ISTORIA SE REPETĂ

harry_potter_camera_secretelor

TITLU: Harry Potter și camera secretelor (Harry Potter #2)

AUTOR: J.K. Rowling

PUBLICAT DE: Editura Egmont

DESCRIERE: Harry Potter este al doilea an la Hogwarts, Școala de Magie, Farmece și Vrăjitorii. Habar nu are că și anul acesta va fi la fel de plin de evenimente neașteptate… „Cel de-al doilea roman a lui Joanne Rowling este la fel de amuzant, înspăimântător și neașteptat, ca și primul.”

RECENZIE:

Harry Potter și camera secretelor a fost prima carte pentru care m-am trezit dis de dimineață într-o vacanță doar ca să o termin. Pentru multă vreme a fost cartea mea preferată, asta pentru că reușește să-și întreacă predecesorul prin și mai multă acțiune, doze mai mari de suspans și umorul caracteristic școlii Hogwarts.

Dacă primul volum a fost o indroducere uimitoare în lumea magică imaginată de Rowling, Camera secretelor surprinde prin felul în care povestea se complică și apar unele elemente extrem de importante pentru restul seriei.

Harry Potter și camera secretelor începe cu cea de-a douăsprezecea aniversare a lui Harry, aniversare ignorată de unchii săi din cauza unei întâlniri foarte importante (nu că i-ar fi acordat o prea mare importanță în alte situații). Harry primește niște avertismente cel puțin ciudate din partea lui Dobby, un spiriduș de casă (și personajul meu preferat din serie), care îl imploră să nu se întoarcă la Hogwarts. O serie de evenimente neobișnute au loc, vina cade asupra micului vrăjitor, iar lui Harry i se interzice să meargă la școală. Este salvat în ultima clipă de Ron și frații lui, iar împreună își petrec restul vacanței acasă la familia Weasley. Al doilea an la Hogwarts se dovedește la fel de magic și neprevăzut ca și primul, doar că pericolul este mai palpabil și nici chiar personajele principale nu sunt în siguranță. După ce pe un perete apare mesajul „Camera secretelor a fost deschisă! Dușmani ai moștenitorului, feriți-vă!”, unii elevi ai școlii sunt ținte sigure ale creaturii care bântuie pe coridoarele luminate de torțe ale Hogwarts-ului, iar Harry este învinuit pentru toate.

Nu am iubit cartea asta de la început, a durat ceva până am fost în stare să diger toate lucrurile care se întâplau și la sfârșit am întors ultima pagină cu un zâmbet enorm pe chip și mulțumit de mine că am reușit să mai citesc o carte (aveam 11 sau 12 ani pe atunci, așa că până și o carte de 200 de pagini mi se părea o realizare incredibilă). Despre acțiune spun doar că e uimitoare, iar felul în care Rowling leagă piesele între ele la sfârșit astfel încât să creeze o imagine completă, dar în același timp fragmentată, din care simți că lipsește ceva, merită toate laudele.

Ca de obicei, personajele sunt o plăcere de urmărit. Curajul nebun al lui Harry amestecat cu inteligența lui Hermione și comportamenul ușor naiv și glumeț al lui Ron sunt atracțiile seriei, dar în acest volum și-a făcut apariția cineva special, care a furat spectacolul. Dobby, spiridușul de casă, este și în ziua de azi personajul meu preferat din serie, daorită firii sale generoase, amuzante și a modului în care, deși mai mult i-a îngreunat viața, l-a ajutat pe Harry și a vrut să-l știe în siguranță. Exact ca un părinte iubitor.

Singurul mare defect pe care i l-am găsit cărții este faptul că are prea puține pagini. Cred că aș fi putut citi încă un volum numai despre Lockhart și născocirile sale, fără să mă plictisesc. Foarte important în contextul seriei, deși am impresia că multă lume tinde să-l ignore, al doilea roman al serei Harry Potter primește din partea mea un 9/10.

SCÂNTEIA CARE DECLANȘEAZĂ REVOLUȚIA

sfidarea

TITLU: Sfidarea (Jocurile foamei #2)

AUTOR: Suzanne Collins

PUBLICAT DE: Editura Nemira

DESCRIERE: Katniss și Peeta au caâștigat împreună sângeroasele Jocuri ale Foamei, sfidând pentru prima oară în istorie regulile impuse de Capitoliu. Reveniți în Districtul 12, după toate încercările înfruntate, convinși că au câștigat o viață sigură și decentă pentru ei și familiile lor, speră că va urma o lungă perioada de pace. Dar, în timp ce Katniss și Peeta parcurg obligatoriul Tur al Învingătorilor, apar zvonuri despre o revoltă printre locuitorii districtelor. Iar în ochii conducătorilor, ei sunt sursa acestei rebeliuni. Dacă nu vor reuși să convingă națiunea Panemului că sunt în continuare îndrăgostiți nebunește, consecințele ar putea fi dezastruoase…

RECENZIE:

Jocurile foamei m-a luat prin surprindere pentru că, deși am văzut filmul și mi-a plăcut (dar nu am fost înnebunit după el), mă așteptam la o lectură greoaie și nicidecum la fel de alertă precum s-a dovedit a fi. Îmi făceam probleme că nu aveam să mă bucur de carte din câteva motive, cele mai importante fiind că știam, în mare, cum avea să se desfășoare acțiunea și pentru că era primul roman distopic pe care urma să îl citesc. Vă imaginați cât de nerăbdător am fost să pun mâna pe Sfidarea, imediat după ce am terminat primul volum al trilogiei imaginate de Suzanne Collins, mai ales pentru că toți fanii seriei erau de acord într-o privință: Sfidarea e cel mai bun roman din serie. Și chiar că nu i-am putut contrazice de această dată!

Sfidarea începe imediat după ce Katniss și Peeta se întorc, victorioși, în Districtul 12. Fiind câștigători ai celei de-a 74-a ediție a Jocurilor, cei doi au parte de unele privilegii din partea Capitoliului, dar asta nu îi împiedică să resimtă povara luptelor pe viață și pe moarte din arenă. Cel mai mult pare a suferi Katniss, deoarece unele pierderi au însemnat mai mult pentru ea decât pentru Peeta, și se trezește mereu din coșmaruri teribile în care își amintește ororile la care au fost supuși de către Capitoliu. Lucrurile nu stau prea bine nici pentru nemilosul dictator, președintele Snow, deoarece în majoritatea districtelor lucrurile scapă de sub control, iar el o învinuiește pe Katniss pentru tot ce se întâmplă. După ce primește o vizită din partea președintelui, Katniss pleacă, împreună cu Peeta, Haymitch, mentorul lor și  fabuloasa Effie în Turneul Triumfal, un tur al celor 12 Districte în care cei doi trebuie să convingă oamenii că nu s-au prefăcut în arenă și că sunt, cu adevărat, îndrăgostiți. Lucrurile o iau cu adevărat razna atunci când, pentru a 75-a ediție a Jocurilor, numită Jubileul Pacificării, regulile se schimbă, iar Katniss se trezește din nou aruncată în cel mai îngrozitor coșmar al său.

Sfidarea e un roman care se citește cu sufletul la gură, fără pauze, deoarece acțiunea e atât de uimitoare și se întâmplă atât de multe lucruri pe parcursul capitolelor, încât până și o pauză de 5-10 minute ar părea prea mult. Nu știu cum a reușit, dar cert e că Suzanne Collins a făcut din Sfidarea nu doar o continuare bunicică a Jocurilor foamei, ci acea continuare, un roman care, cred eu, va rămâne pentru multă vreme un exemplu despre cum trebuie scris un sequel. Mizele sunt mai mari ca oricând, pericolul pândește la orice oră, iar personajele și așa bine conturate din primul volum primesc noi retușuri care le fac să pară și mai reale, și mai umane.

Katniss nu mai e fata speriată din Districtul 12, cea pe care toți o ignoră, ci devine un adevărat simbol al speranței într-un viitor mai bun și își intră surprinzător de bine în rol. Nici Peeta nu mai e băiatul brutarului, povara celorlalți; el are parte de cea mai frumoasă dezvoltare și ajunge un pion de temut în lupta pentru supraviețuire în special datorită inteligenței și charismei sale. Dintre personajele noi, mi s-a părut că au ieșit în evidență Finnick și Johanna, deoarece au avut de jucat cele mai importante roluri în ultima treime a cărții. În rest, președintele Snow e la fel de impozant și amenințător, Effie e ceva mai extravagantă, iar pe Haymitch ajungem să-l cunoaștem mai bine și să-i înțelegem acțiunile.

Singura mea problemă cu romanul a fost prezența lui Gale. Personajul lui mi s-a părut slab conturat, nu a dat dovadă de vreo calitate surprinzătoare care să îl facă să iasă în evidență, singurul lui rol în toată povestea a fost acela de a fi acolo pentru obligatoriul și atât de enervantul triunghi amoros de care scriitorii par să nu se poată dezlipi în ultima vreme. Dacă Gale nu ar fi existat, povestea nu ar fi avut nicicum de suferit și ne-ar fi scutit de povara unei părți care nu era neapărat necesară.

Nu pot să-i dau cărții decât 10/10. A fost, cu adevărat, o lectură memorabilă și nici măcar micul defect precizat mai devreme nu mă poate opri să nu ador Sfidarea. După cum știți, romanul a fost ecranizat la sfârșitul anului trecut și, dacă ar fi să compar cartea cu filmul, mi-ar fi imposibil să mă decid care mi-a plăcut mai mult. Ambele sunt perfecte.

Off topic: în sfârșit am apucat să completez o rubrică pe care am cam evitat-o, așa că dacă doriți să mă cunoașteți mai bine, vă invit să citiți mica încercare de a vorbi despre mine din secțiunea DESPRE.

AL DOILEA ACT: RĂZBOIUL CELOR 5 REGI

inclestarea_regilor

TITLU: Încleștarea regilor (Cântec de gheață și foc #2)

AUTOR: George R.R. Martin

PUBLICAT DE: Editura Nemira

DESCRIERE: Încleştarea regilor este cea de-a doua carte din saga fantasy CÂNTEC DE GHEAŢĂ ŞI FOC. O complexă intrigă politică, dinastii rivale, iubiri, trădri, sfetnici răuvoitori, regi incapabili, cavaleri, castele, codri de nepătruns, un gigantic zid de apărare împotriva forţelor neştiute, bastarzi şi dragoni de mult dispăruţi. Tărâmul uitat al luptei şi răzbunării, al vrăjitoriei şi războiului. O poveste în care fecioarele se aliază cu nebunii, fraţii complotează unul împotriva celuilalt, iar morţii se ridică pentru a întuneca pământul. Într-un climat al incestului şi al fratricidului, al alchimiei şi al crimei, preţul gloriei va fi măsurat în sânge şi va fi plătit celor mai cruzi învingători. Timpul şi-a ieşit din matcă. Vara de zece ani, liniştită şi îmbelşugată, îşi anunţa sfârşitul, iar răceala dură a iernii se apropia ca o bestie înfuriată. Cei doi conducători care asiguraseră liniştea tărâmului, Lordul Eddard Stark şi Regele Robert Baratheon, au căzut pradă intrigilor şi trădării. De la fortăreaţa Piatra Dragonului până la tărâmurile ameninţătoare din Winterfell, haosul a pus stăpânire pe toată suflarea, iar pretendenţii la tronul Celor Şapte Regate s-au hotărât să îşi impună voinţa prin foc şi distrugere.

RECENZIE:

Eram fascinat de lumea lui George R.R. Martin cu mult înainte să pun mâna pe cele 5 volume din Cântec de gheață și foc, asta datorită serialului bazat pe saga autorului american. Nu cred că are rost să spun că am adorat primul volum și așteptam cu nerăbdare să ajung la cel de-al doilea. Încleștarea regilor nu a dezamăgit nicio secundă, a luat toate ingredientele care au făcut din Urzeala tronurilor acea lectură incredibilă și a adăugat noi întorsături de situație, noi conflicte și mai dramatice, mai multă acțiune și, din păcate pentru mine, multe alte personaje.

Acțiunea din cel de-al doilea volum al seriei are loc imediat după ce Daenerys a reușit să aducă pe lume trei dragoni, în urma vrăjilor necurate care i-au provocat atâta durere la sfârșitul primei cărți. Nașterea dragonilor e acompaniată de înceata revenire a magiei în Westeros și Essos și de o cometă roșie care guvernează peste întreaga desfășurare de forțe din Încleștarea regilor. Daenerys și khalasarul ei ajung în cel mai măreț oraș dintre toate, Qarth, și e nevoită să treacă prin nenumărate încercări până să poată avansa în misiunea ei de a revendica Tronul de fier. Înapoi în Westeros, lucrurile nu stau prea bine pentru familia Lannister, Debarcaderul Regelui fiind amenințat de puternica flotă a lui Stannis Baratheon, fratele lui Robert, succesorul de drept al Tronului. Greul cade pe umerii lui Tyrion, care pentru moment e Mână a Regelui, și este nevoit să apere orașul de atacul iminent. În nord, Catelyn Stark, îndurerată de pierderea recentă, face un lucru necugetat pentru care ajunge să fie considerată o trădătoare a cauzei fiului său, Robb. Și mai la nord, Jon Snow și un grup de oameni ai Rondului ajung pe tărâm necunoscut, lăsând Zidul în urmă și aventurându-se pe hotarele sălbaticilor.

Încleștarea regilor mărește mizele și așa uriașe din primul volum și aduce un plus de acțiune, magie și neprevăzut. Pericolul e mai real și mai palpabil ca niciodată și senzația că niciun personaj nu este în siguranță se strecoară printre fiecare rând. Felul în care George R.R. Martin reușește să mențină interesul viu și să surprindă mereu, cu toate că volumul acesta se apropie de 900 de pagini, este cu adevărat de apreciat. Nu spun că nu sunt momente plictisitoare, pentru că majoritatea capitolelor Sansei și ale lui Bran mi s-au părut greu de parcurs, dar în rest am găsit totul deosebit de interesant.

Cum îi șade bine oricărui sequel, și Încleștarea regilor aduce în lumina reflectoarelor o suită de personaje noi. Doar că în cazul lui Martin nu e vorba de 2-3, ci de zeci. Nu știu dacă e un lucru neapărat rău, dar multitudinea de personaje cu nume imposibil de reținut sau care seamănă între ele reprezintă cea mai mare pată neagră a cărților din saga Cântec de gheață și foc.  Însă, cu toate că majoritatea mi s-au părut mai degrabă inutile, au fost câteva care au ieșit în evidență. Brienne, Melisandre și Jaqen sunt cei trei care mi-au captat interesul, în special datorită abilităților deosebite și a personalităților remarcabile, și cu siguranță le voi urmări dezvoltarea cu atenție pe parcursul următoarelor volume.

Am fost pe deplin prins în mrejele politice și magice ale acestei lumi, în care atenția la detaliu este la un cu totul alt nivel și straturile personalităților majorității celor implicați în aceste „jocuri” sunt numeroase și atât de bine conturate încât pare imposibil să fie doar personaje fictive. Cu toate plusurile sale, mi-aș fi dorit ca Încleștarea regilor să fi avut mai multe scene în care magia să-și facă de cap, iar dragonii să fi apărut mai mult.

Chiar dacă în jur de 70% din carte a fost ecranizată în cel de-al doilea sezon din Game of thrones, au existat unele fragmente sau chiar capitole întregi care m-au luat prin surprindere și au menținut viu interesul meu pentru roman. Încleștarea regilor primește un bine-meritat 9,5/10 din partea mea, pentru că a plusat mult față de primul volum în multe privințe, dar a avut unele scăpări care îl împiedică a aibă nota maximă.

PRIMUL ACT: JOCUL PUTERII

got

TITLU: Urzeala tronurilor (Cântec de gheață și foc #1)

AUTOR: George R.R. Martin

PUBLICAT DE: Editura Nemira

DESCRIERE: Într-un ţinut în care verile pot dura ani în şir şi iernile o viaţă, primejdia se arată la orizont. Vine iarna şi pe plaiurile îngheţate de la nord de Winterfell forţe întunecate şi stranii îşi adună puterile în spatele Zidului ce protejează întregul regat Westeros. În mijlocul conflictului se află familia Stark de Winterfell, oameni la fel de aspri şi neîndurători ca pământul pe care îl stăpânesc. Un tărâm al extremelor, de la fortăreţele de piatră ale iernii la castelele belşugului şi ale verii, în care lorzi şi prinţese, soldaţi şi vrăjitori, asasini şi bastarzi iubesc, se luptă şi uneltesc pentru a supravieţui. Între intrigi şi comploturi, tragedie şi trădare, victorie şi teroare, soarta familiei Stark, a aliaţilor ei şi a inamicilor atârnă de un fir de păr, în timp ce toţi încearcă să câştige cel mai periculos joc dintre toate: urzeala tronurilor.

RECENZIE:

Fiind un fan înfocat al serialului Game of thrones, înăuntrul meu se dădea o luptă aprinsă. O parte din mine își dorea să afle ce se întâmplă în continuare cu personajele, fără să aștepte un an între sezoane. Cealaltă parte încerca să mențină surpriza momentelor ce aveau să vină și, ca să o spun pe cea dreaptă, îi era puțin teamă de „monstruozitățile” alea de peste 800 de pagini fiecare. Până la urmă am cedat tentației și mi-am cumpărat cele cinci volume din Cântec de gheață și foc, pe care le-am devorat în tot atâtea săptămâni.

Saga high-fantasy a lui George R. R. Martin începe în forță cu acest prim volum care nu doar că pregătește terenul pentru cărțile viitoare, ci este în sine un amalgam de răsturnări de situație și momente șocante care te fac să te întrebi „oare ce se va întâmpla în continuare?”.

Scris din perspectiva mai multor personaje, romanul Urzeala tronurilor oferă o viziune mult mai amplă asupra lumii create de autor față de alte romane ale genului. În acest prim volum, personajele din perspectiva cărora ne sunt relatate evenimentele sunt Eddard, Catelyn, Bran, Sansa și Arya din casa Stark, Jon Snow – bastardul lui Eddard, Tyrion din casa Lannister și Daenerys din casa Targaryen. Dacă la început poate părea dificil de urmărit din această situație, încetul cu încetul te obișnuiești, asta pentru că autorul îi atribuie fiecărui personaj propriul story arc dacă nu uimitor, măcar interesant. Bine, poate mai puțin lui Bran. Pentru moment.

După cum reiese din ce am spus mai devreme, povestea acestui volum se învârte în mare parte în preajma familiei Stark din Winterfell. Eddard e Lord de Winterfell, Paznic al Nordului și unul dintre cei mai importanți oameni ai ținutului Westeros. Și tocmai din această cauză, Regele Robert Baratheon, prietenul său din copilărie, îi face o vizită (împreună cu soția sa, Regina Cersei din casa Lannister, cei trei copiii ai lor: Joffrey, Tommen și Myrcella și frații ei Jaime – gemănul reginei, supranumit regicidul și Tyrion – cel mai awesome pitic din toate timpurile) pentru a-l ruga să accepte postul de Mână a regelui și să părăsească Winterfell-ul. Eddard acceptă și pleacă spre Debarcaderul Regelui, împreună cu fiicele sale, lăsând-o pe Catelyn singură cu cei trei fii ai lor: Robb, Bran și Rickon. Asta pentru că Bran a suferit un accident și nu poate călători, Rickon este prea mic, iar Robb trebuie să învețe care sunt îndatoririle Lordului de Wintefell, titlu care îi va reveni peste câțiva ani. Jon Snow, bastardul lui Eddard, pleacă spre Zid, o construcție uriașă de gheață care apără ținutul de ororile din Nord, pentru a se înrola în Rondul de Noapte, o societate din care fac parte, pe lângă cei care au ales de bună voie Zidul, scursurile celor 7 regate. Iar în Essos, peste mare, așteaptă Daenerys și Viserys din casa Targaryen, frate și soră, ultimii care partă numele străvechii familii și adevărații moștenitori ai tronului din Westeros. Viserys își vinde sora lui khal Drogo, conducătorul unui khalasar dohraki, în schimbul promisiunii unei armate. Daenerys este la început îngrozită de impunătorul khal, dar între cei doi ajunge să se nască o frumoasă poveste de dragoste și respect. Îmi e greu să povestesc mai mult despre acțiunea cărții, fără să intru în acel nefast teritoriu al spoilerelor. Ce am rezumat este doar începutul, iar de aici lucrurile o iau razna!

Partea fascinantă la această carte, ca de altfel la întreaga serie, sunt personajele. Îndepărtându-se de șabloanele genului fantasy, George R. R. Martin ne oferă o întreagă suită de participanți în acest joc al tronurilor, fiecare minunat construit, astfel încât să-i fie evidențiate atât calitățile, cât și defectele. Da, Cersei e o nenorocită fără scrupule, dar tot ce face este pentru că-și iubește copiii. Sansa acționează prostește și minte pentru a-l apăra pe Joffery, asta doar pentru că a fost crescută cu povești cu prinți și prințese și crede că acesta e cel mai bun mod de a acționa. Catelyn e impulsivă, ia hotărâri pripite fără să aștepte și dovezi care să le susțină, tocmai pentru că e devotată familiei. Eddard e, probabil, cel mai apropiat de standardul de erou, însă și el are o parte mai întunecată și nu se sfiește să se folosească de așii din mânecă pentru a amenința. Iar Daenerys… Ea cred că are parte de cea mai frumoasă evoluție în acest volum. Ea și Arya. Desigr, nici lor nu le lipsesc defectele, dar situațiile prin care au trecut la vârste fragede parcă mai diluează din ele. Singurul despre care pot spune că e cu adevărat construit doar din defecte și părți proaste e Joffrey, răsfățatul prinț. Doamne, îl urăsc pe copilul ăla!

Mi-a plăcut atenția la detaliu cu care autorul a conturat această lume. Fiecare familie are un stindard și un motto care să îi reprezinte. De exemplu, Targaryenii – vestiți călăreți de dragoni, au drept stindard un dragon roșu cu trei capete, pe fundal negru, iar motto-ul lor este „sânge și foc”. Iar istoriile fiecărie case sunt atât de bogate și se întrepătrund mereu, încât pare imposibil ca Westeros-ul să fie doar un ținut fictiv și nu o locație din lumea reală. Un alt lucru care mi s-a părut ingenios a fost atribuirea bastarzilor același nume de familie, în funcție de locul din care vin. De exemplu, numele de familie a lui Jon e Snow, asta pentru că e un om al nordului. Mai sunt și Sand, pentru locuitorii aridului Dorne, sau Rivers pentru cei care vin din Ținuturile Riverane.

Singura chestie care m-a deranjat (și voi aminti de asta de fiecare dată) a fost numărul mult prea mare de personaje. Mereu apar și dispar oameni, importanți sau nu, iar numele lor sunt atât de asemănătoare încât de foarte multe ori am fost confuz. Partea proastă e că, pe măsură ce avansează saga, vor apărea tot mai multe personaje.

Intriga atent construită, personajele memorabile, frumusețea Westeros-ului și acel strop de fantasy de la final care te face să-ți dorești mai mult, toate contribuie la succesul acestei serii și la locul de cinste pe care îl are în biblioteca mea. Urzeala tronurilor primește 9/10 din partea mea. Asta doar pentru că în serie vor urma cărți mult mai bune.