FEREȘTE-TE DE APELE ASTEA – recenzie ÎN APE ADÂNCI, de Paula Hawkins

TITLU: În ape adânci

AUTOR: Paula Hawkins

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Nel Abbott este moartă. E ultima dintr-un lung șir de femei înghiţite de apele întunecate ale râului. Sora ei, Jules, e măcinată de regretul că i-a ignorat strigătul de ajutor și are certitudinea că Nel nu s-a sinucis. Ferește-te de apele liniștite. Nu știi niciodată ce ascund.

RECENZIE:

Încă țin minte cu cât entuziasm am parcurs anteriorul roman al Paulei Hawkins, extrem de cunoscutul și apreciatul Fata din tren; apoi am văzut filmul și, cu toate că Emily Blunt (pe care o ador, de altfel) nu a prea arătat a Rachel, felul în care a intrat în pielea personajului a fost ceva demn de toate laudele și m-a făcut să ignor micile imperfecțiuni specifice oricărei ecranizări. Anul acesta, lista pe care mi-am pregătit-o pentru Bookfest a fost completată de cel mai recent efort literar al lui Hawkins, În ape adânci, un roman care promitea multe: premisă deosebit de interesantă, mister cât cuprinde, o distribuție generoasă și, cu riscul de a părea superficial, o copertă de la care nu mi-am putut lua ochii minute în șir. Toate ingredientele unui succes, ai zice. Ei bine, lucrurile nu stau chiar așa, din păcate.

Jules Abbott se întoarce în orașul natal, Beckford, după ce sora ei, Nel, este găsită moartă în Bulboana Înecaților, probabil cea mai definitorie locație a micului oraș englezesc. În scurt timp, Jules începe să-și pună diverse întrebări legate de moartea surorii ei, fotograf și scriitor, al cărei proiect de suflet/obsesie era adunarea poveștilor tuturor femeilor înecate în Bulboană începând cu secolul XVII, când majoritatea victimelor au fost judecate pentru acuzații de vrăjitorie. Oare Nel chiar s-a sinucis? Sau a fost ceva mai mult de atât? Și ce legătură ar putea exista între moartea ei și soarta similară a lui Katie Whittaker, cea mai bună prietenă a fiicei adolescente a lui Nel, Lena?

Urăsc că trebuie să spun asta, dar În ape adânci mi-a displăcut enorm, și nu pot exista decât doi inculpați: așteptările mele mult prea mari ori însăși Paula Hawkins, care s-a întins mai mult decât îi permitea plapuma. O să explic imediat la ce mă refer, însă după ce voi fi întocmit o listă cu lucrurile bune pe care le-am întâlnit de-a lungul călătoriei mele prin Beckford. Primul lucru pe care vreau să-l aduc în discuție este stilul aproape hipnotizant al autoarei, care te poartă prin cele mai întunecate cotloane ale minții umane în moduri la care nu te-ai fi așteptat nicicând, te vrăjește și îngrozește prin descrieri exacte, aproape reci și mult prea calculate, și ia pe nepregătite cu dezvăluiri surprinzătoare sau acțiune palpitantă. Stilul și construcția unor personaje – imperfecte până la rădăcini – mi s-au părut singurele asemănări între Fata din tren și În ape adânci, asemănări pe care le-am apreciat în majoritatea timpului. Al doilea lucru care mi-a plăcut enorm la carte – și ultimul, din păcate – a fost atmosfera întunecată, aproape toxică, ticsită de secrete ce plana deasupra orașului Beckford și modul în care acestea ieșeau la iveală treptat, dezvăluind câte un act rușinos pe rând, până când adevărul ne-a fost făcut cunoscut în toată splendoarea lui… există un cuvânt în română pentru „anticlimactic„?

Pentru că, oricât de mult build-up ar fi existat până în acel moment, sfârșitul a fost un mare fâs, de parcă autoarea ar fi intrat în pană de idei-după ce a lungit povestea cu mai bine de 100 de pagini inutile-și, decât să lase romanul neterminat, mai bine i-a trântit, la propriu, o încheiere de toată jena și l-a trimis editurii. Cred că v-ați dat seama că am început să torai vrute și nevrute despre ceea ce nu mi-a plăcut la carte, și au fost destule. Pe lângă finalul dezamăgitor, cartea a suferit de probleme de pacing, acțiunea fiind dozată inegal, aproape haotic, de la început și până la sfârșit, astfel încât au existat capitole plictisitoare luuungi care nu au fost compensate imediat după de unele ceva mai alerte, ci au continuat tot în același ritm, dar și capitole intense, ceva mai scurte ce-i drept, la foc continuu. Apoi ar mai fi problema personajelor sau, mai bine spus, a numărului lor – plapuma despre care vorbeam mai devreme. Poate că George R.R. Martin a demonstrat că poți scrie povești epice, ale căror fire narative să implice zeci, poate chiar sute de personaje și că publicul gustă un roman scris din mai multe perspective, însă Paula Hawkins nu a reușit să jongleze chiar atât de bine cu vocile și personalitățile fiecărui personaj în parte, astfel încât durează enorm până să ajungi să reușești să memorezi cine e cine (asta dacă nu ți-ai făcut la începutul lecturii un bilețel cu numele personajelor și rolurile pe care acestea le au, așa cum am văzut la un booktuber din străinătate și m-am înjurat singur că nu m-am gândit și eu la asta). Și, cum nu ajungi să te obișnuiești cu personajele decât spre final, e de la sine înțeles că nu reușești nici să relationezi cu ele; sau cel puțin eu așa am pățit, aproape toate fiindu-mi… nu antipatice, ci mai degrabă indiferente. Singurele personaje pe care le-am urmărit cu interes au fost Jules și Lena, cele două fiind probabil cele mai intrigante și „bolnave”, dacă e să zic asta, din toată distribuția.

În ape adânci a avut, probabil, prea multe așteptări de întrunit și din această cauză mi-a displăcut în mod special. Dacă ar fi să rezum gândurile mele despre roman într-un singur cuvânt, iar acel cuvânt să nu fie „dezamăgitor”, aș spune că a fost un haos, și nici măcar un haos frumos. Prea multe personaje neinteresante, un mister cu potențial enorm și care a fost rezolvat în cel mai „meh!” mod cu putință. Mă doare sufletul (bine, bucățica de suflet care mi-a mai rămas) să închei recenzia uneia dintre cărțile pe care le-am așteptat încă de când a fost anunțată publicarea ei, dar În ape adânci a fost una dintre cele mai mari dezamăgiri literare peste care am dat în ultima vreme și sper, chiar sper, că Paula Hawkins își va reveni cu următorul ei roman.

Mulțumesc editurii Trei pentru exemplarul oferit spre recenzie!

RATING

VIAȚA NU ESTE UN PARAGRAF

TITLU: Fata din tren

AUTOR: Paula Hawkins

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Rachel merge în fiecare dimineaţă cu acelaşi tren. Ştie că va aştepta la acelaşi semnal defect, timp în care va urmări ritualul de dimineaţă al unui cuplu ce locuieşte într-o casă de lângă calea ferată. I-a botezat „Jess şi Jason” şi viaţa lor i se pare perfectă. Până când într-o zi vede ceva ce o şochează. Totul se schimbă şi Rachel are şansa de a lua parte la vieţile pe care le-a observat doar de pe margine.

RECENZIE:

Nu e un secret că ador thrillerele. Fata dispărută, probabil cel mai cunoscut roman al lui Gillian Flynn, a fost cartea care mi-a deschis apetitul pentru mistere seducătoare, anchete polițiste imposibile și explorarea celor mai întunecate cotloane ale minții umane. Fata din tren mi-a făcut cu ochiul încă de la apariție, fiind catalogată de mulți drept o versiune mai alertă și mult mai creepy a Fetei dispărute. Citind descrierea (destul de sumară, ce-i drept, așa cum îi șade bine oricărui roman care vrea să se joace cu mintea ta) de pe spatele cărții de mai multe ori, mi-am închipuit, asemeni lui Rachel, zeci de scenarii diferite și tot atâtea răsturnări de situație imprevizibile. Fata din tren a fost un mister imposibil de descifrat, de la început până la sfârșit, o călătorie zdruncinătoare în mințile unor persoane cu probleme serioase: alcoolismul, minciuna și adulterul.

Acum, că am terminat cartea, pot spune că are doar trei lucruri în comun cu povestea lui Nick și Amy: ambele romane creează dependență și au tendința de a-ți acapara gândurile; cărțile sunt narate din mai multe perspective, una dintre ele fiind cea a victimei și, ușor, ușor, prin însemnările din jurnalul lui Amy și „jurnalul” lui Megan aflăm ce s-a întâmplat de fapt; iar ultimul, dar nu cel din urmă element pe care îl împart cele două opere este „fata” din titlu 😉

Fata din tren este Rachel: alcoolică, divorțată, șomeră. Doar una din cele trei voci care narează romanul, Rachel mi s-a părut unul dintre protagoniștii cei mai puțin de încredere din câți am întâlnit. Gândurile sale sunt un amestec neomogen de furie, tristețe, neajutorare și dorința de a se face utilă. Din nefericire pentru ea, ele sunt și foarte ușor influențabile de către factorii din exterior, iar acest lucru nu o ajută deloc atunci când se trezește în mijlocul anchetei și, implicit, furtunii mediatice stârnite de dispariția lui Megan. Încă de la început, Rachel mi s-a părut o persoană stranie. Călătorește zi de zi cu trenul doar pentru a păstra aparențele, pentru a-i servi prietenei sale minciuna cum că încă mai lucrează. Iar în timpul acestor călătorii, Rachel trece pe lângă niște case, dintre care una este chiar fosta ei locuință. Doar că nu aceasta îi captează imaginația, ci una aflată puțin mai jos pe stradă, unde un cuplu aparent perfect își vede de viața aparent perfectă. Rachel îi numește Jess și Jason și, de fiecare dată când îi vede, nu se poate abține și își închipuie diverse chestii despre ei. Asta până când, într-o zi ca oricare alta, observă o schimbare care o zdruncină din temelii.

După cum spuneam, Rachel e genul acela de personaj în care nu poți avea încredere oricât de mult ți-ai dori. Episoadele ei de beție sunt la fel de dese precum ciupercile apărute după o ploaie de vară și, din păcate, vin la pachet cu pierderi de memorie. Întâmplarea face ca Rachel să fie martoră la cele întâmplate în seara dispariției lui Megan, dar din cauza stării sale nu a reținut nimic și, simțind din plin efectele neplăcute ale remușcărilor, încearcă să pună cap la cap piesele alunecoase ale unui puzzle imposibil și să rezolve misterul acelei nopți fatidice. Gândurile lui Rachel sunt bolnave, tulburătoare, dătătoare de fiori, dar tocmai datorită acestor defecte am adorat-o. Nu e perfectă și de cele mai multe ori se rușinează din această cauză, încearcă să-și facă ordine în viață și nu reușește, suferă pentru că a fost trădată… ca orice om normal.

Megan și Anna, celelalte naratoare ale cărții, nu ies în evidență chiar atât de mult ca Rachel, dar asta nu înseamnă că poveștile lor sunt mai prejos. Megan este o femeie aparent normală, dar pe care o traumă din trecut a marcat-o profund și nici până în ziua dispariției sale nu și-a putut reveni. Anna, nevasta fostului soț al lui Rachel, are grave probleme cu încrederea și, din cauza suspiciunilor, ajunge să cedeze patimilor alcoolului și devine, treptat, o copie fidelă a femeii pe care o urăște din tot sufletul: își pierde zilele căutând indicii despre presupusa infidelitate a soțului său, își îneacă amarul în băutură și ajunge chiar să gândească precum Rachel.

Singurul lucru care nu mi-a plăcut la Fata din tren a fost că vocile celor trei protagoniste au fost destul de asemănătoare. Capitolele își păstrează aceeași formă de jurnal indiferent că narează Rachel, Megan sau Anna. Poate ar fi fost o idee mai buna ca doar părțile scrise din perspectiva lui Rachel să fi fost scrise astfel, ca un soi de „jurnal al beției” sau ceva de genul; cu siguranță ar fi adăugat un strop de autenticitate și ar fi sporit farmecul macabru al romanului. Dar asta e doar o nemulțumire personală și nu știrbește aproape deloc din farmecul romanului.

Fata din tren este un thriller psihologic incredibil, care te ține lipit de paginile sale până la sfârșit când, așa cum îi stă bine orăcărei cărți de genul acesta, te lovește în moalele capului și te lasă fără cuvinte. Stilul de scriere mi-a reamintit puțin de cel al lui Flynn: rece, dur, distant, perfect. Un roman excepțional, ale cărui personaje sunt fascinant de bolnave în gândire, Fata din tren te va face să privești cu alți ochi oamenii pe care crezi că îi cunoști.

Mulțumesc editurii Trei pentru acest roman excepțional!