13 GÂNDURI DESPRE…– recenzie CELE TREISPREZECE MOTIVE, de Jay Asher

TITLU: Cele treisprezece motive

AUTOR: Jay Asher

PUBLICAT DE: Editura Leda

DESCRIERE: Prima dragoste a lui Clay Jensen îşi înregistrează ultimele cuvinte…

Clay Jensen se întoarce acasă de la şcoală şi găseşte pe verandă un pachet ciudat, adresat lui. Înăuntru descoperă mai multe casete înregistrate de Hannah Baker – colega lui de care era îndrăgostit –, care s-a sinucis cu două săptămâni în urmă. Vocea lui Hannah îi dezvăluie că există treisprezece motive pentru care a decis să-şi pună capăt vieţii. Clay este unul dintre ele. Dacă va asculta casetele, va afla şi de ce. Clay îşi petrece noaptea străbătând oraşul, cu Hannah pe post de ghid. Devine martor la durerea ei şi află adevărul despre el însuşi – un adevăr pe care nu şi-a dorit niciodată să îl înfrunte. „Totul contează”, susţine Hannah şi explică apoi cum s-a înlănţuit totul, cum bulgărele de zăpadă a devenit din ce în ce mai mare, cum zvonurile împotriva cărora n-a reuşit să lupte s-au tot înmulţit până ce a simţit că nu mai poate face faţă. Cele treisprezece motive este, cu siguranţă, un roman care te pune pe gânduri şi care te va face să-i priveşti cu mai multă atenţie pe cei din jur. Vei înţelege de ce cuvintele pot să doară mai mult decât crezi, dar şi – alese cu grijă – să aline. Iar, în final,  când vei închide cartea – pe care o vei urî sau iubi, dar lectura ei nu te va lăsa indiferent – şi vei trage linie, vei descoperi, paradoxal, o minunată pledoarie pentru viaţă – treisprezece motive pentru care e frumoasă şi merită trăită. 

RECENZIE:

La începutul anului am fost martor la un mic război între fandom-urile celor două noi seriale pentru adolescenți produse de Netflix și The CW, Thirteen Reasons Why, respectiv Riverdale. Deși Riverdale mi s-a părut mult mai interesant din trailere și a ajuns rapid una dintre plăcerile mele vinovate, Thirteen Reasons Why a rămas pe lista mea de vizionare, dar numai după ce voi fi citit romanul pe care a fost bazat, Cele treisprezece motive al lui Jay Asher.

Hannah Baker s-a sinucis și a lăsat în urmă niște casete pe care a înregistrat povestea vieții sale din liceu și motivele pentru care a ajuns să ia o decizie atât de radicală. Într-o zi, Clay găsește un colet în fața casei care îi este destinat și descoperă, pas cu pas, ce a împins-o pe Hannah spre prăpastia depresiei și, mai apoi, spre a-și lua viața. Și, cu fiecare casetă, află lucruri noi, la care nu s-ar fi putut nicicând gândi atât despre colegii lui de la școală, cât și unele secrete pe care Hannah le-a ascuns față de el.

Aceasta n-o să fie o recenzie propriu-zisă. Având în vedere nebunia din jurul serialului care a revitalizat și cartea, transformând-o în ceva extrem de popular în rândul adolescenților, m-am gândit să fac o listă cu 13 puncte forte și slabe ale romanului.

1. Se citește foarte ușor și e foarte, foarte catchy – încă de la prima pagină știi că va fi o lectură „fulger”, ca să-i zic așa; nici nu simți când trec capitolele și, pe măsură ce povestea avansează, parcă nu vrei să te mai desparți de carte.
2. Stilul lui Jay Asher e unul simplu și direct – lipsesc metaforele greoaie și dialogurile interminabile/pseudo-filozifice pe care le găsești în alte romane pentru adolescenți, misterul din jurul morții lui Hannah e intrigant și se dezvăluie treptat, cu fiecare nouă casetă pe care Clay o ascultă, iar din aceste motive cartea te prinde încă de la prima pagină și nici nu simți când ai ajuns la final.
3. Vorbește despre un subiect delicat, pe care multă lume îl evită – sinuciderea e un subiect tabu… peste tot, iar faptul că majoritatea oamenilor preferă să nu discute despre ea, crezând că astfel nimic rău nu se va mai întâmpla în lumea asta, e deopotrivă trist și alarmant, iar faptul că un roman pentru adolescenți are curajul să vorbească atât de direct despre acest fenomen negativ aflat, din păcate, în plină expansiune, e de lăudat.
4. Trage un semnal de alarmă și îndeamnă să nu ignorăm semnele care ar putea indica tendințele suicidale ale unei persoane – mi-a plăcut foarte mult cum alegerea lui Hannah de a-și curma viața nu a venit așa, dintr-o dată, ci a fost apogeul mai multor întâmplări nefericite, printre care se numără și body shaming-ul sau bullying-ul.
5. Atrage atenția că de cele mai multe ori realizăm prea târziu ce e în mintea cuiva și că oricât de mult ne-am dori să schimbăm trecutul, e imposibil.
6. Ne arată cât de ipocrite pot fi anumite persoane după o tragedie – după victorie mulți viteji se arată; la fel e și în cazul unei asemenea tragedii, când persoane care abia dacă au schimbat o vorbă cu victima, sau poate chiar i-au făcut viața un calvar, se comportă de parcă le-ar fi murit sufletul pereche și o fac doar pentru a da bine în ochii lumii.
7. Coperta e genială 😀
8. O scândură e mai interesantă decât toate personajele secundare – serios, toate personajele secundare sunt atât de șterse, de unidimensionale și de neinteresante încât nici măcar nu m-am obosit să le rețin numele.
9. Clay e un idiot – mai mic sau mai mare, depinde cum vreți să priviți totul, și unul dintre cele mai enervant de pasive personaje din câte am întâlnit; pe bune, nu face nimic, dar absolut nimic, pe tot parcursul cărții, în afară de a asculta niște casete.
10. Hannah e una dintre cele mai antipatice persoanje din câte am întâlnit și o adevărată drama queen – bun, pentru ce am zis mai devreme probabil că o să-mi iau ceva hate, dar ascultați-mă: Hannah e o râzgâiată care se comportă oribil cu majoritatea celor din jurul ei, îi îndepărtează voit atunci când aceștia încearcă totuși să se apropie de ea și tot ea e cea care se plânge că, vezi tu domne, nu o place nimeni, reacționează mult prea exagerat în legătură cu unele evenimente și câte și mai câte.
11. Intenția e admirabilă, dar modul de execuție lasă *mult* de dorit – majoritatea ideilor prezentate în carte încă sunt de actualitate și de o importanță covârșitoare, dar am avut impresia că totul a fost mult prea grăbit, iar multe evenimente care s-au vrut a fi importante m-au lăsat complet rece.
12. Motivele pentru care Hannah și-a luat viața nu au fost explorate suficient de în detaliu astfel încât ajung să nu pară altceva decât niște flecuștețe ridicole și exagerate.
13. Serialul e mai bun din toate punctele de vedere – protagoniștii se cunosc și au o relație tare frumoasă de prietenie înainte ca totul să o ia razna, viețile personajelor secundare sunt explorate în detaliu și acestea devin mult mai interesante și relatable, Hannah nu e așa enervantă, iar Clay face lucruri!

Mulțumesc grupului editorial Corint pentru exemplarul oferit spre recenzie!

RATING

ISTORIA RESCRISĂ – recenzie ȘI MĂ ÎNTUNEC, de Kiersten White

TITLU: Și mă întunec (Saga Cuceritorului #1)

AUTOR: Kiersten White

PUBLICAT DE: Editura Leda (colecția Leda Edge)

DESCRIERE: Nimeni nu se așteaptă ca o prințesă să fie violentă. Dar așa este Lada Drăculea. Încă de când ea și blândul ei frate mai mic, Radu, au fost smulși din țara lor, Valahia, și au fost lăsați de tatăl lor la curtea otomană, pentru a fi crescuți acolo, Lada a știut că neîndurarea este cheia supraviețuirii. Ea și Radu sunt sortiți să fie pioni într-un joc plin de cruzime, în care la fiecare mișcare a lor o sabie nevazută li se leagană deasupra capului. Căci descendența lor, care îi face atât de speciali, îi transformă totodată în ținte. Lada îi disprețuiește pe otomani și așteaptă răbdătoare, plănuindu-și răzbunarea pentru ziua în care se va întoarce în Valahia și își va cere dreptul câștigat prin naștere. Radu tânjește doar după un loc în care să se afle în siguranță. și când cei doi îl cunosc pe Mehmed, fiul singuratic și sfidător al sultanului, Radu simte ca și-a facut un prieten adevarat – iar Lada speră că în sfârșit a găsit pe cineva vrednic de iubirea ei. Dar Mehmed este moștenitorul imperiului împotriva căruia Lada a jurat să lupte – și pe care Radu îl consideră acum căminul lui. Lada, Radu și Mehmed ajung să formeze un triunghi toxic ce întinde legăturile dragostei și loialității până la punctul de rupere.

RECENZIE:

În acest univers tot mai aglomerat al romanelor YA, prea puține sunt cele care ajung să fie extrem de populare fără să se folosească de sumedenia de clișee ce par să garanteze succesul și mizând pe subiecte noi, incitante, poate chiar întunecate și ceva mai mature decât te-ai aștepta de la niște cărți destinate, în special, adolescenților. La romanul lui Kiersten White trebuie să recunosc că, în primul și primul rând, coperta atrage privirea atât prin cromatica splendidă, cât și datorită indescifrabilei flori străpunse de vârful unei sulițe, aluzie extrem de inteligentă la binecunoscutul voievod care, în lumea acestei saga, este înlocuit de o prințesă cu apucături sălbatice: nimeni altul decât Vlad Țepeș, faimos în toată lumea datorită altei povești, Dracula lui Bram Stoker.

Plasat într-o epocă dură, aproape brutală, romanul lui Kiersten White îi urmărește pe cei doi copii legitimi ai așa numitului Dragon, Vlad Drăculea, unul dintre cei mai influenți oameni ai Valahiei, și modul în care toate regulile stricte ale vremii, alături de prejudecățile și tradițiile unui stat străin, unde sunt obligați să crească printre necunoscuți despre care nu știu dacă le vor binele sau nu, luptele și intrigile politice le modelează personalitățile. Lada și Radu sunt ca apa și uleiul, gheața și focul, două firi diametral opuse, care încearcă – în special atunci când sunt mici – să-și pună bețe-n roate, dar care, în taină, țin unul la altul enorm.

Iar acesta este primul punct forte al romanului: relația dintre protagoniști, atât de frumos redată încât, fie că vrei, fie că nu, te trezești că ți se face pielea de găină de fiecare dată când citești replicile acide ale Ladei – în spatele cărora, poate spre surprinderea multora – se ascunde ceva mai profund și mai greu de procesat pentru mintea ei setată pe a-i arăta lui Vlad că e demnă să-i poarte numele. Mi-a plăcut enorm grija pe care această prințesă aproape sălbatică i-o poartă, pe tot parcursul copilăriei, fratelui său fragil, dar și modul în care totul ia o turnură destul de radicală în cea de-a doua parte a cărții, când personajele au lăsat în urmă inocența copilăriei și fac primii pași spre crunta maturizare, momente în care nu mai e Lada cea care trebuie și se simte nevoită să aibă grijă de Radu, ci invers.

Un alt lucru pentru care o felicit pe autoare este curajul de care a dat dovadă inversând rolurile celor doi protagoniști. Cred cu tărie că, dacă ideea romanului i-ar fi venit oricărui alt scriitor ce cochetează cu genul YA, povestea ar fi avut în centru doi frați cum nu se poate mai obișnuiți și mai banali: un el care nu vrea să facă nimic altceva decât să se antreneze cu săbiile, să călărească pe câmpiile vaste până ce soarele se va fi găsit cu mult sub linia orizontului și care ar fi fost, cum altfel, mândria tatălui său; și o ea plăpândă, îndrăgostită de cărți, rochii aduse din țări străine și, poate, ciocolată, care s-ar fi îndrăgostit de fiul suspect de musculos al bucătăresei/cameristei/grăjdarului și ar fi fugit cu el în lume. Doar că Și mă întunec optează pentru o altă abordare, diferită și excelent împletită cu acțiunea, și înlătură toate stereotipurile deja existente, folosite atât de des pentru frații ce joacă rolul de protagoniști în romanele YA; de fapt, nu doar că le înlătură, ci le spulberă de-a dreptul.

Lada nu e prințesa obișnuită, crescută într-un palat de cleștar și obișnuită să fie răsfățată constant de alaiul de servitori, ci o luptătoare desăvârșită, feroce, de neoprit, o forță a naturii pe care nu ai vrea să o înfrunți. Gesturile și vorbele sale sunt… ușor dubioase la început, mult prea băiețoase și din topor, mai ales venind din partea unei fete crescute într-o perioadă când societatea punea mai mare preț pe sexul opus, dar pe măsură ce ajungi să o cunoști acestea devin naturale, o parte definitorie a personalității ei. Totuși, spre sfârșit, au existat câteva momente în care Lada a dat dovadă de slăbiciune și s-a comportat exact așa cum te-ai aștepta să o facă o prințesă aflată la ananghie, dar zău că nu am fost deranjat de ele deoarece, în mod miraculos, acele foarte puține momente în care girl power-ul a lipsit cu desăvârșire au făcut-o pe Lada să pară mai umană, mai reală. Cât despre Radu, trebuie să recunosc că mi-a părut oarecum rău de el, în special la începutul cărții, când părea un pește pe uscat, un biet cățeluș care se vede nevoit să înfrunte lumea vastă și rea de unul singur. Radu nu-și are locul în Valahia cea feroce, unde până și cei mai mici dintre copii se pot dovedi niște diavoli împielițați, și ajunge să se simtă cu adevărat ca acasă abia după ce el și Lada sunt reținuți în Turcia. Evoluția lui Radu mi-a plăcut ceva mai mult decât a Ladei, deoarece, în vreme ce sora lui rămâne acceași eroină badass pe tot parcursul poveștii, Radu trece printr-o serie de schimbări neprevăzute, ce îl transformă într-un pion extrem de important în jocul puterii din acele vremuri.

Pe lângă cele două personaje principale pe care le-am adorat, trebuie neapărat să aduc în discuție lumea în care acestea trăiesc. Nu știu cum să o spun altfel, pentru că oricum aș formula-o tot ar suna ciudat, dar mi-a crescut inima de bucurie când am descoperit cât de… magic a fost descrisă România acelor vremuri, cu tot cu părțile ei mai puțin plăcute și cu tradițiile despre care am tot auzit ba la orele de istorie, ba la cele de literatură română. Același lucru poate fi spus și despre Turcia, care te îmbie pur și simplu cu aromele ei exotice. Un roman istoric, fie el și de ficțiune, are nevoie de o documentare temeinică, iar Kiersten White s-a achitat de această datorie cu brio, reușind să dezgroape o epocă despre care majoritatea lumii habar nu are, dintr-un colț al țării care și-a pierdut identitatea de mult, și redând-o într-o manieră spectaculoasă.

Dacă e să mă plâng de ceva când vine vorba de Și mă întunec, principalul candidat pentru acest rol ar fi drama adolescentină prea puțin necesară, atât de enervantă și care a distras atenția de la lucrurile cu adevărat importante ce se întâmplau în fundal – tentative de asasinat, jocuri de putere și o grămadă de intrigi politice. Sunt un mare fan al dramei, aș putea spune chiar că trăiesc pentru dramă, dar aceasta trebuie să fie bine realizată, iar drama ce se învârte în jurul unei figuri geometrico-amoroase și indescifrabile din roman… e proastă, foarte proastă.

Cu bune (foarte multe), cu rele (câteva, dar existente), Și mă întunec rămâne un debut fabulos pentru o serie promițătoare, unică și întunecată, violentă și de o frumusețe sălbatică absolut fascinantă. Abia aștept să văd în ce direcție o va lua povestea, mai ales după acel final epic, și ce le va rezerva viitorul celor doi Dragoni, Lada și Radu.

Mulțumesc grupului editorial Corint pentru exemplarul trimis pentru recenzie!

RATING

EDITURA CORINT LA BOOKFEST 2017!

Editura Corint va încheia primăvara cu prezența la a XII-a ediție a Salonului Internațional de Carte Bookfest, ce va avea loc în perioada 24-28 mai în pavilionul C1.

Cuprinzând o paletă vastă de genuri literare și îmbinând lucrările de nonficțiune cu cele de beletristică, Editura Corint a strâns o colecție impresionantă de opere, de o valoare recunoscută atât prin premiile câștigate la nivel internațional, cât și prin criticile de specialitate primite.

Pentru a sărbători împreună dragostea pentru lectură, vă așteptăm cu mare drag la Bookfest 2017 cu multe noutăți, reduceri și o serie de evenimente și de ateliere deosebite, de neratat!

Dacă vă întrebați care sunt noutățile pe care grupul Corint le-a pregătit pentru Bookfest, ajunge să aruncați o privire peste lista de mai jos:

PROMISIUNI NERESPECTATE – recenzie TREI COROANE ÎNTUNECATE, de Kendare Blake

TITLU: Trei coroane întunecate (Trei coroane întunecate #1)

AUTOR: Kendare Blake

PUBLICAT DE: Editura Leda (colecția Leda Edge)

DESCRIERE: În fiecare generație de pe insula Fennbirn se naște un set de triplete: trei regine, toate moștenitoare cu drepturi egale la coroană și fiecare posedând puteri magice mult râvnite. Mirabella stăpânește cele patru elemente, e capabilă să stârnească vâlvătăi lacome de foc sau furtuni violente doar pocnind din degete. Katharine este o otrăvitoare și poate înghiți cele mai ucigătoare veninuri fără să simtă aproape nimic. Arsinoe domină natura și despre ea se spune că ar avea harul de a face să înflorească cel mai roșu trandafir și să îmblânzească cel mai aprig dintre lei. Dar pentru a deveni Regina Încoronată nu e nevoie doar de originea regală. Fiecare soră trebuie să lupte pentru asta. Și nu e doar un joc în care cineva câștigă sau pierde…e o luptă pe viață și pe moarte. În noaptea în care surorile împlinesc șaisprezece ani, bătălia începe. Ultima regină rămasă în viață primește coroana.

RECENZIE:

Nici nu vă puteți imagina valul de entuziasm care m-a cuprins atunci când am aflat că editura Leda urma să publice acest roman. Am citit Anna în veșmânt de sânge imediat după ce a apărut și la noi și mi-a plăcut foarte mult, iar Trei coroane întunecate promitea să o depășească din toate punctele de vedere. Adică… ați văzut coperta aia? Ați citit descrierea? Ambele promiteau atât de multe!

Pe o insulă izolată, unde magia încă este prezentă și cuvântul Zeiței este lege, în fiecare generație se naște un set de regine triplete cu puteri neasemuite, care vor trebui să se lupte până la moarte pentru mult râvnita coroană. Katharine face parte din neamul toxicilor, oameni parșivi care pot ingera cantități nelimitate de otravă fără să pățească nimic; doar că pe Katharine otrăvurile o lasă cu răni adânci și lungi perioade în care nu e în stare nici măcar să ridice un deget. Arsione e o naturalistă al cărei har nu s-a materializat încă, neavând un animal familiar de care să fie legată și nici abilitățile celorlalți naturaliști de a controla vegetația și fauna după bunul lor plac. Mirabella e cea mai puternică dintre surori, o elementală care poate strâni furtuni după bunul ei plac sau controla fulgerele din văzduh. Dar când va veni momentul marii înfruntări, care dintre surori va ieși câștigătoare?

Am sentimente amestecate vizavi de Trei coroane întunecate. Începutul a fost extrem de promițător, oferind suficiente detalii despre protagoniste și lumea lor și punând bazele unei povești cu un potențial enorm. Nu cred că am ce reproșa primelor 50-60 de pagini, pentru că mi-a plăcut absolut totul la ele, de la atmosfera întunecată, atât de diferită față de majoritatea romanelor YA de pe piață, la felul în care au fost prezentate reginele, cu tot cu neajunsurile și frământările lor inițiale, și până lumea bogată în tradiții și obiceiuri specifice, care au părut foarte plauzibile pentru un colț retras de lume. Pe scurt, am fost fascinat și pregătit pentru o aventură pe cinste. Curând, însă, am ajuns la pagina 100 și mai nimic interesant nu s-a întâmplat până atunci, în afară de niște fleacuri adolescentine, lucru care m-a demoralizat ușor, însă nu am vrut să renunț la carte – de dragul premisei geniale. Din nefericire, abia după vreo 250 de pagini acțiunea a început să-și intre în drepturi, dar mi s-a părut puțin cam prea târziu, fiindcă nu mi-am pierdut orice urmă interes față de… tot ce se petrecea pe acolo, sincer. Finalul, totuși, a fost destul de interesant și lasă mult loc de speculații și teorii în legătură cu viitorul seriei.

Probabil cel mai interesant aspect al romanului e lumea minunat de sumbră pe care autoarea a născocit-o. A fost o experiență fascinantă să descopăr, pe rând, câte puțin despre culturile și obiceiurile „clanurilor” de pe insula Fennbirn, să văd cum fiecare personaj și așezare în parte a fost modelată după natura magiei din zonă și să pun piesele cap la cap pentru a-mi forma o imagine despre universul din Trei coroane întunecate, o imagine care să încerce să rivalizeze cu superba hartă de la începutul cărții. Cel mai mult mi-a plăcut orașul naturalștilor, fiindcă mi s-a părut cel mai realist dintre toate – cu toate că și el a păstrat o nuanță fermecătoare aparte, o magie doar a lui – prin modul în care locuitorii își foloseau abilitățile în folosul propriu și al comunității. Și, cu toate că nu sunt un concept nou, animalele familiari au ajutat la instalarea unei atmosfere aparte în colțul sălbatic de insulă pe care naturaliștii îl numesc „acasă”. Elementalii, în schimb, mi s-au părut destul de slab reprezentați, asta deoarece Mirabella, cea care ar fi trebuit să ne facă legătura cu poporul ei, și-a petrecut majoritatea timpului alături de preotese; puterile ei au fost interesante, totuși, și mi-au adus aminte de Storm din X-Men, ceea ce e mereu un punct bonus. Cât despre toxici… mi s-au părut cam inutili. Niciodată nu am înțeles de ce erau atât de speciali în acea lume, când singurul lucru care-i diferenția de niște oameni banali era că nu puteau fi otrăviți. Într-un alt univers poate că ar fi ceva impresionant să poți ingera felurite otrăvuri fără să pățești mare lucru, dar când competiția are niște puteri atât de spectaculoase și poate isca furtuni violente sau poate controla aproape orice viețuitoare, nu văd cu ce ar ieși toxicii în evidență. Dacă ar fi putut otrăvi pe cineva doar prin atingere altfel ar fi stat treaba…

După cum ziceam, acțiunea lipsește aproape cu desăvârșire și poate că nu m-ar fi deranjat chiar atât de mult dacă autoarea ne-ar fi „servit” niște personaje pe care să-ți fie drag să le urmărești evoluând. Reginele Katahrine, Arsinoe și Mirabella pot părea interesante la început, dar după ce treci de șocul inițial descoperi că sunt aceleași protagoniste plângăcioase și neînțelese, mereu în conflict cu lumea din jurul lor, pentru care întregul univers este compus din băieții atrăgători de care sunt îndrăgostite cum întâlnești în mai toate romanele pentru adolescenți. Am fost dezamăgit să descopăr că, în loc să se axeze pe legăturile dintre surori, autoarea a luat în brațe veșnica poveste de dragoste între băiatul rău și fata timidă, a închesuit acolo și triunghiul amoros forțat și le-a împachetat frumos între paginile unui roman cu potențial uriaș. Nu cred că o să înțeleg vreodată de ce aleg scriitorii de romane YA să contureze lumi atât de fascinante și complexe precum cea din Trei coroane întunecate și să scornească plot-uri care par ingenioase din sinopsis dacă preferă să le ignore în favoarea eternelor iubiri adolescentine, banale și repetitive.

O altă bilă neagră pentru carte a reprezentat feminismul exagerat. I’m all for gender equality și nu mă deranjează o poveste cu unul sau mai multe personaje feminine puternice, dar asta nu ar trebui să însemne că sexul opus trebuie ignorat cu desăvârșire. Iar Kendare Blake fix lucrul acesta îl face în Trei coroane întunecate, cele câteva personaje masculine care apar în poveste nefiind nimic mai mult decât niște marionete bidimensionale care joacă rolul de love interests pentru 2/3 din protagoniste. Shame, shame, shame!

 Deși am fost dezamăgit de roman și cred cu tărie că ar fi fost mai bine pentru toată lumea dacă autoarea ar fi tăiat 200 de pagini din el și ar fi anexat restul la următorul, rezultând astfel o poveste de sine stătătoare, sunt totuși curios în legătură cu direcția pe care o va lua seria în următorul (și ultimul?) volum. Dacă v-a plăcut Anna în veșmânt de sânge, s-ar putea ca și această nouă și diferită aventură semnată de aceeași autoare să fie pe placul vostru.

Mulțumesc grupului editorial Corint pentru exemplarul trimis pentru recenzie!

RATING

PRECOMANDĂ: TREI COROANE ÎNTUNECATE

Precomandă „Trei coroane întunecate” acum cu 40% reducere, doar de pe Elefant.ro!

În fiecare generație de pe insula Fennbirn se naște un set de triplete: trei regine, toate moștenitoare cu drepturi egale la coroană și fiecare posedând puteri magice mult râvnite.

Mirabella stapânește cele patru elemente, e capabilă să stârnească vâlvătăi lacome de foc sau furtuni violente doar pocnind din degete.
Katharina este o otrăvitoare și poate înghiți cele mai ucigătoare veninuri fară să simtă aproape nimic.
Arsinoe domină natura și despre ea se spune că ar avea harul de a face să înflorească cel mai roșu trandafir și să îmblânzească cel mai aprig dintre lei.

Dar pentru a deveni Regina Încoronată nu e nevoie doar de originea regală. Fiecare soră trebuie să lupte pentru asta. Și nu e doar un joc în care cineva câștigă sau pierde… e o luptă pe viață și pe moarte. În noaptea în care surorile împlinesc șaisprezece ani, bătălia începe.
ULTIMA REGINĂ RAMASĂ ÎN VIAȚĂ PRIMEȘTE COROANA.