l-am citit *încă* pentru că nu vreau să disper și mai mult până va apărea toată cartea). Mulțumesc din nou, Simona, pentru cărți ^_^ Abia aștept Alegerea; spor și inspirație!

RATING:
loved-it

O NOUĂ ZI, O NOUĂ VIAȚĂ

zi-dupa-zi

TITLU: Zi după zi

AUTOR: David Levithan

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Un adolescent care-şi spune, simplu, A, se trezeşte în fiecare dimineaţă într-un alt trup, trăind o altă viaţă. Niciodată nu e prevenit în legătură cu locul unde se va afla sau persoana în trupul căreia va fi. A s-a împăcat cu situaţia lui şi chiar şi-a stabilit câteva reguli „de supravieţuire”: Niciodată să nu se ataşeze prea tare. Să evite să fie remarcat. Să nu se implice. Totul până într-o zi când se trezeşte în corpul lui Justin şi o cunoaşte pe iubita acestuia, Rhiannon. Regulile sale stricte nu se mai aplică. Pentru că, în sfârşit, a găsit pe cineva alături de care vrea să rămână pentru totdeauna, zi după zi. O poveste fascinantă, ce lansează o provocare: putem iubi cu adevărat pe cineva menit să ia altă înfăţişare în fiecare zi?

RECENZIE:

Romanul lui David Levithan a fost o supriză extrem de plăcută pentru mine. Am tot auzit vorbindu-se despre el (cu mult entuziasm, aș putea adăuga), dar, nu știu din ce cauză, am crezut că nu-mi va fi pe plac, deoarece nu sunt un fan al cărților în care accentul este pus pe povestea de dragoste, iar din descriere mi s-a părut că Zi după zi ar fi exact așa ceva. Da, povestea de dragoste dintre A și Rhiannon este nucleul romanului, însă are atât de multe substraturi și implicații sociale și emoționale încât transformă cartea în ceva mai mult decât o lectură ușoară și simpatică, numai bună de luat la plajă.

A este un suflet, un călător, care nu trăiește niciodată mai mult de o zi într-un trup. Încă de când a ajuns să fie conștient de acest aspect al vieții sale, a decis să urmeze o serie de reguli pentru a nu da peste cap viețile celor ale căror trupuri le „împrumută”. Printre altele, A își impune să nu se îndrăgostească, deoarece ar fi de-a dreptul imposibil să mențină o relație dată fiind condiția sa. Asta până când o întâlnește pe Rhiannon – fata care-i va întoarce întreaga lume pe dos. Fără să vrea, A se trezește gândindu-se la Rhiannon tot mai des și, fără să-i mai peste de propriile restricții și de implicațiile unei asemenea hotărâri, decide să o caute zi după zi, de fiecare dată sub o altă înfățișare.

Cred că Zi după zi este, în primul rând, un roman care sărbătorește diversitatea. Deși, la prima vedere, ar părea doar o povestioară siropoasă de dragoste amestecată cu elemente de fantasy/S.F., după lecturarea cărții am rămas cu altă impresie. Mi-a plăcut că autorul s-a folosit de popularitatea poveștilor de iubire printre adolescenți și de premisa deosebit de interesantă a unui protagonist nevoit să-și schimbe zilnic înfățișarea și, practic, viața, pentru a scoate în față unele aspecte ale societății pe care fie le ignorăm, fie suntem crescuți să le privim cu ochi critici, cum ar fi relațiile între persoane de o altă orintare sexuală față de ce este considerat „normal”, persoanele cu tendințe sinucigașe sau cu probleme de greutate.

Un alt lucru fascinant și care a oferit romanului un dinamism aparte a fost descoperirea familiilor și grupurilor de prieteni pe care A îi schimba în fiecare zi. Aceste modificări continue m-au făcut dornic să citesc capitol după capitol, fără să țin cont de factorii deranjanți din exterior, deoarece eram curios să descopăr cât mai repede cu ce fel de persoane va avea de-a face acesta și dacă va reuși să se integreze fără probleme în viața persoanei căreia îi împrumută viața pentru 24 de ore.

A nu este nici băiat, nici fată, dar, indiferent de exteriorul în care se trezește, rămâne același. Cred că acesta este unul dintre cele mai importante mesaje ale cărții: ce ar trebui să conteze cu adevărat este personalitatea și nu înfățișarea, religia sau sexul cuiva, așa cum încearcă să ne „învețe” societatea tot mai haotică în care trăim. Acest lucru este evidențiat și de reacțiile inițiale ale lui Rhiannon, atunci când A i se înfățișa sub chipul unei fete, iar ea avea o anumită reținere față de el, dar, pe măsură ce ajungea să-l cunoască (și recunoască tot mai ușor), a ajuns să treacă peste înfățișarea diferită din fiecare zi a acestuia și să vadă ce se ascunde în spatele măștii.

Dacă e să găsesc o problemă cu romanul, aceasta ar fi modul în care A s-a îndrăgostit de Rhiannon: instant, la prima vedere. Doar că nu pot să urăsc cartea prea mult din cauza acestui aspect, deoarece mi s-a părut oarecum normal ca o persoană care nu „dispune” de un trup al lui și este nevoit să petreacă fiecare zi cu un alt anturaj să treacă peste acea perioadă în care este nevoită să cunoască pe cineva înainte să spună că s-a îndrăgostit de respectivul/respectiva.

Am văzut că anul acesta o să apară și un companion al romanului, povestea scrisă din perspectiva lui Rhiannon. Nu știu ce să cred despre asta, mi-e teamă ca nu cumva autorul să încerce prea mult să le facă pe plac fanilor și, astfel, să strice din farmecul cărții „originale” și să ne servească un roman tras de păr. Așteptăm și vedem.

Până atunci, nu pot spune decât că vă recomand cu drag Zi după zi: se citește ușor și vă poate deschide ochii în legătură cu lumea în care trăim. Mulțumesc Editurii Trei pentru acest roman extrem de original!

CARE-I TREABA CU VACARMUL?

vocea-pumnalului

TITLU: Vocea pumnalului (Pe tărâmul haosului #1)

AUTOR: Patrick Ness

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Todd Hewitt e ultimul băiat din Prentisstown, un oraş mai puţin obişnuit. Oamenii pot auzi ce gândesc ceilalţi. Tot timpul. Viaţa lor se desfăşoară într-un copleşitor şi neîncetat Vacarm; nu există intimitate, nici secrete. Chiar cu o lună înainte de a împlini 13 ani, dată la care ar urma să devină bărbat, Todd descoperă întâmplător un loc liniştit. Fără Vacarm. Însă un asemenea loc nu poate exista! Înseamnă că locuitorii din Prentisstown l-au minţit. Şi acum va trebui să fugă ca să se salveze de la moarte… Dar unde să fugi dacă cei care te urmăresc pot auzi TOT ce gândeşti?

RECENZIE:

De fiecare dată când văd că un roman a câștigat premiul X sau că a fost finalist al premiilor Y, ceva înăuntrul meu îmi spune că nu o să-mi placă deloc cartea respectivă. Nu știu exact de ce mi se întâmplă una ca asta; poate că, involuntar, fac legături între distincții dintre cele mai înalte și o carte pretențioasă, enervantă și plictisitoare.

La Vocea pumnalului m-a atras, în primul rând, coperta, pe care o consider absolut genială (știu că multora nu le place, dar eu o ador). După copertă, a venit rândul descrierii să-mi facă cu ochiul: m-a intrigat încă de la început prin felul în care dezvăluie suficient despre poveste cât să intrige, dar fără să strice misterul din jurul ei. Acum, după ce am terminat cartea, nu pot spune decât că am adorat aventura lui Todd prin Lumea Nouă și că mi-aș fi dorit ca romanul să nu se mai termine.

Primele 20-30 de pagini ar putea fi o problemă pentru majoritatea cititorilor. Nici mie nu mi-a fost ușor să trec peste felul în care Patrick Ness a hotărât să-și scrie romanul, pentru că e al naibii de… neconvențional. Din câte am înțeles, autorul a făcut-o intenționat, și s-a folosit de greșeli de ortografie și de vocabular tocmai pentru a intra mai bine în pielea personajelor și pentru a descrie cât mai veridic viața coloniștilor din Prentisstown și nu numai. După cum spuneam, la început s-ar putea dovedi un hop imens peste care cititorul trebuie să sară, dar merită pe deplin, pentru că povestea lui Todd, ultimul băiat din Prentisstown, este una cu adevărat specială. Trebuie neapărat să menționez și faptul că, până la un anumit punct, nu am știut exact cărui gen îi aparține romanul. Câteodată părea o simplă distopie, alteori semăna cu un S.F., dar s-a dovedit a fi o combinație foarte reușită între cele două.

Chiar dacă acțiunea este considerabil mai lentă decât am fost obișnuiți din alte romane young adult, acest lucru nu m-a deranjat câtuși de puțin, ba chiar am apreciat faptul că s-a renunțat într-o oarecare măsură la acțiune în favoarea personajelor. Todd este un protagonist extrem de bine realizat, un om în adevăratul sens al cuvântului, o persoană cu multe calități, dar și cu o droaie de defecte, un supraviețuitor într-o lume în care domnește haosul. Felul în care vorbește, modul în care interacționează cu Viola – singura fată pe care a întâlnit-o până la vârsta de 13 ani, deciziile uneori pripite pe care le ia din cauza nervilor, momentele de răzvrătire, toate acestea contribuie la conturarea personalității lui remarcabile și fac din Todd unul dintre cele mai fascinante personaje din seriile citite de mine până acum.

Dar, cu toate că mi-a plăcut foarte mult de el, Todd nu este personajul meu preferat din carte. Manchee, câinele lui, a reușit să fure spectacolul de fiecare dată când apărea în peisaj, datorită Vacarmului său agitat și repetitiv. În lumea imaginată de autor animalele pot vorbi, această anomalie dând naștere unor situații de-a dreptul ridicole și, totodată, exagerat de amuzante. Manchee s-a comportat exact așa cum mi-am închipuit că s-ar comporta un câine capabil să comunice cu stăpânul său prin viu grai și de foarte multe ori a semănat cu Doug din filmul Up al celor de la Pixar, fiind adorabil în naivitatea sa și nespus de curios și de loial. Asta pe lângă faptul că mai mereu reușea să-l scoată din sărite pe Todd, de unde rezultă mai mult de jumătate dintre scenele haioase ale cărții. Veveriță!

doug-up

Partea cea mai interesantă a cărții mi s-a părut conceptul de Vacarm. Animalele și bărbații sunt afectați de acest virus într-un mod cu totul neașteptat: gândurile lor prind „viață” și pot fi văzute de către fiecare individ (asta dacă nu sunt ascunse, ceea ce este destul de greu de făcut), iar din această cauză, în Lumea Nouă, secretele nu sunt neapărat inexistente, dar se dovedește o corvoadă să le ții doar pentru tine.

Totuș, există un lucru pe care nu l-am apreciat la carte, și anume unul dintre antagoniști: Aaron. Mai exact, felul în care autorul s-a folosit de el. Aaron este un personaj complex, hipnotizant în nebunia lui, dar am simțit că nu a fost pus în valoare așa cum trebuia. El apare și dispare din peisaj atât de des, încât acțiunile lui par să își piardă din importanță la un moment dat, iar el, ca personaj, devine un soi de caricatură ștearsă. De fiecare dată când revine în cadru, nu am putut să nu îmi dau ochii peste cap și să mă gândesc, exasperat: „nu din nou!”, ceea ce nu este tocmai în regulă pentru un „băiat rău”.

Nu m-am așteptat ca Vocea pumnalului să-mi placă atât de mult, dar am fost cucerit de scriitura lui Patrick Ness, de lumea creată de acesta și de personajele fabuloase. Aștept cu nerăbdare următorul volum al trilogiei, pentru că acesta s-a terminat chiar când mi-a fost lumea mai dragă și simt că nu o să mai rezist mult fără să aflu ce se va întâmpla în continuare cu Todd și prietenii săi. Mulțumesc Editurii Trei pentru acest roman deosebit!