LEGENDA LUI JUNE ȘI DAY – recenzie LEGENDA, de Marie Lu

legenda

TITLU: Legenda (Legenda #1)

AUTOR: Marie Lu

PUBLICAT DE: Editura Booklet

DESCRIERE: Lumea s-a schimbat definitiv. Statele Unite s-au scindat; partea de vest este ocupată acum de Republică, o națiune mereu pe picior de război cu vecinii săi. June și Day sunt doi adolescenți care vin din medii radical diferite. Născută într-o familie republicană bogată, June se pregătește pentru o carieră de succes în armată. O imensă conspirație face ca destinul ei să se intersecteze cu acela al lui Day, cel mai căutat infractor din Republică. Trădări, torturi, asasinate – orice devine permis pentru ca tinerii să nu poată ajunge la sursa tuturor minciunilor.

RECENZIE:

De Legenda am auzit pentru prima oară acum câțiva ani, când trebuia să apară la o altă editură și lansarea ei s-a anunțat cu surle și trâmbițe. Dar timpul a trecut, cartea nu a mai apărut, iar eu am cam uitat de ea – între timp s-au strecurat atât de multe cărți pe lista mea încât, la un moment dat, am ajuns să cred că nu o să le mai pot face față. Apoi, undeva pe la începutul anului, pe Facebook a început să „circule” o copertă uimitor de simplă, dar și surprinzător de arătoasă, iar titlul cărții mi-a adus aminte că mi-am dorit, cândva, să descopăr lumea distopică imaginată de Marie Lu. Astfel începe Legenda.

Într-un viitor în care Statele Unite ale Americii s-au separat din cauze necunoscute, Republica se află mereu în pragul războiului cu teritoriile din jurul ei. Acolo, pe străzile pline de mizerie și boli ale cartierelor sărace, își face veacul Day, un infractor legendar care, la cei doar 15 ani ai săi a ajuns să fie cel mai căutat om din toată Republica. La polul opus se află June, copilul geniu al Republicii și mezina uneia dintre cele mai înstărite familii. În urma unor evenimente cel puțin șocante, destinele celor doi adolescenți se vor ciocni, iar la sfârșit… ei bine, o să trebuiască să aflați singuri 😉

O să încep cu ce mi-a plăcut foarte, foarte mult la carte. Nu e prea OK să spun că am fost cucerit de aspectul volumului; până la urmă, contează ce se ascunde între coperți și m-am fript de prea multe ori cu romane frumos împachetate, dar care nu au reușit să mă impresioneze deloc. Dar, așa cum se întâmplă de fiecare dată, cedez aproape instant în fața unei coperți minunate. Iar Legenda are o copertă minunată. Nu am fost deloc deranjat de faptul că diferă puțin de cea originală (care e aproape la fel de simpluță, dacă mă întrebați pe mine), ba din contră: am apreciat că editura a încercat să transforme ediția noastră în ceva unic. Așa. Acum, că am terminat cu laudele referitoare la copertă, trebuie să menționez cât de ingenios mi s-a părut folosirea unui font pentru capitolele scrise din perspectiva lui Day și a altui font pentru cele în care June relatează totul. La început am crezut că nu văd bine și a trebuit să verific de n ori, ca să fiu sigur că nu mă înșelam, dar, din fericire, încă stau bine cu vederea 😀 Cele două fonturi nu doar că au ajutat la o mai ușoară diferențiere a capitolelor (da, știu că fiecare începe cu DAY sau JUNE scrise de o șchioapă, numai că atunci când ești prins în mijlocul acțiunii tinzi să uiți astfel de detalii și, cum vocile celor doi nu mi s-au părut chiar atât de bine individualizate, a fost chiar foarte convenabil pentru mine să știu că un font îi revine lui Day și altul lui June), dar s-au potrivit foooarte bine cu personalitățile celor doi eroi.

Buuun. Acum să trecem la lucrurile cu adevărat importante. Acțiunea. Sincer, mi-a fost dor de o carte care să nu mă lase să mă plictisesc și care să mă țină cu sufletul la gură de la început și până la sfârșit. Da, pe alocuri este puțin clișeică, dar compensează prin ceea ce mi s-a părut a fi unul dintre punctele forte ale romanului: imprevizibilitatea. De câteva ori a trebuit să las cartea jos, să mă holbez la peretele din fața mea și să murmur: „ceee?!?!?!”. Marie Lu a știut cum să dozeze momentele WTF de-a lungul poveștii în așa fel încât acestea m-au prins cu garda jos și m-au lăsat fără cuvinte, la propriu. Unele au fost ca niște lovituri sub centură, neașteptate și extrem de dureroase; altele au șocat tocmai prin faptul că nu m-am așteptat ca autoarea să aibă curajul să facă ce a făcut.

Personajele sunt și ele un punct forte al romanului. Deși vocile lor nu mi s-au părut chiar atât de distincte, felul în care acționează și alegerile pe care le fac se află la poluri diametral opuse. Day e un proscris, un tâlhar despre care mulți cred că ar fi doar o poveste a Republicii și nicidecum o persoană în carne și oase. După ce a picat Examenul care dictează soarta fiecărui copil din Republică, Day este condamnat la moarte, însă reușește cumva să evadeze din ghearele celor care voiau să-i facă rău și ajunge să bântuie pe străzile cartierelor sărace asemeni unui spectru fantomatic. Mama și fratele mai mic îl cred mort, însă John, fratele său mai mare, știe că e în viață și încă mai țin legătura. Day este protagonistul (aproape) perfect: curajos, uneori încăpățânat, inteligent și mereu sigur pe sine, acesta ar face orice pentru a-i știi pe cei dragi lui în teferi și sănătoși. June, în schimb, pare să ducă o viață lipsită de griji până într-un anumit punct, atunci când un eveniment care nouă, cititorilor, ni se pare cel puțin dubios, dar pentru ea este atât de devastator încât nu mai stă să analizeze situația și acceptă minciunile drept adevăr și viceversa. Evoluția lui June de-a lungul romanului, transformarea ei din puștoaica orbită de promisiunile false al Republicii în fata care a spart colivia de sticlă este cu adevărat încântătoare.

Ce nu mi-a plăcut? Așa cum e cazul și altor distopii pentru adolescenți, și din Legenda lipsesc mai toate explicațiile despre cum a ajuns lumea în care trăiesc personajele să fie așa cum este. Pe bune dacă înțeleg de ce unii autori preferă să sară peste această parte destul de importantă a poveștii, mai ales că un paragraf, două de explicații nu ar omorî pe nimeni și cu siguranță ar fi cel puțin extrem de interesante (serios, ce nu-i de plăcut la un eveniment care aproape că distruge lumea din temelii și obligă supraviețuitorii să se reorganizeze și să formeze noi societăți, cu noi reguli și așa mai departe?). Sper din tot sufletul ca următoarele volume să șteargă cu buretele peste acest neajuns și să facă puțină lumină în toată treaba asta. Apoi ar mai fi treaba cu dragostea instant. Day și June nu se cunosc decât de câteva zile, abia dacă schimbă câteva vorbe de voie, de nevoie, și cei doi se declară deja îndrăgostiți unul de altul. Nu mă înțelegeți greșit, nu am nimic împotriva poveștilor de iubire dintre protagoniștii unei cărți/serii, doar că, personal, prefer ca aceștia să petreacă ceva timp împreună, să se cunoască puțin unul pe celălalt înainte să treacă la nivelul următor 😀

Legenda mi-a plăcut nesperat de mult, ba chiar aș putea spune că a fost periculos de aproape de perfecțiune și cred că ar putea rivaliza cu Jocurile foamei pentru titlul de cea mai mișto distopie YA din biblioteca mea. Acțiune alertă, răsturnări de situație, momente când uiți și să mai respiri, două personaje puternice și mult, mult, mult potențial fac din Legenda o lectură obligatorie pentru orice împătimit al cărților pentru adolescenți (și nu numai). Aștept cu nerăbdare Geniul și Campionul, sunt curios încotro se va îndrepta povestea și îmi țin degetele încrucișate să nu apară vreun triunghi amoros în peisaj prea curând.

RATING:liked-it

SACRIFICIUL ȘI RĂZVĂTIREA UNEI FETE PE NUME EVE– recenzie trilogia EVE, de Anna Carey

trilogia-eve

TITLU: Trilogia Eve (Eve, Sacrificiul, Răzvrătirea)

AUTOR: Anna Carey

PUBLICAT DE: Editura Leda

DESCRIERE: O FASCINANTĂ AVENTURĂ DISTOPICĂ, PETRECUTĂ ÎN 2032, LA ŞAISPREZECE ANI DUPĂ CE UN VIRUS MORTAL A ŞTERS APROAPE ÎNTREAGA POPULAŢIE DE PE FAŢA PĂMÂNTULUI

În ultima noapte petrecută în şcoala de fete unde este elevă, Eve descoperă ceea ce se întâmplă în realitate cu absolventele – şi soarta cumplită care le aşteaptă. Evadând din singurul cămin pe care îl cunoscuse vreodată, ea porneşte într-o călătorie lungă, presărată cu piedici înşelătoare, în căutarea unui loc în care să poată supravieţui. Pe drum îl întâlneşte pe Caleb, un băiat rebel şi dur, care trăieşte în sălbăticie. Separată de bărbaţi întreaga viaţă, Eve fusese învăţată să se teamă de aceştia, dar Caleb îi câştigă treptat încrederea… şi inima. Când soldaţii încep să îi vâneze, Eve trebuie să aleagă între adevărata dragoste şi propria ei viaţă.

EVOCATIVĂ, ROMANTICĂ ŞI UNEORI ÎNSPĂIMÂNTĂTOARE, EVE ESTE PRIMUL ROMAN DINTR-O NOUĂ TRILOGIE CAPTIVANTĂ, CU O EROINĂ DE NEUITAT.

RECENZIE:

Inițial am vrut să scriu câte o recenzie pentru fiecare volum al trilogiei, dar, după ce am terminat Eve și am trecut la Sacrificiul – și recenzia primei cărți tot nu era începută – am realizat că ar fi mai bine să-mi adun gândurile despre distopia scrisă de Anna Carey într-o singură recenzie amănunțită, așa cum am făcut și cu trilogia Vechiul Regat a lui Garth Nix.

Despre Eve am auzit doar lucruri bune. Serios. Am încercat să cotrobăi după recenzii negative pe blogurile de la noi, însă nu am avut mai mult noroc decât un naufragiat care și-a pus în minte să găsească un McDonald’s pe o insulă pustie. Aveam primele două volume în bibliotecă de ceva vreme, dar am rezistat cu stoicism și nu le-am citit decât după ce editura Leda a publicat și ultima parte a trilogiei, Răzvrătirea, pe care mi-am achiziționat-o odată cu promoțiile de Black Friday. Totuși, mi-a luat aproape cinci luni să găsesc imboldul necesar ca să încep seria, imbold care și-a făcut simțită prezența după ce am terminat cu Furnicile lui Bernard Werber și am avut nevoie de o lectură ceva mai ușoară.

După ce un virus mortal a decimat aproape întreaga populație a planetei, supraviețuitorii țării cunoscute în prezent drept Statele Unite ale Americii s-au strâns sub conducerea unui rege în Orașul de Nisip, capitala Noii Americi. Fetele sunt trimise de mici la școli speciale, unde sunt învățate despre pericolele reprezentate de bărbații din sălbăticie (și nu numai) și speră ca, după absolvire, să-și poată găsi de lucru în Oraș și să devină membre ale înaltei societăți. Dar, în spatele fațadei, școlile ascund un secret teribil, pe care Eve, protagonista trilogiei (duh!) îl va descoperi cu o seară înainte să fie declarată șefă de promoție și să părăsească Școala. Mult prea șocată pentru a face altceva, Eve evadează din instituția în care a crezut orbește pentru mai bine de doisprezece ani și își începe aventura în sălbăticia Noii Americi.

Trebuie să recunosc că nu m-am așteptat să fiu cucerit de Eve. Nu știu de ce, dar aveam impresia că romanele Annei Carey vor fi doar niște cărți YA siropoase, în care dragostea va birui totul, povestea de iubire (forțată) va reprezenta mai mult de trei sferturi din întregul plot și așa mai departe. OK, există o relație între un el și o ea și, da, este puțin forțată, dar, spre surprinderea mea, aceasta nu joacă rolul principal în trilogie. Cel puțin, mie nu mi s-a părut așa. Deși este descrisă ca fiind „un suflu proaspăt în definiția dragostei”, trilogia nu are în centru doar povestea de iubire dintre Eve și Caleb – poveste care nici măcar nu este atât de memorabilă pe cât lasă alții să se înțeleagă –, ci este mai mult o aventură plină de suspans, din care nu lipsesc urmăririle cu mașini și vânătorile de persoane, cu răsturnări de situație care salvează unele momente clișeice, trădări și intrigi, minciuni și prefăcătorii.

Acțiunea mi s-a părut destul de bine echilibrată în sensul că autoarea a găsit dozele perfecte de întâmplări neprevăzute și situații limită și momente nu prea strălucite, în care totul a fost cât se poate de previzibil și clișeic. Dar asta nu m-a deranjat aproape deloc, pentru că tocmai mixul acesta foarte inspirat a făcut ca trilogia să se citească extrem de ușor. Fiecare capitol, dar absolut fiecare capitol, se termina exact când lucrurile deveneau cu adevărat interesante, astfel încât m-am simțit obligat să citesc în continuare și să tot citesc până când ochii începeau să mă usture. Pot vorbi la nesfârșit despre cât de bună a fost trilogia din punctul de vedere al acțiunii și al gradului de suspans, dar nicio carte nu poate avea un impact prea puternic fără niște personaje pe măsură, nu?

Eve, la început, este fata perfectă tipică, pe care o întâlnim în majoritatea cărților YA: e cea mai deșteaptă din anul ei, e iubită de majoritatea colegelor și unanim adorată de profesoare, nu ar îndrăzni să calce strâmb nici măcar un milimetru și așa mai departe. Sincer, pentru mai bine de trei sferturi din primul volum, am detestat-o pe Eve tocmai pentru că încerca prea mult să-și mențină acea imagine de fată perfectă, deși odată ieșită din Școală nu-i mai folosea la nimic, și foarte greu accepta să facă ceva considerat inadecvat de către profesoare. Ia unele decizii tâmpite pe alocuri, cum ar fi un anumit moment care implică un radio – cei care au citit cartea știu despre ce vorbesc –; niște hotărâri atât de incredibil de cretine încât nu m-am putut abține să nu o înjur de mama focului pentru cât de proastă este; din cauza ei mor o grămadă de oameni și ea pare să nici nu bage de seamă. Dar totul se schimbă la un moment dat, iar Eve începe să evolueze dintr-un personaj enervant în acea eroină care ne-a fost promisă. Bine, cred că niciodată nu va ajunge să fie o protaginistă epică, pe care să-ți dorești să o urmezi într-o bătălie sau măcar una care să inspire speranță, așa cum a fost, de exemplu, Katniss; și nu o ajută nici faptul că tot ce se întâmplă în jurul ei pare muuult prea convenabil. Dar spuneam mai devreme că a „suferit” o schimbare la un moment dat. Eve cea din Răzvrătirea e aproape de nerecunoscut, cu toate că mai face unele gafe pe ici, pe colo. Tăria de caracter de care dă dovadă în unele momente cruciale mi s-a părut surprinzătoare.

Pe Arden am adorat-o de la început și până la sfârșit. E badass, acidă uneori, morocănoasă atunci când situația (a se citi Eve) o cere, o adevărată supraviețuitoare și o persoană care ascunde mai multe decât lasă să se vadă la început. Povestea trecutului ei trebuie să fie cea mai emoționantă parte a întregii trilogii.

Caleb… Caleb mi-a fost indiferent. Nu am reușit nicicum să mă apropii de el, iar aici cred că e și vina autoarei pentru că s-a folosit de el într-o manieră destul de neinspirată. Apare acum, dispare pentru o bună bucată de vreme, iar apare, iar dispare, se îndrăgostește de Eve așa, pe nepusă masă, etc.

Regele mi-a amintit enorm de Snow din Jocurile foamei. De la descrierea fizicului său și până la modul în care o manipula pe Eve folosindu-se doar de câteva cuvinte bine alese, Regele Noii Americi a fost doar o copie de carton a mult mai reușitului și mai înspăimântătorului Președinte din Panem. Sincer, pe mine nu a reușit să mă convingă, de impresionat nici nu se mai pune problema, fiind un personaj negativ destul de ușor de uitat și la fel de ușor de înlocuit. Heck, până și unul dintre soldați mi s-a părut mai înfricoșător decât el!

În ciuda problemelor sale, a nenumăratelor clișee și a finalului nu prea inspirat, trilogia Eve îmi va rămâne mereu dragă. Am citit-o cu sufletul la gură și cred cu tărie că este obligatorie pentru orice fan al distopiilor. Faceți-vă curaj și fiți alături de Eve într-o lume cruntă, în care cei aflați la putere se folosesc de copii în cele mai dezgustătoare moduri, unde flacăra speranței arde cel mai puternic în pieptul unei simple fete; o lume cu reguli stricte, cu mult prea multe jeep-uri, în care cei privilegiați duc vieți lipsite de griji, iar cei mai puțin norocoși trebuie să reușească să supraviețuiască de pe o zi pe alta.

RATING: liked-it

UN FINAL DULCE-AMĂRUI

tratament-letal

TITLU: Tratamen letal (Captiv în labirint #3)

AUTOR: James Dashner

PUBLICAT DE: Editura Litera

DESCRIERE: Labirintul nu a fost decât începutul… RÃU i-a răpit totul lui Thomas: viața, amintirile și, acum, singurii prieteni care i-au mai rămas – Poienarii. El știe că nu poate avea încredere în RÄ‚U, deși cei din organizație îl asigură că vremea minciunilor a trecut, că au reușit să colecteze toate datele din perioada Încercărilor și că acum trebuie să se bazeze pe Poienari, cărora li s-au redat amintirile, pentru a-i ajuta în ultima lor misiune – aceea de a desăvârși schema de tratament împotriva Arșiței. Dar s-a întâmplat ceva ce nici Încercările, nici Variabilele nu au prevăzut. Thomas își amintește mai mult decât își închipuie ei, suficient cât să nu creadă nici un cuvânt din ceea ce i se spune. După ce a învins Labirintul și a supraviețuit în Ținutul Pârjolit, Thomas riscă acum totul ca să-și salveze prietenii. Dar adevărul ar putea fi mai periculos decât și-ar fi imaginat vreodată. Va supraviețui oare cineva?

RECENZIE:

Au trecut câteva luni bune de când am terminat ultimul volum al trilogiei Captiv în labirint și încă nu știu ce să scriu despre carte. Am tot amânat recenzia asta, în speranța că-mi voi face ordine în idei dacă las să treacă un timp, dar iată că s-au scurs nenumărate săptămâni de atunci și tot nu sunt convins de sentimentele mele legate de Tratament letal. Unele momente au fost interesante, și-au avut locul în lumea post-apocaliptică închipuită de Dashner, iar acțiunea devine chiar intensă de la jumătate încolo. În același timp, nu pot să trec peste începutul lent și grămada uriașă de lucruri care pur și simplu nu au avut niciun sens. Recenzia conține unele spoilere pentru volumele anterioare, așa că vă sfătuiesc să nu o citiți dacă vă aflați la început cu seria.

Thomas se află în ghearele celor de la RĂU, care îi face propunerea pe care o aștepta încă de când s-a trezit în Labirint: el și restul poienarilor își vor primi amintirile, dar asta doar dacă îi vor ajuta pe RĂU să termine ceea ce speră ei că va fi leacul pentru Arșiță. Lucrurile o iau razna atunci când, convins de Newt și Minho să refuze târgul, Thomas evadează din sediul RĂU și se aventurează în lumea măcinată de boală.

Recunosc că, după ce am terminat Încercările focului, am fost nerăbdător să mă apuc de acest ultim volum. Aveam atât de multe întrebări rămase fără răspuns, iar finalul romanului anterior promitea un deznodământ epic. Nici nu vă pot spune cât de dezamăgit am fost atunci când am văzut că mai mult de o treime din carte a fost reprezentat de încercările lui Thomas, Newt și Minho de a evada din baza RĂU! O lălăială fără rost, dacă e s-o spunem pe cea dreaptă, primele 100 și ceva de pagini au fost atââât de lente încât nu de puține ori am vrut să renunț la a continua cu lectura.

Partea bună e că, după acel episod nefericit de lung, acțiunea începe să devină interesantă și, până la sfârșit, romanul se citește pe nerăsuflate. Doar că asta nu e din cauza unor răsturnări de situație incredibile (sunt câteva, dar destul de previzibile), ci pentru că tot timpul aștepți să primești niște răspunsuri. Acestea nu doar că refuză să apară, ci sunt sufocate de o nouă serie de întrebări. Finalul cărții mi s-a părut sec și prostuț, total nelalocul lui în acea lume.

Personajele rămân aceleași, nici măcar unul nu are parte de o evoluție cât de mică. Thomas continuă să leșine sau să adoarmă la sfârșitul (aproape) fiecărui capitol, Tresa e la fel de enervantă, Brenda e, din nou, inutilă… Singurele persoanje cât de cât aceeptabile sunt Newt și Minho care, fie prin sarcasm sau atitudine sfidătoare, reușesc să destindă atmosfera.

Vorbeam la început despre unele lucruri nu au avut niciun sens și vreau să dau un exemplu care mie mi se pare grăitor: acțiunile celor de la RĂU. Ai un virus cu potențial letal și vrei să-l folosești? OK, treaba ta, dar nu te apuca să-i dai drumul în lume fără să ai un nenorocit de antidot. Înțeleg că au vrut să reducă din populația planetei, dar o puteau face într-un mod mai puțin catastrofal pentru ei. Oare ei nu au auzit de otrăvirea rezervelor de apă? This makes no sense.

O carte problematică, o serie la fel, Captiv în labirint mi s-a părut un exemplu perfect de trilogie/serie care își pierde puțin (sau mai mult) din farmec cu fiecare nou volum.

RĂZBOIUL ESTE PACE, LIBERTATEA ESTE SCLAVIE, IGNORANȚA ESTE PUTERE

o-mie-noua-sute-optzeci-si-patru

TITLU: O mie nouă sute optzeci și patru

AUTOR: George Orwell

PUBLICAT DE: Editura Polirom

DESCRIERE: Winston Smith este un personaj oarecare: el urăste, iubește și muncește ca orice alt om. Ceea ce-l face deosebit este faptul că trăiește într-o lume infernală, în care a urî, a iubi sau a munci sînt venite dintr-un efort supraomenesc al fiecărei clipe. Romanul O mie nouă sute optzeci și patru descrie tabloul apocaliptic al unei Londre din era post-atomica, sediul unui regim totalitar în care orice logică pare să fi fost abolită. Execuțiile fără rost, disparițiile peste noapte au devenit un lucru firesc. Trecutul este rescris mereu spre a legitima crimele prezentului, iar instrumentul propagandei este odioasa „nouvorbă”, o limbă robotizată, care completează imaginea de lume ordonată „științific” după voința Fratelui cel Mare, care spune că „războiul este pace, libertatea este sclavie, ignoranța este putere”.

RECENZIE:

Mi-am dorit de multă vreme să citesc ceva de la George Orwell deoarece, din recenziile cărților sale, am rămas cu impresia că este acel gen de scriitor asupra căruia majoritatea cititorilor au căzut de acord că se află într-o altă ligă, net superioară, față de ceilalți. Prin amabilitatea librăriei online Libris, am ajuns să parcurg impresionanta distopie O mie nouă sute optzeci și patru – una dintre cele mai cunoscute cărți ale autorului britanic.

Cred că aceasta este cea mai dificilă recenzie cu care m-am confruntat până acum. Încerc de ore bune să-mi adun cuvintele pentru a-mi exprima cât mai bine sentimentele față de O mie nouă sute optzeci și patru și sper să nu o dau în bară pentru că, fără doar și poate, viitorul sumbru descris de Orwell se află în topul preferințelor mele din toate timpurile.

La început, nu am fost chiar atât de impresionat de roman. A fost nevoie de puțin peste 50 de pagini și un citat („Aici se scot ziare de aruncat la gunoi, în care nu găsești aproape nimic altceva decît sport, crime și horoscopuri, se produc povestioare senzaționale de doi bani, filme numai despre sex și cîntece sentimentale compuse exclusiv prin mijloace mecanice […]”) ca să realizez cu adevărat ce fel de comoară țin în mână.

Lumea imaginată de Orwell este un adevărat coșmar, în care nimic nu este mai important decât credința în Fratele cel Mare și Partid, unde trecutul nu are nicio importanță deoarece poate fi șters din istorie la orice oră, iar viețile oamenilor nu mai reprezintă absolut nimic, ei fiind doar niște unelte fără valoare în ochii celor aflați la conducere; niște unelte de care se pot debarasa oricând.

Mi s-a părut incredibil felul în care societatea prezentată în carte se aseamănă cu cea din zilele noastre. Firește, totul este o exagerare și nu cred că o să se ajungă vreodată ca oamenii să-și piardă dreptul la opinie (că pot fi cumpărați pentru a susține ceva în care nu cred e deja altă poveste), dar mă tem că, încetul cu încetul, ne îndreptăm spre viitorul de care lui Orwell îi era atât de teamă. Ce mai? Fraza care mi-a captat atenția descrie perfect vremurile în care trăim, de aceea a și avut un impact atât de puternic asupra mea. Este de-a dreptul uluitor cum acele cuvinte scrise în 1949 rezonează într-atât cu lumea în care trăim, la mai mult de 50 de ani de la publicarea romanului.

Personajele romanului sunt excelent conturate, în special Winston Smith, protagonistul. Evoluția lui de-a lungul cărții este remarcabilă, am adorat tot ce a ținut de trecutul acestuia și, poate cel mai important, mi-a plăcut extrem de mult că a fost plin de tot felul de defecte. Acestea, în loc să-l tragă în jos și să-l transforme într-o persoană detestabilă, l-au făcut mult mai uman, o trăsătură deloc de neglijat într-o mare de marionete lipsite de personalitate. Am simpatizat cu el chiar și în momentele în care se gândea cum să-i crape țeasta cuiva sau când promitea, fără să clipească, să otrăvească persoane inocente doar pentru a satisface nevoile unui grup secret.

O mie nouă sute optzeci și patru este un roman superb, care nu-ți permite să te gândești la altceva cât timp îl citești și pentru care ai nevoie de răbdare și dedicație. Deși stilul lui Orwell nu este în niciun caz greoi, cartea abundă în descrieri, avâd foarte puțin dialog și tocmai din această cauză se citește ceva mai încet (cel puțin așa am pățit eu). Dar se merită!

Mulțumesc librărieri online Libris pentru acest roman pur și simplu memorabil! Vă invit și pe voi să descoperiți multitudinea de cărți – atât în română, cât și în engleză – care se află la doar un click distanță de bibliotecile voastre. Ca bonus, pe site găsiți zilnic fel de fel de oferte și reduceri, iar transportul este gratuit!

REGINA NEINSTRUITĂ

regina-adevarata

TITLU: Regina Adevărată (Regina Ținutului Tearling #1)

AUTOR: Erika Johansen

PUBLICAT DE: Editura Trei 

DESCRIERE: Trecerea, un cataclism misterios, a făcut să piară cea mai mare parte a umanităţii, alături de tehnologia ultramodernă. Regresând în epoca feudală, dar aflându-se totodată undeva în viitor, supraviețuitorii o iau de la capăt pe un teritoriu nou, numit Tearling: un ținut sărăcit, prădat de propriii săi nobili şi de regatul Mortmesne, condus de Regina Roşie. Singura speranţă a poporului îngenuncheat este moştenitoarea tronului, Kelsea Raleigh, o fată de 19 ani care nu cunoaşte decât lumea cărţilor şi, mai ales, istoria omenirii de dinainte de Trecere. Călătoria viitoarei regine este începutul unei iniţieri dure, pe parcursul căreia înfruntă moartea sub diferite chipuri și îşi descoperă darul clarviziunii. O lume fantastică şi înfricoşătoare, ce aminteşte de Jocurile Foamei!

RECENZIE:

Atunci când un roman are parte de o promovare foarte agresivă, felul în care eu îl percep tinde să se încadreze în două extreme mari și late: fie o să-mi placă enorm cartea, fie nu o să înțeleg de unde atâta entuziasm pentru ea. Regina Adevărată, din păcate, cade în cea de-a doua categorie.

Premisa romanului e deosebit de promițătoare: după un cataclism numit Trecerea, omenirea regresează, tehnologia dispare, iar lumea se transformă în ceea ce pare a fi un alt Ev Mediu, cu tot cu regate, cavaleri și regi/regine. Kelsea este prințesa moștenitoare a Tearlingului, crescută departe de lume de către un cuplu de bătrânei timp de 18 ani. Cât timp a fost izolată de realitate, Kelsea a învățat cam tot ce ar trebui să știe o viitoare regină pentru că, atunci când împlinește 19 ani, trebuie să-i calce pe urme mamei sale și să devină conducătoarea ținutului Tearling. Toate bune și frumoase doar că, în momentul în care Garda Reginei vine după Kelsea, fata se vede nevoită să înfrunte trădări și comploturi.

Of, câte bătăi de cap am avut cu această carte! În primul rând, lumea contrată de autoare e foarte derutantă. Am apreciat ideea unei societăți care a involuat după un eveniment major, mi s-a părut un twist interesant pentru un roman cu tentă distopică, dar sunt prea multe elemente… dubioase, ca să le spun așa. Dacă lumea s-a întors în perioada medievală, cum e posibil să mai existe medici esteticieni? De unde știe Kelsea ce sunt cărțile electronice dacă toată tehnologia a dispărut de mai bine de 3 secole? De ce sunt cărțile păstrate de dinainte de Trecere îmbrăcate în piele? Și, poate cel mai stresant lucru: care-i treaba cu magia? A existat din totdeauna sau e un efect secundar al Trecerii?

Kelsea mi s-a părut unul dintre cele mai neinspirate și greu de apreciat personaje principale din câte am citit până acum. Am citit că autoarea a vrut să se distanțeze de eroinele tipice nu doar pentru literatura fantasy, ci pentru literatură în general, așa că nu a construit personajul doar pe baza înfățișării. Totuși, doar pentru că nu reprezintă un ideal al frumuseții, asta nu înseamnă că Regina din Tearling este un model de urmat când vine vorba de acțiunile sale. De foarte multe ori face lucruri fără să se gândească la repercusiuni, cum ar fi momentul acela când oprește livrarea „plății”, constând în câteva sute de oameni, către Mortmesne. OK, înțeleg că nu vrei ca oamenii să fie considerați monedă de schimb și nu condamn acțiunea în sine, ci modul ilogic în care s-a desfășurat. Kelsea, fără să se intereseze ce s-ar putea întâmpla dacă refuză să o plătească pe Regina Roșie, fără să aibă o armată la dispoziție sau puteri deosebite, pur și simplu spune STOP și, astfel, declară război unui regat despre care nu cunoaște absolut nimic. Involuntar, am făcut o paralelă între ea și Daenerys Targaryen și, cu toate că ambele acționează la fel de necugetat, măcar cea din urmă avea în spate batalioane de oameni dispuși să lupte pentru ea și trei dragoni! Ca să nu mai spun cât de exasperante erau momentele în care se uita la unul dintre străjerii ei, îl găsea atrăgător, imediat după aceea își schimba părerea la 180 de grade numai pentru a-l considera chipeș din nou. Pe bune?!

În afară de personajul principal, cartea suferă și din cauza antagonistului. Regina Roșie ne este prezentată drept o amenințare cumplită, o vrăjitoare care se află la conducerea Mortmesne-ului de mai mult de 100 de ani, dar tot ce face aceasta e – MIC SPOILER – să întrețină relații sexuale cu sclavii săi. În loc să se ocupe de rivala sa, cea care, practic, și-a bătut joc de autoritatea și reputația ei, Regina din Mortmesne se gândește doar la ce sclav să aleagă data viitoare pentru a-și satisface nevoile carnale. OK…

Părțile bune ale romanului sunt două personaje secundare, Buzduganu și Spectrul, dar nici măcar ei nu pot salva Regina Adevărată de la a fi o dezamăgire cruntă. Spectrul, deși un personaj fascinant și misterios, care mai mult ridică semne de întrebare decât să ajute, apare foarte puțin în carte (poate în volumul următor autoarea o să-l bage mai mult în seamă). Lazarus (cunoscut mai bine drept Buzduganu) este cel mai apreciat dintre Străjerii Reginei, cel în care Kelsea are încredere și un bărbat temut de toată lumea. Chiar dacă are unele scăpări, Buzduganu are niște replici de-a dreptul savuroase și nu se sfiește să-i spună lui Kelsea ceea ce crede, indiferent dacă vorbele lui sunt pe placul Reginei sau nu.

Pentru mine, Regina Adevărată a fost o lectură OK, nu a fost chiar cea mai proastă carte citită, dar în mod sigur nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor. Dacă sunteți pasionați de cărțile fantasy, nu vă sfătuiesc să o citiți, dar dacă sunteți la început cu acest gen cred că v-ar face plăcere să o acompaniați pe Kelsea în călătoria ei.

Mulțumesc Editurii Trei pentru carte!

RATING: 5/10