NIMIC NU E CEEA CE PARE – recenzie IMPOSTOAREA, de E. Lockhart

TITLU: Impostoarea

AUTOR: E. Lockhart

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Imogen este o moştenitoare bogată, orfană, pasionată de gătit şi mai ales infidelă în relaţii. Jule este o luptătoare, un cameleon social şi o sportivă neîntrecută. Imită accente, fură paşapoarte şi mai ales identităţi. O prietenie intensă. O dispariție. O crimă sau poate două. O poveste de iubire care a mers prost, sau poate trei. Obiecte contondente, deghizări, sânge și ciocolată. Visul American, supereroi, spioni și răufăcători. O fată care refuză să ofere lumii ce se așteaptă de la ea. O fată care refuză să fie persoana care era odinioară.

RECENZIE:

Pe E. Lockhart am cunoscut-o prin intermediul Mincinoșilor, primul ei roman care a fost tradus în română. Deși a trecut ceva *mai multă* vreme de când l-am citit, țin minte că l-am devorat în doar câteva ore, în ciuda unei răceli sâcâitoare din cauza căreia abia dacă îmi puteam ține ochii deschiși. Mincinoșii rămâne, chiar și în ziua de azi, una dintre cărțile mele preferate, asta datorită stilului minunat de poetic și a atmosferei dubioase pe care autoarea a reușit s-o contureze cu măiestrie. Apoi am făcut rost de Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks și, cu toate că nu a fost o lectură pe care să o fi regretat la momentul respectiv, m-a făcut mai puțin dornic să văd ce altceva mai are Lockhart de oferit. Asta până când am citit sinopsisul pentru Impostoarea.

Știam, în adâncul meu, că o să ador cartea asta, însă nu m-am așteptat nicio clipă să trec prin toate stările posibile în timp ce o citesc, de la agonie la extaz, de la ură și neînțelegere la bucurie pură. Îndrăznesc să spun că mi s-a părut chiar mai bună decât Mincinoșii, iar asta s-a datorat în mare parte modului în care narațiunea s-a desfășurat, prezentând totul în ordine invers cronologică, astfel încât misterele din jurul personajelor au fost și mai… misterioase, iar eu mi-am dorit și mai mult să aflu ce s-a întâmplat de fapt cu Jule, Imogen și Paolo de s-a ajuns unde s-a ajuns la începutul cărții, cine a murit, cum a murit, câte și mai câte. În ceea ce privește thrillerele pentru adolescenți, nu cred că se poate mai bine de atât.

Acțiunea e destul de greu de urmărit la început, sau cel puțin mie așa mi s-a părut având în vedere că mă așteptam la o structură clasică a poveștii, în care protagonista începe dintr-un anumit punct și de acolo avansează plot-ul. Dar am fost izbit, la propriu, de faptul că viața lui Jule ne este prezentată începând cu prezentul, apoi desfășurându-se încetul cu încetul înapoi, până când am ajuns să o cunosc cu adevărat, să-i apreciez instinctele de supraviețuitor, să o urăsc pentru ceea ce a făcut și pentru faptul că mai nimic din ceea ce credeam că știu despre ea la început nu poate fi considerat adevărat. Iar de aici provine farmecul Impostoarei. În Jule nu poți avea încredere, ceea ce te determină să crezi că nici Imogen, Paolo sau restul personajelor nu sunt tocmai ceea ce ai crezut la început. Creând un personaj atât de vicios, pentru care minciuna e o a doua natură, Lockhart modelează un thriller excepțional, pe care îl citești cu sufletul la gură și care îți vei dori să nu ajungă la final.

Despre personaje am vorbit puțin mai devreme, însă am omis să spun cât de superficiale par la o primă vedere. Și cred că fix aceasta a fost și intenția autoarei: să creeze mai degrabă niște șabloane pe care noi să le modelăm pas cu pas, în ritm cu povestea. Jule e deopotrivă impresionantă și repulsivă, genul de personaj pe care acum îl iubești, iar în secunda următoare îl urăști, dar, oricât de schimbătoare ar fi, un lucru e cert când vine vorba de ea, și anume că nu trece nici măcar o secundă fără să i se întâmple ceva interesant. La polul opus e Imogen, sau Immie, despre care suntem lăsați să credem că a pățit ceva, însă nu aflăm nimic concret decât foarte târziu, o fată care duce, probabil, cea mai privilegiată viață dintre toți, dispunând de un fond nelimitat de rezerve materiale; e fata populară, pe care oricine și-ar dori-o de prietenă, dar care își petrece timpul cu un grup limitat de persoane cărora le acordă toată atenția și are grijă să nu le lipsească nimic. Ca orice fată populară, Imogen are momentele ei când e ușor cam prea răutăcioasă, însă niciodată nu mi-a lăsat impresia că ar fi o persoană cu adevărat rea. Prietenia dintre ea și Jule, deși prezentată ca fiind idilică la început, se dovedește a fi una cum nu se poate mai toxică, acesta fiind un alt lucru pe care l-am apreciat la carte – faptul că nu se sfiește să prezinte cât de complexe sunt cu adevărat relațiile dintre oameni și cum, uneori, în spatele unui zâmbet aparent inofensiv se ascund cele mai mârșave intenții.

Ce aș mai putea spune despre Impostoarea în afară de faptul că trebuie neapărat să o citiți – și să nu vă lăsați descurajați dacă la început vi se va părea greu de urmărit? Ah, da. Nu știu voi ce părere aveți despre ea, dar eu m-am îndrăgostit de coperta ediției în limba română. Multă lume cu care am discutat mi-a spus că e neimpresionantă, dar eu ador simplitatea ei.

Mulțumesc editurii Trei pentru exemplarul oferit!

RATING

Reclame

A FOST ODATĂ… – recenzie NEGRU CA ABANOSUL, de Salla Simukka

TITLU: Negru ca abanosul (Albă-ca-Zăpada #3)

AUTOR: Salla Simukka

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Trupa de teatru a unui liceu de artă pune în scenă o versiune modernă a basmului Albă ca Zăpada, cu Lumikki Andersson în rolul principal. Repetiţiile merg bine, iar între Lumikki şi băiatul care-l interpretează pe vânător pare să existe o chimie palpabilă. Oare Lumikki s-a îndrăgostit pentru prima oară? Cu puţin înainte de premieră, lui Lumikki îi parvine un şir de scrisori semnate de un admirator secret, a cărui pasiune pentru ea se preschimbă rapid într-o obsesie periculoasă. Încercând să afle adevărata identitate a hărţuitorului, Lumikki trebuie să aducă la lumină cele mai sumbre secrete din propriul trecut. Iar cum premiera spectacolului se apropie cu repeziciune, Lumikki trebuie să-l prindă în capcană pe hărţuitorul său, cu sufletul negru ca abanosul.

RECENZIE:

Primele două volume ale seriei, deși nu au avut altceva în comun decât personajul principal, mi s-au părut niște thrillere excelente, care ascund mai multe decât se vede la suprafață, dezbătând tematici variate, considerate de mulți tabuu în special în cărțile pentru adolescenți, cum ar fi sexualitatea sau violența domestică. Principalul atuu al trilogiei scrise de Salla Simukka este, fără îndoială, protagonista Lumikki Andersson, un personaj impresionant prin complexitatea sa, numită pe bună dreptate de cititori o versiune adolescentină a lui Lisbeth Salander. Am fost curios ce se va întâmpla în acest ultim volum, știam că trebuia să mă aștept din nou la o poveste total separată față de volumele anterioare și m-am avântat, fără prejudecăți, în aventură.

Încă am sentimente destul de amestecate vizavi de acest roman. Pe de-o parte, mi-a plăcut ritmul alert, construcția ingenioasă a firului narativ – în special felul în care povestea Albei-ca-Zăpada a fost strecurată în viața de zi cu zi a personajelor, astfel reușind să închidă cercul – și modul în care flashback-urile au fost presărate de-a lungul cărții, dar ceva parcă i-a lipsit. Misterul din jurul personajului care o pândea pe Lumikki din umbră nu a fost suficient de interesant pentru a-mi smulge măcar un fior de interes, dezvăluirea de la final a identității sale a fost… banală și mi-a lăsat impresia că autoarea a fost mult prea grăbită în a găsi un deznodământ pentru serie, de parcă în spatele ei ar fi stat cineva cu un lansator de grenade și ar fi amenințat-o că, dacă în următoarele 2-3 ore nu ajunge la o concluzie, întreaga ei viață va fi înghițită de o explozie. Nimic, dar absolut nimic, nu a lăsat să se înțeleagă, măcar vag, că personajul X e făptașul, iar asta mi se pare lazy storytelling.

Și, dacă tot am pomenit de personaje, trebuie să recunosc că pe majoritatea nici nu mi le-am amintit. Toți au fost o înșiruire de nume pe care le uitam de la o pagină la alta, niște fantome inabordabile de care nici să fi vrut să mă atașej în vreun fel că nu aș fi putut, deși au adus în discuție probleme actuale pentru societate, precum greutățile pe care persoanele transgender le au de înfruntat în viața de zi cu zi, iar pentru acest lucru o felicit pe autoare; poate că ar fi fost mult mai simplu să mascheze totul cu nori pufoși, unicorni și curcubee, însă ea a ales calea cea mai dificilă, mai realistă. Lumikki, de la care aveam cele mai mari și sincere așteptări, s-a dovedit a fi cea mai mare dezamăgire din acest roman. A fost schimbată, și nu în bine, iar multe dintre calitățile care au făcut-o un persoanj atât de impresionant și interesant de urmărit în volumele anterioare au fost date uitării. Înțeleg că oamenii reacționează în feluri neașteptate atunci când sunt puși în fața unor situații care, la prima vedere, par imposibil de îndurat, doar că și în volumele anterioare a trecut prin momente/evenimente asemănătoare și niciodată nu a dat măcar un semn că ar claca.

Negru ca abanosul a fost un final nesatisfăcător al unei serii inegale, dar interesante. Ritmul alert și mesajele transmise, indirect, prin intermediul unor personaje au salvat acest roman de la a fi o dezamăgire totală. Nu pot să-l recomand cu toată încrederea, însă dacă ați fost alături de Lumikki de-a lungul primelor ei aventuri, e păcat să ratați concluzia.

Mulțumesc editurii Trei pentru exemplarul oferit!

RATING

A TREIA STRIGARE PENTRU HELEN GRACE – recenzie CASA PĂPUȘILOR, de M.J. Arlidge

TITLU: Casa păpușilor (Helen Grace #3)

AUTOR: M.J. Arlidge

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Inspectoarea Helen Grace se află iarăși pe urmele unui criminal în serie într-un nou thriller plin de suspans marca M. J. Arlidge! Ce legătură poate fi între o fată care se trezește răpită din propria casă și seches­trată într-o pivniță mizeră și un cadavru descoperit absolut întâmplător pe o plajă pustie? Aparent nu e nicio legătură. Până când mintea ageră a inspectoarei Helen Grace, faimoasă deja pentru cazurile de criminali în serie pe care le-a elucidat, face cone­xiunile potrivite și descoperă numitorul comun: la mijloc e mintea diabolică a unui criminal – unul foarte inteligent, foarte precaut și foarte perseverent…

RECENZIE:

Iubesc un roman polițist bun și tot ce vine la pachet cu el: modul în care pătrunzi în mintea sucită a unui criminal în serie, momentele tensionate pe care le petreci alături de victime, frustrarea palpabilă a polițiștilor care nu reușesc să pună cap la cap piesele puzzle-ului decât spre sfârșitul cărții, când totul devine, dintr-un biet joc de-a șoarecele și pisica, o cursă contra cronometru care ar putea avea consecințe fatale, emoțiile brute și adrenalina, iar lista poate continua. Seria Helen Grace mi-a captat interesul de la primul volum, pe care l-am citit cu sufletul la gura, continuând să mă impresioneze tot mai mult cu fiecare continuare publicată.

Un nou caz dificil pentru, acum, celebra inspectoare Helen Grace: un cadavru perfect conservat, descoperit pe o plajă des frecventată, pare să facă legătura între mai multe dispariții recente prin intermediul tatuajului misterios, amatoricesc. Toate indiciile arată către un criminal in serie cu probleme psihice serioase, a cărei copilărie a fost marcată de o mamă nepăsătoare și de o soră de care s-a apropiat prea mult. Iar acum, în disperatele sale încercări de a-și reconstrui anii pierduți, o nouă viață s-ar putea să fie curmată. Asta dacă Helen Grace și echipa ei nu vor reuși să intervină la timp…

Nici nu știu ce să spun că mi-a plăcut cel mai mult la carte. În primul rând avem personajele, o distribuție impresionantă și variată, pe care autorul reușește să le mențină interesante și unice în ciuda numărului mare, astfel încât de-a lungul cărții, când perspectivele se schimbă, niciodată nu plictisește, fiecare având propria-i poveste, propriile-i motivații pe care le urmează, probleme pe ambele planuri – personal și profesional – și multe, multe altele. Acum nu foarte multă vreme mă plângeam, în recenzia scrisă pentru În ape adânci a Paulei Hawkins, că numărul mare de personaje și modul în care autoarea a jonglat cu perspectivele narative a fost un punct slab pentru carte, dar în cazul lui M.J. Arlidge și a Casei păpușilor situația stă cu totul altfel, de această dată multiperspectivismul reușind să transforme ceea ce ar fi putut fi doar un alt roman polițist într-un thriller psihologic fascinant și înduioșător de intim. Mi-e greu să aleg un singur personaj pe care să-l numesc „preferat”, fiindcă toți participanții – chiar și cei episodici ori nenorocitul de antagonist – au fost impecabil conturați, cu tot cu defecte și calități, aspirații și vise deșarte, reușite și eșecuri pe toate planurile.

Apoi ar mai fi stilul: dinamic, la obiect, imprevizibil, calculat, foarte vizual; datorită lui, cartea se citește incredibil de repede, capitolele scurte fiind extrem de ușor de parcurs, acestea dozând adrenalina în așa mod încât să te facă să vrei să afli cât mai curând adevărul din spatele cazului. Tot aici cred că aș putea încadra și povestea în sine și, implicit, cazul pe care Helen Grace și restul echipei sale trebuie să îl rezolve. Cazul nu a fost perfect, dar spre sfârșit, pe măsură ce am descoperit mai multe despre trecutul criminalului, a devenit ceva mai interesant, mai personal pentru el și incredibil de fucked up. Dar poveștile celorlalte personaje au fost impresionante, de la modul în care destinul fiecărui erou se lega de altul în cele mai neașteptate moduri și până la discuțiile pe care acțiunile personajelor le aduc în prim plan.

Casa păpușilor e un thriller care se apropie teribil de mult de noțiunea de roman polițist perfect, având tot ce-i trebuie – acțiune, mister, imagini tulburătoare, dramă, personaje complexe și un caz imposibil de rezolvat – pentru a vă ține treji noaptea.

Mulțumesc editurii Trei pentru exemplarul oferit pentru recenzie!

RATING

CU TOȚII ASCUNDEM CÂTE CEVA – recenzie SECRETUL SOȚULUI, de Liane Moriarty

TITLU: Secretul soțului

AUTOR: Liane Moriarty

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Imaginează-ţi că soţul tău ţi-a scris o scrisoare pe care nu trebuie să o deschizi decât după moartea lui. Mai mult, imaginează-ţi că acea scrisoare conţine secretul lui cel mai întunecat şi mai bine ascuns – ceva atât de teribil, încât poate să distrugă nu numai viaţa pe care aţi construit-o împreună, ci şi vieţile altora. Imaginează-ţi apoi că dai peste acea scrisoare în timp ce soţul tău este încă în viaţă… Un roman tulburător despre secretele pe care alegem să nu le împărtăşim cu partenerul nostru de viaţă.

RECENZIE:

Serialul Big Little Lies (care încă mai sper că va avea un sezon doi, deși a „acoperit” povestea din Micile minciuni nevinovate la perfecție) mi-a amintit cât de addictive scrie Moriarty, așa că la Bookfest nu am ratat ocazia și am adăugat pe listă două cărți ale ei, despre care eram convins că mă vor ține cu sufletul la gură și mă vor face să trec prin tot felul de stări. Prima pe care am ales să o citesc a fost Secretul soțului, mai mult datorită faptului că am tot auzit lucruri bune și foarte bune despre ea și acel sinopsis… Să fim serioși, cine i-ar putea rezista?

Secrete. Cu toții le avem, diferă doar gravitatea acestora, motivul pentru care le ținem doar pentru noi și care ar fi consecințele „eliberării” lor în lume. Romanul urmărește viețile a trei femei cu vieți total diferite, dar care au toate un lucru în comun: secrete ieșind treptat la iveală, care amenință să le zdruncine din temelii. Cecilia e persoanjul tipic pe care te-ai aștepta să-l întâlnești într-un sitcom american despre viața în suburbii sau ceva de genul; are o familie *prea* perfectă, o viață pentru care mulți și-ar vinde sufletul, cele mai mari griji ale ei ar fi considerate banalități lipsite de importanță de alții și, una peste alta, nimic nu pare să meargă prost pentru ea, asta până când descoperă o scrisoare care îi este destinată, scrisă de soțul ei, dar pe care este sfătuită să o citească abia după moartea lui; așa începe declinul Ceciliei, fiind măcinată de curiozitatea de a afla ce se află în plicul acela, de a descoperi ce secret îngrozitor ar putea ascunde John-Paul de ea. Viața lui Tess, pe de altă parte, e destul de interesantă de la bun început, aceasta reușind, în ciuda faptului că se consideră a fi o fire teribil de antisocială, să-și înființeze propria companie de succes alături de soțul și verișoara sa… care s-au îndrăgostit unul de altul între timp și îi propun lui Tess, „de dragul copilului”, să locuiască toți sub același acoperiș; astfel, Tess se mută înapoi la mama ei și ajunge să retrăiască fiorii primei sale iubiri. Ultima, dar nu cea din urmă, e Rachel, secretara școlii unde învață fiicele Ceciliei și unde au învățat, la rândul lor, Cecilia și Tess, o bunică îndrăgostită până peste cap de nepoțelul ei – care, spre marea ei mâhnire, va pleca în New York cât de curând – și o mamă care încă nu a reușit să uite durerea priciunuită de moartea unicei sale fiice, în urmă cu mulți, mulți ani, moarte pentru care a găsit ea singură un vinovat împotriva căruia a pornit o adevărată vendetă.

Așa cum m-am așteptat, având în vedere că am devorat Micile minciuni nevinovate, și Secretul soțului a avut acel ingredient special, secretul „întunecat” și personal al lui Moriarty, care creează dependență încă de la prima pagină. Stilul autoarei e inconfundabil: rece, distant, necruțător, sapă adânc în mințile personajelor sale pentru a dezgropa cele mai bine ținute secrete, lucrurile pe care alții nu ar trebui să le știe despre ele, scăpări de caracter care le-ar putea păta imaginea perfectă pe care au clădit-o în ochii societății. Cea mai „afectată” de acest stil incisiv al lui Moriarty este Cecilia, a cărei viață impecabilă se prăbușeșete încetul cu încetul după descoperirea celui mai întunecat secret al soțului ei, acesta fiind și impulsul de care avea nevoie pentru a-și ieși din zona de confort pe care singură și-a impus-o în ultimii ani și a-și da frâu sentimentelor reținute atâta amar de vreme. Hipnotizant și delicios, modul în care Moriairty reușește să combine situații de zi cu zi, cum ar fi întâlnirile cu un posibil viitor partener romantic sau mamele mult prea implicate în viețile de elevi ale copiilor lor, cu personaje profund imperfecte, fascinant de urmărit, este, probabil, cea mai impresionantă reușită a autoarei, de multe ori fiind imposibil să găsești un echilibru între personaje neobișnuite și vieți obișnuite.

Personajele sunt cel puțin la fel de încântătoare precum cele din Marile minciuni nevinovate și, cum romanul este scris din perspectiva a trei femei total diferite, e imposibil să nu găsești măcar o voce narativă cu care să rezonezi. Personal, cel mai mult mi-a plăcut povestea lui Tess, aceasta având cam tot ce-i trebuie unei istorisiri pentru a te ține cu sufletul la gură: dramă, secrete, momente liniștite și picanterii care ar trebui ținute ascunse. Deși a început în forță, povestea Ceciliei a devenit oarecum dezamăgitoare după ce marele secret al soțului ei a ieșit la iveală, secret care a fost destul de… neimpresionant, având în vedere cât tam-tam s-a făcut pe seama lui; totuși, în ultima parte a cărții, lucrurile încep să devină din nou foarte, foarte interesante pentru Cecilia, ultimele capitole reușind să-i schimbe viața pentru totdeauna. Capitolele din perspectiva lui Rachel sunt, din punctul meu de vedere, cele mai sfâșietoare, durerea pe care aceasta o resimte an de an în „aniversarea” morții fiicei sale fiind uimitor de profundă și dureros de emoționantă, iar senilitatea ce începe să pună stăpânire pe femeie începe să se resimtă tot mai mult pe măsură ce, orbită de ideea unei răzbunări fără sens, ajunge să facă lucruri surprinzătoare. Distribuția e completată de personaje secundare cel puțin la fel de bine conturate precum cele principale, care nu fac decât să condimenteze și mai mult această înlănțuire furtunoasă de evenimente.

Dacă ar fi să-i găsesc un defect cărții ar fi acela că, undeva de la jumătate și până la ultimele 50 și ceva de pagini, totul se transformă într-o telenovelă destul de neinspirată, care m-a călcat pe nervi. Totuși, finalul e atât de puternic, iar epilogul atât de surprinzător și de revoluționar, încât nu pot să nu vă recomand Secretul soțului – până la urmă, dacă stăm bine să ne gândim, ca și în cazul filmelor sau al serialelor, finalul unei cărți e cel care va rămâne cu noi multă vreme după ce am terminat-o.

Mulțumesc editurii Trei pentru exemplarul oferit spre recenzie!

RATING

FEREȘTE-TE DE APELE ASTEA – recenzie ÎN APE ADÂNCI, de Paula Hawkins

TITLU: În ape adânci

AUTOR: Paula Hawkins

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Nel Abbott este moartă. E ultima dintr-un lung șir de femei înghiţite de apele întunecate ale râului. Sora ei, Jules, e măcinată de regretul că i-a ignorat strigătul de ajutor și are certitudinea că Nel nu s-a sinucis. Ferește-te de apele liniștite. Nu știi niciodată ce ascund.

RECENZIE:

Încă țin minte cu cât entuziasm am parcurs anteriorul roman al Paulei Hawkins, extrem de cunoscutul și apreciatul Fata din tren; apoi am văzut filmul și, cu toate că Emily Blunt (pe care o ador, de altfel) nu a prea arătat a Rachel, felul în care a intrat în pielea personajului a fost ceva demn de toate laudele și m-a făcut să ignor micile imperfecțiuni specifice oricărei ecranizări. Anul acesta, lista pe care mi-am pregătit-o pentru Bookfest a fost completată de cel mai recent efort literar al lui Hawkins, În ape adânci, un roman care promitea multe: premisă deosebit de interesantă, mister cât cuprinde, o distribuție generoasă și, cu riscul de a părea superficial, o copertă de la care nu mi-am putut lua ochii minute în șir. Toate ingredientele unui succes, ai zice. Ei bine, lucrurile nu stau chiar așa, din păcate.

Jules Abbott se întoarce în orașul natal, Beckford, după ce sora ei, Nel, este găsită moartă în Bulboana Înecaților, probabil cea mai definitorie locație a micului oraș englezesc. În scurt timp, Jules începe să-și pună diverse întrebări legate de moartea surorii ei, fotograf și scriitor, al cărei proiect de suflet/obsesie era adunarea poveștilor tuturor femeilor înecate în Bulboană începând cu secolul XVII, când majoritatea victimelor au fost judecate pentru acuzații de vrăjitorie. Oare Nel chiar s-a sinucis? Sau a fost ceva mai mult de atât? Și ce legătură ar putea exista între moartea ei și soarta similară a lui Katie Whittaker, cea mai bună prietenă a fiicei adolescente a lui Nel, Lena?

Urăsc că trebuie să spun asta, dar În ape adânci mi-a displăcut enorm, și nu pot exista decât doi inculpați: așteptările mele mult prea mari ori însăși Paula Hawkins, care s-a întins mai mult decât îi permitea plapuma. O să explic imediat la ce mă refer, însă după ce voi fi întocmit o listă cu lucrurile bune pe care le-am întâlnit de-a lungul călătoriei mele prin Beckford. Primul lucru pe care vreau să-l aduc în discuție este stilul aproape hipnotizant al autoarei, care te poartă prin cele mai întunecate cotloane ale minții umane în moduri la care nu te-ai fi așteptat nicicând, te vrăjește și îngrozește prin descrieri exacte, aproape reci și mult prea calculate, și ia pe nepregătite cu dezvăluiri surprinzătoare sau acțiune palpitantă. Stilul și construcția unor personaje – imperfecte până la rădăcini – mi s-au părut singurele asemănări între Fata din tren și În ape adânci, asemănări pe care le-am apreciat în majoritatea timpului. Al doilea lucru care mi-a plăcut enorm la carte – și ultimul, din păcate – a fost atmosfera întunecată, aproape toxică, ticsită de secrete ce plana deasupra orașului Beckford și modul în care acestea ieșeau la iveală treptat, dezvăluind câte un act rușinos pe rând, până când adevărul ne-a fost făcut cunoscut în toată splendoarea lui… există un cuvânt în română pentru „anticlimactic„?

Pentru că, oricât de mult build-up ar fi existat până în acel moment, sfârșitul a fost un mare fâs, de parcă autoarea ar fi intrat în pană de idei-după ce a lungit povestea cu mai bine de 100 de pagini inutile-și, decât să lase romanul neterminat, mai bine i-a trântit, la propriu, o încheiere de toată jena și l-a trimis editurii. Cred că v-ați dat seama că am început să torai vrute și nevrute despre ceea ce nu mi-a plăcut la carte, și au fost destule. Pe lângă finalul dezamăgitor, cartea a suferit de probleme de pacing, acțiunea fiind dozată inegal, aproape haotic, de la început și până la sfârșit, astfel încât au existat capitole plictisitoare luuungi care nu au fost compensate imediat după de unele ceva mai alerte, ci au continuat tot în același ritm, dar și capitole intense, ceva mai scurte ce-i drept, la foc continuu. Apoi ar mai fi problema personajelor sau, mai bine spus, a numărului lor – plapuma despre care vorbeam mai devreme. Poate că George R.R. Martin a demonstrat că poți scrie povești epice, ale căror fire narative să implice zeci, poate chiar sute de personaje și că publicul gustă un roman scris din mai multe perspective, însă Paula Hawkins nu a reușit să jongleze chiar atât de bine cu vocile și personalitățile fiecărui personaj în parte, astfel încât durează enorm până să ajungi să reușești să memorezi cine e cine (asta dacă nu ți-ai făcut la începutul lecturii un bilețel cu numele personajelor și rolurile pe care acestea le au, așa cum am văzut la un booktuber din străinătate și m-am înjurat singur că nu m-am gândit și eu la asta). Și, cum nu ajungi să te obișnuiești cu personajele decât spre final, e de la sine înțeles că nu reușești nici să relationezi cu ele; sau cel puțin eu așa am pățit, aproape toate fiindu-mi… nu antipatice, ci mai degrabă indiferente. Singurele personaje pe care le-am urmărit cu interes au fost Jules și Lena, cele două fiind probabil cele mai intrigante și „bolnave”, dacă e să zic asta, din toată distribuția.

În ape adânci a avut, probabil, prea multe așteptări de întrunit și din această cauză mi-a displăcut în mod special. Dacă ar fi să rezum gândurile mele despre roman într-un singur cuvânt, iar acel cuvânt să nu fie „dezamăgitor”, aș spune că a fost un haos, și nici măcar un haos frumos. Prea multe personaje neinteresante, un mister cu potențial enorm și care a fost rezolvat în cel mai „meh!” mod cu putință. Mă doare sufletul (bine, bucățica de suflet care mi-a mai rămas) să închei recenzia uneia dintre cărțile pe care le-am așteptat încă de când a fost anunțată publicarea ei, dar În ape adânci a fost una dintre cele mai mari dezamăgiri literare peste care am dat în ultima vreme și sper, chiar sper, că Paula Hawkins își va reveni cu următorul ei roman.

Mulțumesc editurii Trei pentru exemplarul oferit spre recenzie!

RATING