TITLU ORIGINAL: Everything, Everything
REGIZOR: Stella Meghie
DISTRIBUȚIE: Amandla Stenberg, Nick Robinson, Anika Noni Rose
STUDIO: Warner Bros.
ADUS ÎN ROMÂNIA DE: ProVideo
DESCRIERE: Cum ar fi să nu poți atinge nimic din lumea exterioară? Să nu respiri aer proaspăt, să nu simți razele soarelui atingându-ți fața… sau să nu-l poți săruta pe băiatul de care îți place? Everything, Everything este ecranizarea bestseller-ului cu același nume, scris de Nicola Yoon, și urmărește povestea de dragoste dintre doi adolescenți. Maddy este o tânără inteligentă, curioasă și plină de imaginație, în vârstă de 18 ani. Însă ea suferă de o boală care o împiedică să părăsească mediul protejat, închis ermetic, al casei sale. Lumea lui Maddy este în alb și negru – regulile sunt reguli, nu există spațiu de abatere. Iar până acum, tânăra nu a încălcat niciodată regulile. Lumea ei sterilă, fără nuanțe de gri, este reflectată inclusiv în alegerea ei de a purta aproape doar o culoare: alb. Iar Olly e puștiul din vecini, care nu lasă acest lucru să-i despartă. Privindu-se doar prin ferestre și comunicând doar prin mesaje scrise, Maddy și Olly formează o legatură profundă, care îi determină să riște totul pentru a fi împreună…
RECENZIE:
Sloganul celei mai noi campanii ProVideo „există povești de dragoste care nu mor niciodată” se potrivește aproape mănușă filmului despre care urmează să vorbesc, Absolut tot. Spun aproape deoarece, deși se vrea a fi noul The Fault In Our Stars, relația dintre protagoniști nu e nici pe departe la fel de intensă ori emoționantă pe cât m-aș fi așteptat și, spre surprinderea mea, joacă un rol secundar în defavoarea „idilei” ce se înfiripă între Maddy, tânăra eroină suferind de o boală rară din cauza căreia a fost ținută închisă în casă – într-un mediu stabil, controlat, ferit de orice fel de risc – și… viața însăși.
Am fost sceptic la început, când am dat play filmului (poate că ați observat asta și din descrierea nu prea entuziastă pe care i-am făcut-o în ultimul book haul) și, pentru mai bine de jumătate din el, nici că nu am vrut să-mi schimb părerea. Trei factori mi-au întărit prejudecățile: Nick Robinson, faptul că știam twist-ul de la final și o senzație supărătoare că ceva nu e în regulă. Dar să le luăm pe rând, începând cu antagonistul principal al filmului, cel puțin din punctul meu de vedere.
Cu toate că Hollywood-ul încearcă să ni-l vâre din nou și din nou pe gât pe Nick Robinson ca fiind viitorul Tom Cruise sau Brad Pitt (exagerez puțin, știu), eu unul nu pot să-l sufăr. Joacă prost, ireal de prost, indiferent de rolul în care e distribuit, și mereu face el ceva și trage în jos filmul pe care ar trebui să-l condimenteze cu puțin din energia exuberantă a unui adolescent. Aș spune că e o vresiune masculină a lui Kristen Stewart, dar mă tem că aș insulta-o pe fosta vampiriță, dar dacă tot am pomenit de vampiri… cred că s-ar fi simțit ca acasă printre actorii din The Vampire Diaries (în acest context, cuvântul „diaries” trebuie citit așa cum se scrie, ignorând orice regulă de bun-simț a limbii engleze). De mult nu am mai văzut pe cineva atât de gol, de lipsit de orice fel de urmă de viață, care lasă impresia că la fiecare cuvânt pe care îl rostește stă să-și dea duhul. Mi s-a părut că a fost în permanentă antiteză cu personajul lui, Olly, și că fiecare scenă în care a trebuit să zâmbească forțat l-a marcat pe viață 🙂
Pe urmă e twist-ul, care, dacă urmărești cu atenție filmul, nu are cum să te surprindă sau să ți se pară ceva ireal. După cum am spus, știam de la bun început la ce să mă aștept de la „marea dezvăluire”, așa că nu am fost nici șocat, nici iritat, ci doar indiferent atunci când Maddy… Neah, nu sunt chiar atât de rău! În cele din urmă, ca să închei secțiunea părților negative și să trecem la ceva mai plăcut, trebuie să menționez senzația ciudată pe care am avut-o pe tot parcursul filmului, că ceva nu era în regulă. Abia după o vreme am realizat ce anume: valoarea cinematografică a lui Absolut tot e apropiată de cea a unui videoclip muzical, unul foarte scump, ce-i drept, dar tot un videoclip. Pe de-o parte m-a îngrozit treaba asta, dar pe de altă parte m-a și amuzat.
Bun, gata cu văicărelile! Urmează părțile bune. Povestea, deși ușor clișeică și previzibilă pe alocuri, e foarte bine închegată și te face să-ți pese cu adevărat de soarta lui Maddy, să treci prin aceleași stări – bucurie, frustrare, extaz și multe altele – în același timp cu ea. Coloana sonoră e și ea foarte bună, fiind compusă din cântece populare, pline de energie, care te fac să vrei să te ridici de pe scaun/pat și să îi urmărești pe cei doi adolescenți nesăbuiți peste tot pe unde merg. Nu de puține ori m-am trezit că dau volumul la maxim în timpul unei scene doar pentru a mă putea bucura de ritmurile amețitoare de pe fundal. Dar de departe cel mai încântător și neașteptat de fantastic „element” al filmului a fost protagonista, Maddy, și în mod special actrița Amandla Stenberg. Cu toții cred că o știm drept inocenta Rue din prima parte a Jocurilor Foamei, așa că nu mică mi-a fost surprinderea când am văzut-o, după câțiva ani buni, într-un interviu arătând cu totul și cu totul diferit față de cum mi-o aminteam. Mai matură, mai îndrăzneață, mai… sexualizată. Însă am realizat, după ce am urmărit filmul, că a rămas la fel de talentată, reușind să-i insufle lui Maddy o parte din calitățile lui Rue, cum ar fi gingășia și încrederea necondiționată, reușind în același timp să o facă un personaj unic, inedit, prin tăria de caracter de care a dat dovadă în fața tuturor anilor în care i-au fost private până și cele mai simple plăceri din cauza bolii de care suferă, dar și prin apetitul insațiabil pentru aventură.
Absolut tot nu este un film perfect, dar e mai mult decât ideal pentru această perioadă a anului.
Filmul este disponibil în format DVD, distribuit de ProVideo.
răzvan's bookshelf 