A TREIA STRIGARE PENTRU HELEN GRACE – recenzie CASA PĂPUȘILOR, de M.J. Arlidge

TITLU: Casa păpușilor (Helen Grace #3)

AUTOR: M.J. Arlidge

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Inspectoarea Helen Grace se află iarăși pe urmele unui criminal în serie într-un nou thriller plin de suspans marca M. J. Arlidge! Ce legătură poate fi între o fată care se trezește răpită din propria casă și seches­trată într-o pivniță mizeră și un cadavru descoperit absolut întâmplător pe o plajă pustie? Aparent nu e nicio legătură. Până când mintea ageră a inspectoarei Helen Grace, faimoasă deja pentru cazurile de criminali în serie pe care le-a elucidat, face cone­xiunile potrivite și descoperă numitorul comun: la mijloc e mintea diabolică a unui criminal – unul foarte inteligent, foarte precaut și foarte perseverent…

RECENZIE:

Iubesc un roman polițist bun și tot ce vine la pachet cu el: modul în care pătrunzi în mintea sucită a unui criminal în serie, momentele tensionate pe care le petreci alături de victime, frustrarea palpabilă a polițiștilor care nu reușesc să pună cap la cap piesele puzzle-ului decât spre sfârșitul cărții, când totul devine, dintr-un biet joc de-a șoarecele și pisica, o cursă contra cronometru care ar putea avea consecințe fatale, emoțiile brute și adrenalina, iar lista poate continua. Seria Helen Grace mi-a captat interesul de la primul volum, pe care l-am citit cu sufletul la gura, continuând să mă impresioneze tot mai mult cu fiecare continuare publicată.

Un nou caz dificil pentru, acum, celebra inspectoare Helen Grace: un cadavru perfect conservat, descoperit pe o plajă des frecventată, pare să facă legătura între mai multe dispariții recente prin intermediul tatuajului misterios, amatoricesc. Toate indiciile arată către un criminal in serie cu probleme psihice serioase, a cărei copilărie a fost marcată de o mamă nepăsătoare și de o soră de care s-a apropiat prea mult. Iar acum, în disperatele sale încercări de a-și reconstrui anii pierduți, o nouă viață s-ar putea să fie curmată. Asta dacă Helen Grace și echipa ei nu vor reuși să intervină la timp…

Nici nu știu ce să spun că mi-a plăcut cel mai mult la carte. În primul rând avem personajele, o distribuție impresionantă și variată, pe care autorul reușește să le mențină interesante și unice în ciuda numărului mare, astfel încât de-a lungul cărții, când perspectivele se schimbă, niciodată nu plictisește, fiecare având propria-i poveste, propriile-i motivații pe care le urmează, probleme pe ambele planuri – personal și profesional – și multe, multe altele. Acum nu foarte multă vreme mă plângeam, în recenzia scrisă pentru În ape adânci a Paulei Hawkins, că numărul mare de personaje și modul în care autoarea a jonglat cu perspectivele narative a fost un punct slab pentru carte, dar în cazul lui M.J. Arlidge și a Casei păpușilor situația stă cu totul altfel, de această dată multiperspectivismul reușind să transforme ceea ce ar fi putut fi doar un alt roman polițist într-un thriller psihologic fascinant și înduioșător de intim. Mi-e greu să aleg un singur personaj pe care să-l numesc „preferat”, fiindcă toți participanții – chiar și cei episodici ori nenorocitul de antagonist – au fost impecabil conturați, cu tot cu defecte și calități, aspirații și vise deșarte, reușite și eșecuri pe toate planurile.

Apoi ar mai fi stilul: dinamic, la obiect, imprevizibil, calculat, foarte vizual; datorită lui, cartea se citește incredibil de repede, capitolele scurte fiind extrem de ușor de parcurs, acestea dozând adrenalina în așa mod încât să te facă să vrei să afli cât mai curând adevărul din spatele cazului. Tot aici cred că aș putea încadra și povestea în sine și, implicit, cazul pe care Helen Grace și restul echipei sale trebuie să îl rezolve. Cazul nu a fost perfect, dar spre sfârșit, pe măsură ce am descoperit mai multe despre trecutul criminalului, a devenit ceva mai interesant, mai personal pentru el și incredibil de fucked up. Dar poveștile celorlalte personaje au fost impresionante, de la modul în care destinul fiecărui erou se lega de altul în cele mai neașteptate moduri și până la discuțiile pe care acțiunile personajelor le aduc în prim plan.

Casa păpușilor e un thriller care se apropie teribil de mult de noțiunea de roman polițist perfect, având tot ce-i trebuie – acțiune, mister, imagini tulburătoare, dramă, personaje complexe și un caz imposibil de rezolvat – pentru a vă ține treji noaptea.

Mulțumesc editurii Trei pentru exemplarul oferit pentru recenzie!

RATING

Anunțuri

CU TOȚII ASCUNDEM CÂTE CEVA – recenzie SECRETUL SOȚULUI, de Liane Moriarty

TITLU: Secretul soțului

AUTOR: Liane Moriarty

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Imaginează-ţi că soţul tău ţi-a scris o scrisoare pe care nu trebuie să o deschizi decât după moartea lui. Mai mult, imaginează-ţi că acea scrisoare conţine secretul lui cel mai întunecat şi mai bine ascuns – ceva atât de teribil, încât poate să distrugă nu numai viaţa pe care aţi construit-o împreună, ci şi vieţile altora. Imaginează-ţi apoi că dai peste acea scrisoare în timp ce soţul tău este încă în viaţă… Un roman tulburător despre secretele pe care alegem să nu le împărtăşim cu partenerul nostru de viaţă.

RECENZIE:

Serialul Big Little Lies (care încă mai sper că va avea un sezon doi, deși a „acoperit” povestea din Micile minciuni nevinovate la perfecție) mi-a amintit cât de addictive scrie Moriarty, așa că la Bookfest nu am ratat ocazia și am adăugat pe listă două cărți ale ei, despre care eram convins că mă vor ține cu sufletul la gură și mă vor face să trec prin tot felul de stări. Prima pe care am ales să o citesc a fost Secretul soțului, mai mult datorită faptului că am tot auzit lucruri bune și foarte bune despre ea și acel sinopsis… Să fim serioși, cine i-ar putea rezista?

Secrete. Cu toții le avem, diferă doar gravitatea acestora, motivul pentru care le ținem doar pentru noi și care ar fi consecințele „eliberării” lor în lume. Romanul urmărește viețile a trei femei cu vieți total diferite, dar care au toate un lucru în comun: secrete ieșind treptat la iveală, care amenință să le zdruncine din temelii. Cecilia e persoanjul tipic pe care te-ai aștepta să-l întâlnești într-un sitcom american despre viața în suburbii sau ceva de genul; are o familie *prea* perfectă, o viață pentru care mulți și-ar vinde sufletul, cele mai mari griji ale ei ar fi considerate banalități lipsite de importanță de alții și, una peste alta, nimic nu pare să meargă prost pentru ea, asta până când descoperă o scrisoare care îi este destinată, scrisă de soțul ei, dar pe care este sfătuită să o citească abia după moartea lui; așa începe declinul Ceciliei, fiind măcinată de curiozitatea de a afla ce se află în plicul acela, de a descoperi ce secret îngrozitor ar putea ascunde John-Paul de ea. Viața lui Tess, pe de altă parte, e destul de interesantă de la bun început, aceasta reușind, în ciuda faptului că se consideră a fi o fire teribil de antisocială, să-și înființeze propria companie de succes alături de soțul și verișoara sa… care s-au îndrăgostit unul de altul între timp și îi propun lui Tess, „de dragul copilului”, să locuiască toți sub același acoperiș; astfel, Tess se mută înapoi la mama ei și ajunge să retrăiască fiorii primei sale iubiri. Ultima, dar nu cea din urmă, e Rachel, secretara școlii unde învață fiicele Ceciliei și unde au învățat, la rândul lor, Cecilia și Tess, o bunică îndrăgostită până peste cap de nepoțelul ei – care, spre marea ei mâhnire, va pleca în New York cât de curând – și o mamă care încă nu a reușit să uite durerea priciunuită de moartea unicei sale fiice, în urmă cu mulți, mulți ani, moarte pentru care a găsit ea singură un vinovat împotriva căruia a pornit o adevărată vendetă.

Așa cum m-am așteptat, având în vedere că am devorat Micile minciuni nevinovate, și Secretul soțului a avut acel ingredient special, secretul „întunecat” și personal al lui Moriarty, care creează dependență încă de la prima pagină. Stilul autoarei e inconfundabil: rece, distant, necruțător, sapă adânc în mințile personajelor sale pentru a dezgropa cele mai bine ținute secrete, lucrurile pe care alții nu ar trebui să le știe despre ele, scăpări de caracter care le-ar putea păta imaginea perfectă pe care au clădit-o în ochii societății. Cea mai „afectată” de acest stil incisiv al lui Moriarty este Cecilia, a cărei viață impecabilă se prăbușeșete încetul cu încetul după descoperirea celui mai întunecat secret al soțului ei, acesta fiind și impulsul de care avea nevoie pentru a-și ieși din zona de confort pe care singură și-a impus-o în ultimii ani și a-și da frâu sentimentelor reținute atâta amar de vreme. Hipnotizant și delicios, modul în care Moriairty reușește să combine situații de zi cu zi, cum ar fi întâlnirile cu un posibil viitor partener romantic sau mamele mult prea implicate în viețile de elevi ale copiilor lor, cu personaje profund imperfecte, fascinant de urmărit, este, probabil, cea mai impresionantă reușită a autoarei, de multe ori fiind imposibil să găsești un echilibru între personaje neobișnuite și vieți obișnuite.

Personajele sunt cel puțin la fel de încântătoare precum cele din Marile minciuni nevinovate și, cum romanul este scris din perspectiva a trei femei total diferite, e imposibil să nu găsești măcar o voce narativă cu care să rezonezi. Personal, cel mai mult mi-a plăcut povestea lui Tess, aceasta având cam tot ce-i trebuie unei istorisiri pentru a te ține cu sufletul la gură: dramă, secrete, momente liniștite și picanterii care ar trebui ținute ascunse. Deși a început în forță, povestea Ceciliei a devenit oarecum dezamăgitoare după ce marele secret al soțului ei a ieșit la iveală, secret care a fost destul de… neimpresionant, având în vedere cât tam-tam s-a făcut pe seama lui; totuși, în ultima parte a cărții, lucrurile încep să devină din nou foarte, foarte interesante pentru Cecilia, ultimele capitole reușind să-i schimbe viața pentru totdeauna. Capitolele din perspectiva lui Rachel sunt, din punctul meu de vedere, cele mai sfâșietoare, durerea pe care aceasta o resimte an de an în „aniversarea” morții fiicei sale fiind uimitor de profundă și dureros de emoționantă, iar senilitatea ce începe să pună stăpânire pe femeie începe să se resimtă tot mai mult pe măsură ce, orbită de ideea unei răzbunări fără sens, ajunge să facă lucruri surprinzătoare. Distribuția e completată de personaje secundare cel puțin la fel de bine conturate precum cele principale, care nu fac decât să condimenteze și mai mult această înlănțuire furtunoasă de evenimente.

Dacă ar fi să-i găsesc un defect cărții ar fi acela că, undeva de la jumătate și până la ultimele 50 și ceva de pagini, totul se transformă într-o telenovelă destul de neinspirată, care m-a călcat pe nervi. Totuși, finalul e atât de puternic, iar epilogul atât de surprinzător și de revoluționar, încât nu pot să nu vă recomand Secretul soțului – până la urmă, dacă stăm bine să ne gândim, ca și în cazul filmelor sau al serialelor, finalul unei cărți e cel care va rămâne cu noi multă vreme după ce am terminat-o.

Mulțumesc editurii Trei pentru exemplarul oferit spre recenzie!

RATING

FEREȘTE-TE DE APELE ASTEA – recenzie ÎN APE ADÂNCI, de Paula Hawkins

TITLU: În ape adânci

AUTOR: Paula Hawkins

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Nel Abbott este moartă. E ultima dintr-un lung șir de femei înghiţite de apele întunecate ale râului. Sora ei, Jules, e măcinată de regretul că i-a ignorat strigătul de ajutor și are certitudinea că Nel nu s-a sinucis. Ferește-te de apele liniștite. Nu știi niciodată ce ascund.

RECENZIE:

Încă țin minte cu cât entuziasm am parcurs anteriorul roman al Paulei Hawkins, extrem de cunoscutul și apreciatul Fata din tren; apoi am văzut filmul și, cu toate că Emily Blunt (pe care o ador, de altfel) nu a prea arătat a Rachel, felul în care a intrat în pielea personajului a fost ceva demn de toate laudele și m-a făcut să ignor micile imperfecțiuni specifice oricărei ecranizări. Anul acesta, lista pe care mi-am pregătit-o pentru Bookfest a fost completată de cel mai recent efort literar al lui Hawkins, În ape adânci, un roman care promitea multe: premisă deosebit de interesantă, mister cât cuprinde, o distribuție generoasă și, cu riscul de a părea superficial, o copertă de la care nu mi-am putut lua ochii minute în șir. Toate ingredientele unui succes, ai zice. Ei bine, lucrurile nu stau chiar așa, din păcate.

Jules Abbott se întoarce în orașul natal, Beckford, după ce sora ei, Nel, este găsită moartă în Bulboana Înecaților, probabil cea mai definitorie locație a micului oraș englezesc. În scurt timp, Jules începe să-și pună diverse întrebări legate de moartea surorii ei, fotograf și scriitor, al cărei proiect de suflet/obsesie era adunarea poveștilor tuturor femeilor înecate în Bulboană începând cu secolul XVII, când majoritatea victimelor au fost judecate pentru acuzații de vrăjitorie. Oare Nel chiar s-a sinucis? Sau a fost ceva mai mult de atât? Și ce legătură ar putea exista între moartea ei și soarta similară a lui Katie Whittaker, cea mai bună prietenă a fiicei adolescente a lui Nel, Lena?

Urăsc că trebuie să spun asta, dar În ape adânci mi-a displăcut enorm, și nu pot exista decât doi inculpați: așteptările mele mult prea mari ori însăși Paula Hawkins, care s-a întins mai mult decât îi permitea plapuma. O să explic imediat la ce mă refer, însă după ce voi fi întocmit o listă cu lucrurile bune pe care le-am întâlnit de-a lungul călătoriei mele prin Beckford. Primul lucru pe care vreau să-l aduc în discuție este stilul aproape hipnotizant al autoarei, care te poartă prin cele mai întunecate cotloane ale minții umane în moduri la care nu te-ai fi așteptat nicicând, te vrăjește și îngrozește prin descrieri exacte, aproape reci și mult prea calculate, și ia pe nepregătite cu dezvăluiri surprinzătoare sau acțiune palpitantă. Stilul și construcția unor personaje – imperfecte până la rădăcini – mi s-au părut singurele asemănări între Fata din tren și În ape adânci, asemănări pe care le-am apreciat în majoritatea timpului. Al doilea lucru care mi-a plăcut enorm la carte – și ultimul, din păcate – a fost atmosfera întunecată, aproape toxică, ticsită de secrete ce plana deasupra orașului Beckford și modul în care acestea ieșeau la iveală treptat, dezvăluind câte un act rușinos pe rând, până când adevărul ne-a fost făcut cunoscut în toată splendoarea lui… există un cuvânt în română pentru „anticlimactic„?

Pentru că, oricât de mult build-up ar fi existat până în acel moment, sfârșitul a fost un mare fâs, de parcă autoarea ar fi intrat în pană de idei-după ce a lungit povestea cu mai bine de 100 de pagini inutile-și, decât să lase romanul neterminat, mai bine i-a trântit, la propriu, o încheiere de toată jena și l-a trimis editurii. Cred că v-ați dat seama că am început să torai vrute și nevrute despre ceea ce nu mi-a plăcut la carte, și au fost destule. Pe lângă finalul dezamăgitor, cartea a suferit de probleme de pacing, acțiunea fiind dozată inegal, aproape haotic, de la început și până la sfârșit, astfel încât au existat capitole plictisitoare luuungi care nu au fost compensate imediat după de unele ceva mai alerte, ci au continuat tot în același ritm, dar și capitole intense, ceva mai scurte ce-i drept, la foc continuu. Apoi ar mai fi problema personajelor sau, mai bine spus, a numărului lor – plapuma despre care vorbeam mai devreme. Poate că George R.R. Martin a demonstrat că poți scrie povești epice, ale căror fire narative să implice zeci, poate chiar sute de personaje și că publicul gustă un roman scris din mai multe perspective, însă Paula Hawkins nu a reușit să jongleze chiar atât de bine cu vocile și personalitățile fiecărui personaj în parte, astfel încât durează enorm până să ajungi să reușești să memorezi cine e cine (asta dacă nu ți-ai făcut la începutul lecturii un bilețel cu numele personajelor și rolurile pe care acestea le au, așa cum am văzut la un booktuber din străinătate și m-am înjurat singur că nu m-am gândit și eu la asta). Și, cum nu ajungi să te obișnuiești cu personajele decât spre final, e de la sine înțeles că nu reușești nici să relationezi cu ele; sau cel puțin eu așa am pățit, aproape toate fiindu-mi… nu antipatice, ci mai degrabă indiferente. Singurele personaje pe care le-am urmărit cu interes au fost Jules și Lena, cele două fiind probabil cele mai intrigante și „bolnave”, dacă e să zic asta, din toată distribuția.

În ape adânci a avut, probabil, prea multe așteptări de întrunit și din această cauză mi-a displăcut în mod special. Dacă ar fi să rezum gândurile mele despre roman într-un singur cuvânt, iar acel cuvânt să nu fie „dezamăgitor”, aș spune că a fost un haos, și nici măcar un haos frumos. Prea multe personaje neinteresante, un mister cu potențial enorm și care a fost rezolvat în cel mai „meh!” mod cu putință. Mă doare sufletul (bine, bucățica de suflet care mi-a mai rămas) să închei recenzia uneia dintre cărțile pe care le-am așteptat încă de când a fost anunțată publicarea ei, dar În ape adânci a fost una dintre cele mai mari dezamăgiri literare peste care am dat în ultima vreme și sper, chiar sper, că Paula Hawkins își va reveni cu următorul ei roman.

Mulțumesc editurii Trei pentru exemplarul oferit spre recenzie!

RATING

JUMĂTATEA ECHILIBRATĂ – recenzie JUMĂTATEA PIERDUTĂ, de Sally Green

TITLU: Jumătatea pierdută (Half Life #3)

AUTOR: Sally Green

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Alianţa riscă să piardă războiul, iar arma ei supremă, vrăjitorul adolescent Nathan Byrn, îşi pierde încet minţile. Cu toate omorurile din palmares, Nathan tot n-a reuşit să pună capăt regimului despotic al Consiliului Vrăjitorilor Albi din Anglia. Şi nici să-şi atingă ţelul personal: să se răzbune pe Annalise, fata pe care a iubit-o pe vremuri, înainte ca ea să comită o crimă de neconceput. Gabriel, tovarăşul său cel mai apropiat, îl îndeamnă să fugă împreună şi să se stabilească într-un colţişor liniştit de lume. Însă e posibil ca nici măcar dragostea lui Gabriel să nu-l mai scape cu viaţă din război şi nici să-l salveze de sine însuşi. Mai mult decât o simplă poveste cu vrăjitori şi vrăjitoare din Europa zilelor noastre, volumul final al trilogiei Half Life este o meditaţie dureroasă pe tema supravieţuirii şi exploatării, a binelui şi-a răului, precum şi a riscurilor pe care ni le asumăm atunci când iubim.

RECENZIE:

După un prim volum excelent și o continuare mai puțin reușită, trilogia Half Life a ajuns la final și trebuie să recunosc că, oricât de nerăbdător aș fi fost, înainte să încep să citesc deznodământul seriei, Jumătatea pierdută, am avut unele rețineri și temeri. Pe de-o parte eram entuziasmat să descopăr cum avea să se încheie povestea lui Nathan și dacă „băieții buni” vor ieși învingători la sfârșit, dar pe de altă parte aveam o destul de mare suspiciune că, după melodrama din volumul anterior, întreaga trilogie o va lua în jos. M-am înșelat, oare? Da, în mare parte da, pentru că, deși finalul devine crunt de previzibil de la jumătatea cărții încolo, restul romanului mi s-a părut la același nivel cu Jumătatea rea.

Războiul dintre Vrăjitorii Albi și Vânătorii conduși de Soul și Rezistență e în plină desfășurare, oameni mor în stânga și-n dreapta, dar Nathan are un singur țel: răzbunarea. În timp ce încearcă să-și stăpânească nenumăratele Daruri „furate” de la tatăl său, Nathan nu se poate gândi decât la cum să o găsească mai repede pe Annalise, cea răspunzătoare pentru tristețea amară ce l-a urmat peste tot în ultimele luni, și cum să o omoare. Și, cu toate că Gabriel, mai-mult-decât-prietenul-său, încearcă să-i bage mințile în cap, Nathan se încăpățânează să facă ce vrea el. Chiar dacă asta înseamnă să pună în pericol o mare parte din Rezistență, căzând în capcana Vânătorilor fără să-și dea seama, orbit de setea de răzbunare. Dar toate par să se așeze la locul lor când Nathan află despre un medalion vrăjit care face pe ce-l care îl poartă imposibil de atins, medalion ce ar putea însemna sfârșitul conducerii lui Soul și șansa unei noi vieți pentru toți vrăjitorii.

Jumătatea pierdută a fost cartea de care aveam nevoie într-o perioadă nefastă din viața mea de cititor, când nu puteam citi mai mult de 2-3 capitole dintr-o carte înainte să-mi pierd total interesul pentru ea. Nu spun că a fost perfectă, pentru că a avut câteva mici probleme, dar s-a apropiat periculos de mult de acel titlu atât de greu de atins. Spre marea mea ușurare, acest ultim volum al trilogiei Half Life e mult, mult mai bun decât acceptabilul volum secund, care s-a concentrat exagerat de mult pe povestea de dragoste dintre Nathan și Annalise, forțând și o a cincea roată la căruță în toată harababura, și anume Gabriel, într-o încercare de a-l face pe Nathan și mai complex (de parcă nu era deja), dar care, pentru mine cel puțin, nu a părut nimic mai mult decât fan-service de cea mai proastă calitate. Ei bine, lucrurile se schimbă de această dată, Sally Green revenind la ceea ce știe mai bine: acțiune, violență, întorsături de situație, magie și un protagonist care, la cei 17 ani ai săi, pare trecut de mai multe ori prin viață.

Mi-a fost dor de Nathan. Nu de acel adolescent care plângea după Annalise, „iubirea vieții lui”, la fiecare câteva paragrafe, ci de latura ceva mai agresivă a acestuia, de jumătatea… rea a sufletului său. Ce a făcut din Jumătatea rea o surpriză atât de plăcută și o lectură proaspătă, alertă și mereu surprinzătoare a fost cât de imperfect era Nathan, chiar protagonistul poveștii, și cât de puțin se asemăna cu eroul tipic pe care-l găsești în astfel de povești. Nathan, cu toate că era protagonistul romanului, aducea mai mult cu anti-eroul charismatic, sarcastic și neîndurător ce apare doar pentru câteva secvențe și fură iremediabil inimile cititorilor. Și, după ce s-a schimbat atât de mult pentru Jumătatea sălbatică, am fost cum nu se poate mai încântat să-l redescopăr pe adevăratul Nathan în paginile Jumătății pierdute. A fost ca și cum m-aș fi întâlnit cu un prieten vechi care a rămas neschimbat, deși nu ne-am mai văzut de ani și ani. Probabil unul dintre cele mai complexe personaje din literatura YA, Nathan e brutal de sincer, ca să folosesc o vorbă din popor, e „din topor”; nu-i plac ocolișurile și spune lucrurilor pe nume, câteodată în cele mai surprinzătoare și deloc etice moduri cu putinți, vrea să pară un dur și să-i îndepărteze pe cei dragi de lângă el de teama de a nu fi răniți, dar tot ce reușește să facă este să-i aducă și mai aproape de el; se avântă în luptă fără să gândească, mânat de instinct, de partea sălbatică din el pe care a moștenit-o de la tatăl lui, dar niciodată nu o face pentru a-i pune pe alții în pericol; iar frământările sale sunt, pe cât de devastatoare, mai ales spre final, pe atât de fascinante.

În continuare simt nevoia să vorbesc și despre o parte a personajului care mi s-a părut tratată cu foarte mult respect și bun simț: orientarea lui sexuală. Da, în volumul anterior a fost atins ușor de tot subiectul, dar toată treaba a fost făcută în așa manieră încât a părut foarte… amatoricească. De această dată, însă, autoarea și-a luat timpul necesar dezvoltării relației dintre Nathan și Gabriel până în punctul în care apropierea dintre cei doi nu a mai părut forțată sau introdusă în poveste doar pentru a face pe plac fanilor – iar aici a ajutat foarte mult și faptul că Annalise nu a fost prin preajmă o foarte bună bucată de vreme (yaaaaaaaaay!!!). Mi-a plăcut enorm cât de natural a progresat relația dintre ei, cât de mult l-a schimbat pe Nathan la nivel emoțional această apropiere de Gabriel, dar și cât de puțin caz s-a făcut pe seama idilei lor; de prea multe ori, personajele LGBT sunt portretizate folosind anumite stereotipuri expirate, iar orientarea lor sexuală e trăsătura care-i definește cel mai mult, însă de această dată e vorba de cu totul altceva: Nathan și Gabriel se întâmplă să fie gay, nu au reacții exagerate sau atitudini de dive, și continuă să-și joace rolurile în mai marea schemă a lucrurilor.

 Cât despre restul personajelor, spre surprinderea mea, cel mai mare impact – din toate punctele de vedere – l-a avut Gabriel, pe care nu l-am prea suportat în romanele anterioare, deoarece mi s-a părut că autoarea l-a introdus în poveste doar pentru a face pe plac minorităților. În Jumătatea pierdută a avut parte de o caracterizare mult mai complexă, a jucat un rol mult mai mare în desfășurarea acțiunii și a reușit să „vândă” sentimentele pe care le are față de Nathan cu o mai mare convingere. Restul personajelor, din păcate, abia dacă apar pentru câteva scene, insuficient pentru a-ți da seama cate-i, de fapt, treaba cu ele.

O ultimă nemulțumire pe care o am vizavi de ultimul volum al trilogiei lui Sally Green este faptul că nu mi-a demonstrat că ea, ca autoare, a evoluat în vreun fel. Stilul este la fel de sec și direct ca în primul volum, unde nu m-a deranjat de fel, dar aici a fost… ciudat să nu văd măcar o foarte mică evoluție a lui Green ca autor. Povestea, deși extrem de captivantă, este surprinzător de liniară și previzibilă spre a doua jumătate, iar caracterizările unora dintre personaje lasă de dorit.

Jumătatea pierdută este un final mai mult decât satisfăcătoare pentru o trilogie unică despre magie, bine, rău și legăturile de familie care ne definesc. Deși la început poate părea fan-service, relația dintre Nathan și Gabriel evoluează minunat în acest volum, devenind ceva ce, în viitor, va ajunge un punct de reper pentru felul în care o relație între persoane de același sex. 

Mulțumesc editurii Trei pentru exemplarul trimis pentru recenzie!

RATING

NOU ÎN BIBLIOTECA MEA #13 (MARTIE, APRILIE & MAI 2017)

Lunile trecute au fost pline de tot felul de evenimente, iar săptămânile parcă au zburat pe lângă mine. Fără să o mai lungesc cu vorba, iată ce cărți și filme am cumpărat/primit în martie, aprilie și mai, plus „recolta” de la primul meu Bookfest 😀 Mulțumesc editurilor partenere ale blogului (Trei, Corint, Nemira și Art), Alinei și Simonei pentru surprizele minunate, dar și colegilor de muncă pentru cadoul la care nu m-am așteptat.

MARTIE:

  • Trei coroane întunecate, de Kendare Blake, un roman de la care am avut așteptări destul de mari, dar care mi s-a părut destul de dezamăgitor. Totuși, sunt curios ce se va întâmpla în continuare.

20170501_185312

APRILIE:

  • Tinder, de Sally Gardner – cum să reziști în fața unei asemenea bijuterii? Damn you, Okian, cu tot cu reducerile tale…

20170501_185328

  • O mare de lacrimi, de Ruta Sepetys, un roman care mi-a fost recomandat în nenumărate rânduri, o poveste sfâșietoare, dar atât de frumos transpusă în cuvinte.

20170501_185352

  • Dr. Bloodmoney și Omul din castelul înalt, de Philip K. Dick, două cărți de referință ale unuia dintre cei mai cunoscuți scriitori de SF din lume, în noile ediții absolut superbe ale colecției Nautilus.

20170501_185407

20170501_185419

  • Armada, de Ernest Cline, probabil unul dintre cele mai așteptate romane ale anului pentru mine.

20170501_185436

  • Cum să-ți dresezi dragonul, de Cressida Cowell – Toothless!!!

20170501_185544

  • Fantastic Beasts and Where to Find Them, de J.K. Rowling, scenariul unuia dintre filmele mele preferate de anul trecut și o „piesă de colecție” care nu poate să lipsească din biblioteca unui potterhead adevărat. Plus că e atât de strălucitoare încât nici măcar Nifflerul nu i-ar putea rezista.

20170501_185611

  • Ziua în care am învățat să zbor, de Alina Șerban, un roman încântător de melancolic ce abordează unul dintre cele mai dificile subiecte: depresia.

20170501_185628

  • Filmul Fantastic Beasts – plus câteva cadouri originale din lumea lui Newt, Rogue One, Hacksaw Ridge și The Accoutant, numai filme unul și unul. Mulțumesc, Provideo!

20170501_18571520170501_185807

20170501_185821
20170501_185833

MAI:

  • Strange the Dreamer, de Laini Taylor, de care încă sunt îndrăgostit iremediabil.

20170612_200859

  • Fluviul șoaptelor și Furia oarbă, primele volume ale seriei Haiganu, de Marian Coman, o reimaginare originală și îndrăzneață a lumii lui Harap Alb.

20170612_200920

  • Numele vântului și Teama înțeleptului, de Patrick Rothfuss, două „cărămizi” de care am încercat să fug până acum, dar care m-au ajuns din urmă cu puțin ajutor din partea colegilor mei de muncă. Thank you, guys!

20170612_200942

  • Visează androizii oi electrice?, de Philip K. Dick, roman pe care trebuie să îl citesc cât mai repede, mai ales că noul Blade Runner bate la ușă.

20170612_200957

  • Volumul 2 din antologia Femei periculoase, de George R.R. MArtin și Gardner Dozois, a cărui copertă este chiar mai reușită decât precedenta.

20170612_201011

  • Contact, de Carl Sagan, un roman despre care nu știu nimic, dar care îmi amintește de ceva anume, și nu știu exact ce…

20170612_201025

  • Tăișul sabiei, de Joe Abercrombie, în noul „veșmânt” intrigant.

20170612_201039

  • Kingsman: The Secret Service, că tot apare continuarea câte de curând, și Sleepy Hollow, una dintre colaborările… fericite dintre Burton și Depp.

20170612_201057

20170612_201111

BOOKFEST:

* Pentru că sunt prea multe cărți, n-o să stau să vorbesc despre fiecare în parte, fiindcă mi-ar lua o veșnicie; plus că majoritatea sunt sponsorizări din partea editurilor partenere, așa că în viitorul nu prea îndepărtat veți citi recenzii detaliate despre fiecare în parte. Enjoy!

20170612_201846.jpg

20170612_202051.jpg

20170612_202541.jpg

20170612_202604.jpg