PIERDUȚI ÎN UNIVERSURI FICȚIONALE – recenzie FANGIRL, de Rainbow Rowell

TITLU: Fangirl

AUTOR: Rainbow Rowell

PUBLICAT DE: Editura YoungArt

DESCRIERE: Toată lumea este fan al lui Simon Snow, dar Cath și Wren sunt cele mai înfocate admiratoare ale lui, scriind propriile povești despre magicianul adolescent. Fac asta cu pasiune, încercând să se ascundă de problemele lor în universul ficțiunii, unde totul este posibil. Deşi gemene, cele două fete sunt cum nu se poate mai diferite. Părăsite de mamă și crescute de un tată în căutarea echilibrului sufletesc, ele trebuie totuşi să înfrunte viaţa reală. Care le va despărţi pentru un timp. Dar care le va învăţa cât de frumoasă poate fi studenția. Și cât de mare este puterea iubirii. Iar Cath va descoperi ce înseamnă să devină scriitoare în toată puterea cuvântului.

RECENZIE:

Vreau să încep această recenzie cu un exercițiu de sinceritate. Câți dintre voi ați fost, în ultima perioadă, catalogați drept „fangirl” sau „fanboy” doar pentru că ați avut curajul să luați apărarea fandom-ului de care aparțineți sau pentru că v-ați ieșit din minți când ați auzit cele mai noi știri despre scriitorul sau actorul vostru preferat? Nimeni? Ei bine, eu aș putea umple un roman întreg doar cu momentele și izbucnirile necontrolate de fanboy pe care le-am avut în ultima jumătate de an și să las loc de o continuare pentru cele la care am fost martor. Da, sunt un fanboy: Harry Potter, DC, Marvel, cărți, seriale, filme, you name it, așa că nu ar trebui să mire pe nimeni că am fost mai mult decât entuziasmat să citesc romanul lui Rainbow Rowell, unde mai pui că mi-a plăcut la nebunie Eleanor & Park.

Cath și sora ei geamănă, Wren, au fost dintotdeauna fascinate de lumea magică a lui Simon Snow, eroul seriei de romane alături de care au copilărit și, de-a lungul timpului, au publicat diverse fanfic-uri ce se învârt în jurul lui Simon și a eternului său rival din serie, Baz, care în poveștile celor două fete ajung mereu să… se îndrăgostească unul de altul. Înainte de publicarea ultimului volum din serie, dar și de începerea primului an de facultate, Cath începe lucrul la Nu renunța, poveste care ajunge să fie chiar mai apreciată decât seria principală de unii fani. Dar, odată ajunse la facultate, Cath și Wren o iau pe drumuri separate, experimentând anii studenției în feluri diferite, unice.

Eleanor & Park mi s-a părut un roman adrabil, extrem de heart warming, pe care-l poți citi în momentele când nu ești tocmai în apele tale și să te simți bine aproape instant. Fangirl a avut același efect asupra mea, doar că a fost oleacă mai personal, datorită subiectului abordat simțindu-mă mult mai atașat de personaje și întâmplările prin care trec. Ceea ce m-a atras în primul rând la carte, partea de fandom, mi s-a părut extrem de realist executată, autoarea prezentând-o așa cum este, cu tot cu bune și cu rele, cu neajunsuri și beneficii. Viața unui fan este… complicată; pentru cineva din exterior poate părea ceva total aiurea, de neînțeles, însă cei care au trecut printr-un fandom măcar o dată în viață se vor regăsi în „papucii” lui Cath: pereții acoperiți cu postere, tricouri cu imprimeuri ale căror mesaje ascunse sunt imposibil de descifrat de non-fani, momente în care mintea-ți zboară involuntar spre personajele mult îndrăgite, luni sau poate chiar ani întregi de așteptare până la apariția următorului sezon din serialul preferat sau al celui mai nou roman scris de autorul care ți-a marcat viața într-un fel sau altul.

Nu știu de ce, dar înainte să încep să citesc cartea, aveam impresia că Fangirl va fi 100% despre Cath și opera ei fan-fiction, așa că imaginați-vă cât de surprins am fost să descopăr că e mai mult, mult mai mult de atât. Pe lângă privirea de ansamblu asupra vieții de fan, Fangirl este o poveste înduioșătoare despre familiile în care unul dintre părinți nu se mai află în peisaj din varii motive, despre relațiile familiale ce devin tot mai complicate pe măsură ce anii trec, despre înstrăinarea dintre părinți și copii/dintre frați, despre studenție și tot ce înseamnă ea, despre prietenie și fiorii dragostei adolescentine și câte și mai câte. Fangirl poate părea simplă din descriere, dar pe măsură ce înaintezi alături de Cath prin primul ei an în calitate de studentă, descoperi o poveste complexă, amuzantă, emoționantă și reală, pe care ți-o vei aminti cu drag multă vreme după ce vei întoarce și ultima filă a cărții.

Stilul lui Rainbow Rowell se potrivește mănușă cu genul comtemporary YA, fiind simplu, dar totodată amplu, fără descrieri pompoase și cu dialoguri absolut delicioase. Acțiunea nu e neapărat ceva care să te țină cu sufletul la gură, pentru că e surprinzător de monotonă, însă personajele sunt într-atât de fermecătoare încât doar de dragul lor parcă vrei să mai citești un capitol și încă unul și încă unul. Cath, Wren, Levi, Reagan și restul personajelor secundare sau episodice sunt minunat portretizate, simpatice chiar și atunci când fac câte o prostie, pur și simplu nu ai cum să nu le iubești. Vă garantez că veți fi vrăjiți de firea awkward a lui Cath, de sufletul rebel al colegei sale de cameră, Reagan și de firea nonconformistă și ușor rebelă a lui Levi. Cât despre Simon și Baz, eroii poveștii lui Cath, va trebui să-i descopăr mai în amănunt în romanul dedicat lor – Carry On.

Fangirl mi s-a părut un roman adorabil, plin de farmec și cu o inimă puternică, pulsândă. M-am regăsit în Cath, în postura sa de mega-fan al unei serii de cărți. Mi s-a părut fascinant să descopăr viața de student din State într-o manieră nouă, care să nu implice petreceri non-stop sau mai știu eu ce. Pentru mine, Fangirl a fost o poveste aproape perfectă și v-o recomand cu drag, mai ales dacă vă regăsiți în postura de fan al… orice, nu mai contează.

Mulțumesc grupului editorial Art pentru exemplarul oferit spre recenzie!

RATING

PURĂ FASCINAȚIE – recenzie VISE ÎNTUNECATE, de Jeff Lindsay

Dexter. Vise întunecate

TITLU: Vise întunecate (Dexter #1)

AUTOR: Jeff Lindsay

PUBLICAT DE: Editura Paladin

DESCRIERE: Faceţi cunoştinţă cu Dexter Morgan, un tânăr chipeş şi amabil cu toată lumea. În plus, el este un foarte priceput specialist în analizarea petelor de sânge, angajat la poliţia din Miami.  Dexter mai are însă şi o pasiune ascunsă: e criminal în serie. Dar, spre deosebire de cei pe care-i vânează colegii săi, Dexter îşi alege victimele după un cod aparte: fiecare dintre cei pe care îi omoară este el însuşi un ucigaş odios.
Cele două feţe ale personalităţii lui Dexter Morgan se împacă de minune până în ziua în care lumea sa e dată peste cap de o serie de crime bizare, iar nopţile încep să îi fie bântuite de vise întunecate…

RECENZIE:

Am fost avertizat că primul volum din seria Dexter se va putea dovedi o aventură destul de dubioasă, dar, după ce am citit suficiente thrillere excelente, ale căror antagoniști s-au dovedit a fi niște maniaci de primă clasă, am zis că pot suporta orice. Plus că îmi doresc de foarte multă vreme să văd serialul bazat pe cărțile lui Lindsey, chit că mi-am luat recent niște spoilere despre cum se termină totul, așa că mi-am făcut curaj și am pătruns în mintea încâlcită a lui Dexter Morgan, neștiind ce voi găsi acolo.

Expert în tot ce ține de sânge și criminal în serie, așa ar suna o foarte scurtă prezentare a lui Dexter, protagonistul romanului. În timpul zilei, acesta este un cetățean model care ajută poliția din Miami să dea de capăt cazurilor ceva mai complicate, iar în anumite nopți, atunci când lumina lunii este prielnică, Dexter cedează în fața nevoilor Pasagerului Întunecat, latura sa ascunsă care tânjește după sângele ucigașilor notorii.

Știu că sună ciudat și poate că nu e tocmai cea mai ușor de acceptat afirmație pe care o voi face, dar… m-am atașat surprinzător de ușor de protagonistul ușor dereglat al romanului, distantul Dexter, care mi s-a părut, fără doar și poate, cel mai fascinant și complex personaj din toate cărțile pe care le-am citit până acum. Dexter are acel ceva al lui, un strop de charismă diluată în toată marea de sictir, dezgust, aroganță și ironie în care i se îneacă personalitatea. Replicile sale, de cele mai multe ori pline de acid și sarcasm, sunt pur și simplu delicioase, le-am citit cu zâmbetul pe buze și cu o stranie satisfacție pentru că, nu de puține ori, și eu am gândit aceleași lucruri când purtam o discuție cu o persoană pe care nu o prea agream, doar că niciodată nu spuneam ceea ce gândeam deoarece îmi doream să păstrez anumite aparențe. Dexter, în schimb, nu se siește să spună lucrurilor pe nume, chiar dacă adevărul ce-i iese din gură se dovedește, de cele mai multe ori, neplăcut pentru interlocutorul său. În afară de gura-i spurcată, Dexter iese în evidență și datorită modului în care se comportă, atât în momentele în care vrea să pară un om normal – e rece, distant, incapabil să înțeleagă cele mai simple emoții umane și vădit scârbit de starea tot mai degradantă a societății –, dar și atunci când își arată adevărata față și își face de cap cu victimele – aici vă las pe voi să descoperiți surprizele.

Relația dintre Dexter și sora lui, Deborah, mi s-a părut un alt punct forte al romanului. Aceasta a fost portretizată în cel mai realist mod cu putință, autorul evitând clișeele de genul fraților înstrăinați care nu-și vorbesc sau a celor mult prea atașați unul de celălalt. Deși de câteva ori am simțit că s-a întrecut puțin măsura și că sentimentele lui Dexter nu sunt tocmai printre cele mai cinstite, în majoritatea timpului am avut parte de momente obișnuite între frați – bine, cât de obișnuite pot fi acestea atunci când amândoi încearcă să deslușească misterul unui șir inexplicabil de crime –, din care nu lipsesc tachinările, certurile pentru lucruri mărunte, glumele nesărate, amintirile înduioșătoare pe care le împărtășesc și dragostea necondiționată ce-i leagă.

Stilul lui Lindsay mi s-a părut că seamănă puțin cu cel al lui Gillian Flynn, în sensul că ambii autori prezintă niște personaje cărora clar le lipsește o doagă, dar o fac în așa manieră încât să te oblige, practic, să-i înțelegi de ce sunt așa dereglați și chiar să ajungi să-i simpatizezi, respecți sau adori (Dexter se încadrează în ultima categorie). Misterul din jurul crimelor prezentate în acest volum este unul destul de reușit, care te ține în priză suficient de mult încât să dai de *prea* multe ori cu presupusul în legătură cu identitatea ucigașului numai pentru a te lua prin surprindere la final cu o dezvăluire neașteptată, doar că a fost ceva mai… liniștit decât în cazul altor thrillere, ceea ce nu e un lucru rău pentru că, astfel, Dexter a putut ieși în evidență și mai mult, fiind pus în situații ciudate sau cotidiene în care se descurca la fel de bine ca un elefant într-un magazin cu articole din porțelan.

Nu știu ce să mai zic despre roman ca să vă conving să-l citiți. Merită, din plin, fiecare pagină, fie și numai pentru a descoperi un personaj atât de bine conturat precum Dexter. Dacă vă plac thrillerele, romanele psihologice, serialele sau filmele cu protagoniști fucked-up, Vise întunecate se va dovedi alegerea perfectă pentru voi. Eu am adorat-o și abia aștept să citesc continuarea, deja apărută la Editura Paladin.

Mulțumesc grupului editorial Art pentru exemplarul oferit pentru recenzie!

RATING 

LUPTA NU TE FACE EROU – recenzie DVD FĂRĂ ARMĂ ÎN LINIA ÎNTÂI

Hacksaw-Ridge-DVD_3D-pack

TITLU ORIGINAL: Hacksaw Ridge

REGIZOR: Mel Gibson

DISTRIBUȚIE: Andrew Garfield, Sam Worthington, Luke Bracey, Teresa Palmer, Hugo Weaving, Rachel Griffiths, Vince Vaughn

STUDIO: Summit Entertainment

ADUS ÎN ROMÂNIA DE: ProVideo

DESCRIERE: Filmul lui Gibson spune povestea contestatarului adventist Desmond Doss, care a refuzat să ucidă sau să poarte arme datorită convingerilor sale religioase, dar a servit ca medic, alături de americanii care au luptat împotriva japonezilor în Pacific. Filmul se concentrează pe bătălia de la Okinawa din 1945, unde Doss s-a ocupat de unul singur de 75 de răniți, chiar sub focul inamic. A fost decorat cu Medalia de Onoare a Congresului pentru curajul său, de presedintele american Harry Truman.

RECENZIE:

Filmele de război mi s-au părut întotdeauna extrem de interesante, în special cele care spun povești necunoscute publicului larg, cum ar fi și cea din Fără armă în linia întâi, triumful – fin toate punctele de vedere- de anul trecut al lui Mel Gibson, unul dintre cele mai „prezente” filme la galele de premiere de la începutul lui 2017. Trebuie să recunosc că trailerele au fost destul de neinspirat montate, deoarece niciunul nu a reușit să redea nici măcar 10% din avalanșa de emoții brute, neprelucrate, care a fost filmul în întregimea sa magistrală. 

Imagini pentru hacksaw ridge

În urma unui accident petrecut în copilărie, Desmond Doss și-a jurat că nu va pune mâna pe o armă cât va trăi, că nu va ucide pe nimeni și nimic, indiferent de situație. Când Desmond se înrolează în armată – decizie privită cu ochi răi de părinții săi – și este trimis pe front, încăpățânarea lui îi aduce tot felul de probleme, atât din partea colegilor săi de campanie, cât și a superiorilor care nu-și pot închipui de ce refuză acesta să atingă măcar o armă. Totuși, în toiul luptei, atunci când viețile camarazilor săi sunt puse în pericol de armata japoneză, Desmond demonstrează că omorul nu e unicul mod de a câștiga o luptă.
Imagini pentru hacksaw ridge

Impresionant din punct de vedere vizual, cu o poveste pe care nu o pot considera decât perfectă pentru perioada mai mult decât agitată în care trăim, susținut de interpretări absolut geniale din partea actorilor din rolurile principale – Andrew Garfield demonstrează, cu acest rol, încă o dată ce greșeală uriașă au făcut studiourile Sony/Marvel când l-au înlocuit cu Tom Holland în noul Spider-Man, Garfield reușind să redea cele mai complexe emoții ale lui Doss cu o naturalețe excepțională, demnă de nominalizarea la Oscar pe care a primit-o. În afară de Garfield, cel mai mult au ieșit în evidență Teresa Palmer, pe care o știam din roluri nu prea interesante/generice din filme precum I Am Number Four, unde… prefer să nu-mi amintesc! Aici, însă, reușește să aducă o sensibilitate anume personajului său. Următorul pe listă ar fi Vince Vaughn, cunoscut pentru roluri din comedii ușurele, care de această dată face un rol total diferit față de cum ne-a obișnuit, cel al unui sergent dat naibii, ale cărui replici la adresa cadeţilor sunt pe cat de inteligente, pe atât de amuzante. Ultimul, dar nu cel din urmă, este Hugo Weaving, pe care aproape că nu l-am recunoscut. După ce l-am tot văzut jucând răufăcători în filme precum primul Captain America sau trilogia The Matrix, asemeni lui Vaugh, face un rol diametral opus, cel al unui veteran de război ce se luptă cu demonii trecutului și cu dependența de alcool. Weaving, sub bagheta regizorală a lui Mel Gibson, e o forță a naturii, un spectacol pe care îl privești deopotrivă fascinat și înspăimântat.
Imagini pentru hacksaw ridge

Și, că tot l-am adus în discuție pe Gibson, trebuie să pomenesc cât de mult a contribuit la transformarea poveștii lui Desmond Doss în ceva demn nu doar de marele ecran, dar și de Oscaruri. Poate că în viața privată nu e tocmai un model demn de urmat, iar unele declarații ale sale pot fi consoderate… neinspirate, dar când vine vorba de filmele sale, nu ai ce să-i reproșezi. E ambițios, cu idei incitante, un ochi format special pentru spectacol și o sensibilitate cum rar mai întâlnești printre regozorii din ziua de azi.

Imagini pentru hacksaw ridge

Dacă vă plac filmele de război, Fără armă în linia întâi e un must see, probabil cel mai bun film de acest gen pe care l-am văzut în ultimii ani, impresionant prin mesajul pe care îl transmite și pe care Wonder Woman , cel mai recent hit marca DC l-a preluta sub altă formă, fiind una dintre replicile mele preferate din tot f

Imagini pentru hacksaw ridge

Fără armă în linia întâi este disponibil în format Blu-Ray și DVD, distribuit de ProVideo.

RATING

PORȚIE TRIPLĂ DE SF – recenzie OMUL DIN CASTELUL ÎNALT, DR. BLOODMONEY și VISEAZĂ ANDROIZII OI ELECTRICE?, de Philip K. Dick

k.dick

TITLURI: Omul din castelul înalt, Dr. Bloodmoney, Visează androizii oi electrice?

AUTOR: Philip K. Dick

PUBLICAT DE: Editura Nemira

DESCRIERE: Ce mai este real în această lume în care forțele Axei au câștigat cel de-Al Doilea Război Mondial? Poate doar romanul unui obscur autor de science fiction care, pierdut într-o margine de America pacificată de japonezi, imaginează o istorie paralelă, în care aliații au învins. Oracolul I Ching pare să confirme fantezia sa și concluzia, uluitoare, se impune de la sine: întreaga lume este o nălucire populată de fantome! Dar nimic nu este atât de simplu pe cât pare… (Omul din castelul înalt)

Când lumea se stinge, viitorul rămâne o necunoscută ce aprinde imaginația și vinovatul se amestecă printre supraviețuitori… Printre supraviețuitorii dintr-o lume care suferă consecințele anihilării nucleare, o lume în care mutanții fac norma, se află Dr. Bloodmoney. Și el e vinovat pentru tot în această comedie neagră, animată de o întreagă galerie de personaje bizare. Un mutant cu puteri telekinetice, un DJ într-un satelit ce circulă neobosit, un fizician megaloman, care a contribuit semnificativ la distrugere acționează într-o lume dominată de rău. Și totuși, în sclipitorul roman al lui Philip K. Dick se simte speranța în specia umană… (Dr. Bloodmoney)

Milioane de ființe au pierit în războiul nuclear, specii întregi au dispărut și omenirea s-a făcut nevăzută. Unele companii s-au specializat în simulacre cu un grad ridicat de realism: cai, păsări, pisici și chiar… oameni? Androizii sunt atât de sofisticați, încât uneori e imposibil să-i deosebești, așa că guvernul îi interzice pe Pământ. Rick Deckard are misiunea de a-i descoperi pe cei falși. Numai că ei ripostează… (Visează androizii oi electrice?)

RECENZIE:

Probabil unul dintre cele mai „grele” nume din lumea SF-ului, Philip K. Dick a revoluționat genul prin opera sa vastă, prin care dezbate fel de fel de subiecte importante nu doar pentru perioada în care au fost publicate romanele, ci și pentru vremurile moderne, în care libera exprimare ne este îngrădită cu fiecare cuvânt rostit, dreptul la proprietate își pierde pe zi ce trece valoarea, iar prejudecățile rasiale ori cele față de persoanele cu dizabilități sunt tot mai des temele diverselor dispute politice și nu numai. 

Cel mai impresionant, dar totodată cel mai înspăimântător aspect al romanelor lui Philip K. Dick este abilitatea autorului de a construi lumi extraordinar de plauzibile în complexitatea lor, înfiorătoare prin ideile pe care le prezintă și suficient de îndepărtate de lumea pe care o cunoaștem – așa cum și este normal pentru niște povestiri SF. Nu mi-a venit să cred, în timp ce parcurgeam cele trei romane ale sale, cât de apropiate de realitatea cotidiană au fost lumile prezentate în acestea, cum ideile care i-au venit lui K. Dick acum câțiva ani buni sunt, asemeni celor din scrierile lui George Orwell, sunt perfect aplicabile vremurilor în care trăim, cum conceptele expuse în Dr. Bloodmoney, Omul din castelul înalt și Visează androizii oi electrice? par a fi rupte din buletinele știrilor axate pe senzațional, ale tabloidelor pe care încercăm să le ignorăm cât de mult, dar care tot reușesc să ne capteze imaginația. Fie că vorbim despre bunuri pe care acum nu le considerăm prea importante, dar care în universul populat de androizi au ajuns niște comodități exagerat de scumpe sau de oameni atât de închiși în propriile lor minți încât se bizuie pe un oracol vechi de câteva secole pentru a lua până și cea mai banală decizie. Dar am deviat de la subiect. Vorbeam de lumile prezentate în aceste cărți, lumi întunecate și lipsite de speranță, unde viața nu doar că pare un adevărat calvar, ci și este unul, lumi în care niciun cititor cu capul pe umeri nu și-ar dori să trăiască, dar care continuă să fascineze generații întregi de fani ai SF-ului de calitate.

Poate cel mai mare defect al scrierilor lui K. Dick ar fi distanța colosală pe care autorul o păstrează față de personajele sale, atât de mult încât este aproape imposibil să te atașezi câtuși de puțin de ele. Cel mai mult mi-a plăcut de Hoppy, mutantul cu puteri telekinetice din Dr. Bloodmoney,  dar asta nu din cauză că ar fi avut o personalitate extraordinar de bine conturată, ci pentru că a fost cel mai interesant personaj dintre toate, atât prin prisma puterilor sale și a lucrurilor pe care le reprezintă.

Romanele lui Philip K. Dick, deși întunecate și serioase, păstrează totuși un licăr de speranță și ne îndeamnă să fim mai buni, să încercăm să evităm scenariile catastrofale pentru viitor pe care acesta le-a imaginat. Deși pot părea greu de digerat la început, datorită stilului distant și rece al autorului, dar și din pricina subiectelor complexe pe care acesta alege să le dezbată, cărțile lui Philip K. Dick sunt genul de opere pe care orice bookaholic e musai să le citească, fie și numai pentru a vedea lumea prin alți ochi pentru o perioadă de timp destul de îndelungată.

Mulțumesc editurii Nemira pentru exemplarele trimise pentru recenzie!

JUMĂTATEA ECHILIBRATĂ – recenzie JUMĂTATEA PIERDUTĂ, de Sally Green

TITLU: Jumătatea pierdută (Half Life #3)

AUTOR: Sally Green

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Alianţa riscă să piardă războiul, iar arma ei supremă, vrăjitorul adolescent Nathan Byrn, îşi pierde încet minţile. Cu toate omorurile din palmares, Nathan tot n-a reuşit să pună capăt regimului despotic al Consiliului Vrăjitorilor Albi din Anglia. Şi nici să-şi atingă ţelul personal: să se răzbune pe Annalise, fata pe care a iubit-o pe vremuri, înainte ca ea să comită o crimă de neconceput. Gabriel, tovarăşul său cel mai apropiat, îl îndeamnă să fugă împreună şi să se stabilească într-un colţişor liniştit de lume. Însă e posibil ca nici măcar dragostea lui Gabriel să nu-l mai scape cu viaţă din război şi nici să-l salveze de sine însuşi. Mai mult decât o simplă poveste cu vrăjitori şi vrăjitoare din Europa zilelor noastre, volumul final al trilogiei Half Life este o meditaţie dureroasă pe tema supravieţuirii şi exploatării, a binelui şi-a răului, precum şi a riscurilor pe care ni le asumăm atunci când iubim.

RECENZIE:

După un prim volum excelent și o continuare mai puțin reușită, trilogia Half Life a ajuns la final și trebuie să recunosc că, oricât de nerăbdător aș fi fost, înainte să încep să citesc deznodământul seriei, Jumătatea pierdută, am avut unele rețineri și temeri. Pe de-o parte eram entuziasmat să descopăr cum avea să se încheie povestea lui Nathan și dacă „băieții buni” vor ieși învingători la sfârșit, dar pe de altă parte aveam o destul de mare suspiciune că, după melodrama din volumul anterior, întreaga trilogie o va lua în jos. M-am înșelat, oare? Da, în mare parte da, pentru că, deși finalul devine crunt de previzibil de la jumătatea cărții încolo, restul romanului mi s-a părut la același nivel cu Jumătatea rea.

Războiul dintre Vrăjitorii Albi și Vânătorii conduși de Soul și Rezistență e în plină desfășurare, oameni mor în stânga și-n dreapta, dar Nathan are un singur țel: răzbunarea. În timp ce încearcă să-și stăpânească nenumăratele Daruri „furate” de la tatăl său, Nathan nu se poate gândi decât la cum să o găsească mai repede pe Annalise, cea răspunzătoare pentru tristețea amară ce l-a urmat peste tot în ultimele luni, și cum să o omoare. Și, cu toate că Gabriel, mai-mult-decât-prietenul-său, încearcă să-i bage mințile în cap, Nathan se încăpățânează să facă ce vrea el. Chiar dacă asta înseamnă să pună în pericol o mare parte din Rezistență, căzând în capcana Vânătorilor fără să-și dea seama, orbit de setea de răzbunare. Dar toate par să se așeze la locul lor când Nathan află despre un medalion vrăjit care face pe ce-l care îl poartă imposibil de atins, medalion ce ar putea însemna sfârșitul conducerii lui Soul și șansa unei noi vieți pentru toți vrăjitorii.

Jumătatea pierdută a fost cartea de care aveam nevoie într-o perioadă nefastă din viața mea de cititor, când nu puteam citi mai mult de 2-3 capitole dintr-o carte înainte să-mi pierd total interesul pentru ea. Nu spun că a fost perfectă, pentru că a avut câteva mici probleme, dar s-a apropiat periculos de mult de acel titlu atât de greu de atins. Spre marea mea ușurare, acest ultim volum al trilogiei Half Life e mult, mult mai bun decât acceptabilul volum secund, care s-a concentrat exagerat de mult pe povestea de dragoste dintre Nathan și Annalise, forțând și o a cincea roată la căruță în toată harababura, și anume Gabriel, într-o încercare de a-l face pe Nathan și mai complex (de parcă nu era deja), dar care, pentru mine cel puțin, nu a părut nimic mai mult decât fan-service de cea mai proastă calitate. Ei bine, lucrurile se schimbă de această dată, Sally Green revenind la ceea ce știe mai bine: acțiune, violență, întorsături de situație, magie și un protagonist care, la cei 17 ani ai săi, pare trecut de mai multe ori prin viață.

Mi-a fost dor de Nathan. Nu de acel adolescent care plângea după Annalise, „iubirea vieții lui”, la fiecare câteva paragrafe, ci de latura ceva mai agresivă a acestuia, de jumătatea… rea a sufletului său. Ce a făcut din Jumătatea rea o surpriză atât de plăcută și o lectură proaspătă, alertă și mereu surprinzătoare a fost cât de imperfect era Nathan, chiar protagonistul poveștii, și cât de puțin se asemăna cu eroul tipic pe care-l găsești în astfel de povești. Nathan, cu toate că era protagonistul romanului, aducea mai mult cu anti-eroul charismatic, sarcastic și neîndurător ce apare doar pentru câteva secvențe și fură iremediabil inimile cititorilor. Și, după ce s-a schimbat atât de mult pentru Jumătatea sălbatică, am fost cum nu se poate mai încântat să-l redescopăr pe adevăratul Nathan în paginile Jumătății pierdute. A fost ca și cum m-aș fi întâlnit cu un prieten vechi care a rămas neschimbat, deși nu ne-am mai văzut de ani și ani. Probabil unul dintre cele mai complexe personaje din literatura YA, Nathan e brutal de sincer, ca să folosesc o vorbă din popor, e „din topor”; nu-i plac ocolișurile și spune lucrurilor pe nume, câteodată în cele mai surprinzătoare și deloc etice moduri cu putinți, vrea să pară un dur și să-i îndepărteze pe cei dragi de lângă el de teama de a nu fi răniți, dar tot ce reușește să facă este să-i aducă și mai aproape de el; se avântă în luptă fără să gândească, mânat de instinct, de partea sălbatică din el pe care a moștenit-o de la tatăl lui, dar niciodată nu o face pentru a-i pune pe alții în pericol; iar frământările sale sunt, pe cât de devastatoare, mai ales spre final, pe atât de fascinante.

În continuare simt nevoia să vorbesc și despre o parte a personajului care mi s-a părut tratată cu foarte mult respect și bun simț: orientarea lui sexuală. Da, în volumul anterior a fost atins ușor de tot subiectul, dar toată treaba a fost făcută în așa manieră încât a părut foarte… amatoricească. De această dată, însă, autoarea și-a luat timpul necesar dezvoltării relației dintre Nathan și Gabriel până în punctul în care apropierea dintre cei doi nu a mai părut forțată sau introdusă în poveste doar pentru a face pe plac fanilor – iar aici a ajutat foarte mult și faptul că Annalise nu a fost prin preajmă o foarte bună bucată de vreme (yaaaaaaaaay!!!). Mi-a plăcut enorm cât de natural a progresat relația dintre ei, cât de mult l-a schimbat pe Nathan la nivel emoțional această apropiere de Gabriel, dar și cât de puțin caz s-a făcut pe seama idilei lor; de prea multe ori, personajele LGBT sunt portretizate folosind anumite stereotipuri expirate, iar orientarea lor sexuală e trăsătura care-i definește cel mai mult, însă de această dată e vorba de cu totul altceva: Nathan și Gabriel se întâmplă să fie gay, nu au reacții exagerate sau atitudini de dive, și continuă să-și joace rolurile în mai marea schemă a lucrurilor.

 Cât despre restul personajelor, spre surprinderea mea, cel mai mare impact – din toate punctele de vedere – l-a avut Gabriel, pe care nu l-am prea suportat în romanele anterioare, deoarece mi s-a părut că autoarea l-a introdus în poveste doar pentru a face pe plac minorităților. În Jumătatea pierdută a avut parte de o caracterizare mult mai complexă, a jucat un rol mult mai mare în desfășurarea acțiunii și a reușit să „vândă” sentimentele pe care le are față de Nathan cu o mai mare convingere. Restul personajelor, din păcate, abia dacă apar pentru câteva scene, insuficient pentru a-ți da seama cate-i, de fapt, treaba cu ele.

O ultimă nemulțumire pe care o am vizavi de ultimul volum al trilogiei lui Sally Green este faptul că nu mi-a demonstrat că ea, ca autoare, a evoluat în vreun fel. Stilul este la fel de sec și direct ca în primul volum, unde nu m-a deranjat de fel, dar aici a fost… ciudat să nu văd măcar o foarte mică evoluție a lui Green ca autor. Povestea, deși extrem de captivantă, este surprinzător de liniară și previzibilă spre a doua jumătate, iar caracterizările unora dintre personaje lasă de dorit.

Jumătatea pierdută este un final mai mult decât satisfăcătoare pentru o trilogie unică despre magie, bine, rău și legăturile de familie care ne definesc. Deși la început poate părea fan-service, relația dintre Nathan și Gabriel evoluează minunat în acest volum, devenind ceva ce, în viitor, va ajunge un punct de reper pentru felul în care o relație între persoane de același sex. 

Mulțumesc editurii Trei pentru exemplarul trimis pentru recenzie!

RATING