TITLU: În ape adânci
AUTOR: Paula Hawkins
PUBLICAT DE: Editura Trei
DESCRIERE: Nel Abbott este moartă. E ultima dintr-un lung șir de femei înghiţite de apele întunecate ale râului. Sora ei, Jules, e măcinată de regretul că i-a ignorat strigătul de ajutor și are certitudinea că Nel nu s-a sinucis. Ferește-te de apele liniștite. Nu știi niciodată ce ascund.
RECENZIE:
Încă țin minte cu cât entuziasm am parcurs anteriorul roman al Paulei Hawkins, extrem de cunoscutul și apreciatul Fata din tren; apoi am văzut filmul și, cu toate că Emily Blunt (pe care o ador, de altfel) nu a prea arătat a Rachel, felul în care a intrat în pielea personajului a fost ceva demn de toate laudele și m-a făcut să ignor micile imperfecțiuni specifice oricărei ecranizări. Anul acesta, lista pe care mi-am pregătit-o pentru Bookfest a fost completată de cel mai recent efort literar al lui Hawkins, În ape adânci, un roman care promitea multe: premisă deosebit de interesantă, mister cât cuprinde, o distribuție generoasă și, cu riscul de a părea superficial, o copertă de la care nu mi-am putut lua ochii minute în șir. Toate ingredientele unui succes, ai zice. Ei bine, lucrurile nu stau chiar așa, din păcate.
Jules Abbott se întoarce în orașul natal, Beckford, după ce sora ei, Nel, este găsită moartă în Bulboana Înecaților, probabil cea mai definitorie locație a micului oraș englezesc. În scurt timp, Jules începe să-și pună diverse întrebări legate de moartea surorii ei, fotograf și scriitor, al cărei proiect de suflet/obsesie era adunarea poveștilor tuturor femeilor înecate în Bulboană începând cu secolul XVII, când majoritatea victimelor au fost judecate pentru acuzații de vrăjitorie. Oare Nel chiar s-a sinucis? Sau a fost ceva mai mult de atât? Și ce legătură ar putea exista între moartea ei și soarta similară a lui Katie Whittaker, cea mai bună prietenă a fiicei adolescente a lui Nel, Lena?
Urăsc că trebuie să spun asta, dar În ape adânci mi-a displăcut enorm, și nu pot exista decât doi inculpați: așteptările mele mult prea mari ori însăși Paula Hawkins, care s-a întins mai mult decât îi permitea plapuma. O să explic imediat la ce mă refer, însă după ce voi fi întocmit o listă cu lucrurile bune pe care le-am întâlnit de-a lungul călătoriei mele prin Beckford. Primul lucru pe care vreau să-l aduc în discuție este stilul aproape hipnotizant al autoarei, care te poartă prin cele mai întunecate cotloane ale minții umane în moduri la care nu te-ai fi așteptat nicicând, te vrăjește și îngrozește prin descrieri exacte, aproape reci și mult prea calculate, și ia pe nepregătite cu dezvăluiri surprinzătoare sau acțiune palpitantă. Stilul și construcția unor personaje – imperfecte până la rădăcini – mi s-au părut singurele asemănări între Fata din tren și În ape adânci, asemănări pe care le-am apreciat în majoritatea timpului. Al doilea lucru care mi-a plăcut enorm la carte – și ultimul, din păcate – a fost atmosfera întunecată, aproape toxică, ticsită de secrete ce plana deasupra orașului Beckford și modul în care acestea ieșeau la iveală treptat, dezvăluind câte un act rușinos pe rând, până când adevărul ne-a fost făcut cunoscut în toată splendoarea lui… există un cuvânt în română pentru „anticlimactic„?
Pentru că, oricât de mult build-up ar fi existat până în acel moment, sfârșitul a fost un mare fâs, de parcă autoarea ar fi intrat în pană de idei-după ce a lungit povestea cu mai bine de 100 de pagini inutile-și, decât să lase romanul neterminat, mai bine i-a trântit, la propriu, o încheiere de toată jena și l-a trimis editurii. Cred că v-ați dat seama că am început să torai vrute și nevrute despre ceea ce nu mi-a plăcut la carte, și au fost destule. Pe lângă finalul dezamăgitor, cartea a suferit de probleme de pacing, acțiunea fiind dozată inegal, aproape haotic, de la început și până la sfârșit, astfel încât au existat capitole plictisitoare luuungi care nu au fost compensate imediat după de unele ceva mai alerte, ci au continuat tot în același ritm, dar și capitole intense, ceva mai scurte ce-i drept, la foc continuu. Apoi ar mai fi problema personajelor sau, mai bine spus, a numărului lor – plapuma despre care vorbeam mai devreme. Poate că George R.R. Martin a demonstrat că poți scrie povești epice, ale căror fire narative să implice zeci, poate chiar sute de personaje și că publicul gustă un roman scris din mai multe perspective, însă Paula Hawkins nu a reușit să jongleze chiar atât de bine cu vocile și personalitățile fiecărui personaj în parte, astfel încât durează enorm până să ajungi să reușești să memorezi cine e cine (asta dacă nu ți-ai făcut la începutul lecturii un bilețel cu numele personajelor și rolurile pe care acestea le au, așa cum am văzut la un booktuber din străinătate și m-am înjurat singur că nu m-am gândit și eu la asta). Și, cum nu ajungi să te obișnuiești cu personajele decât spre final, e de la sine înțeles că nu reușești nici să relationezi cu ele; sau cel puțin eu așa am pățit, aproape toate fiindu-mi… nu antipatice, ci mai degrabă indiferente. Singurele personaje pe care le-am urmărit cu interes au fost Jules și Lena, cele două fiind probabil cele mai intrigante și „bolnave”, dacă e să zic asta, din toată distribuția.
În ape adânci a avut, probabil, prea multe așteptări de întrunit și din această cauză mi-a displăcut în mod special. Dacă ar fi să rezum gândurile mele despre roman într-un singur cuvânt, iar acel cuvânt să nu fie „dezamăgitor”, aș spune că a fost un haos, și nici măcar un haos frumos. Prea multe personaje neinteresante, un mister cu potențial enorm și care a fost rezolvat în cel mai „meh!” mod cu putință. Mă doare sufletul (bine, bucățica de suflet care mi-a mai rămas) să închei recenzia uneia dintre cărțile pe care le-am așteptat încă de când a fost anunțată publicarea ei, dar În ape adânci a fost una dintre cele mai mari dezamăgiri literare peste care am dat în ultima vreme și sper, chiar sper, că Paula Hawkins își va reveni cu următorul ei roman.
Mulțumesc editurii Trei pentru exemplarul oferit spre recenzie!