NIMIC NU E CEEA CE PARE – recenzie IMPOSTOAREA, de E. Lockhart

TITLU: Impostoarea

AUTOR: E. Lockhart

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Imogen este o moştenitoare bogată, orfană, pasionată de gătit şi mai ales infidelă în relaţii. Jule este o luptătoare, un cameleon social şi o sportivă neîntrecută. Imită accente, fură paşapoarte şi mai ales identităţi. O prietenie intensă. O dispariție. O crimă sau poate două. O poveste de iubire care a mers prost, sau poate trei. Obiecte contondente, deghizări, sânge și ciocolată. Visul American, supereroi, spioni și răufăcători. O fată care refuză să ofere lumii ce se așteaptă de la ea. O fată care refuză să fie persoana care era odinioară.

RECENZIE:

Pe E. Lockhart am cunoscut-o prin intermediul Mincinoșilor, primul ei roman care a fost tradus în română. Deși a trecut ceva *mai multă* vreme de când l-am citit, țin minte că l-am devorat în doar câteva ore, în ciuda unei răceli sâcâitoare din cauza căreia abia dacă îmi puteam ține ochii deschiși. Mincinoșii rămâne, chiar și în ziua de azi, una dintre cărțile mele preferate, asta datorită stilului minunat de poetic și a atmosferei dubioase pe care autoarea a reușit s-o contureze cu măiestrie. Apoi am făcut rost de Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks și, cu toate că nu a fost o lectură pe care să o fi regretat la momentul respectiv, m-a făcut mai puțin dornic să văd ce altceva mai are Lockhart de oferit. Asta până când am citit sinopsisul pentru Impostoarea.

Știam, în adâncul meu, că o să ador cartea asta, însă nu m-am așteptat nicio clipă să trec prin toate stările posibile în timp ce o citesc, de la agonie la extaz, de la ură și neînțelegere la bucurie pură. Îndrăznesc să spun că mi s-a părut chiar mai bună decât Mincinoșii, iar asta s-a datorat în mare parte modului în care narațiunea s-a desfășurat, prezentând totul în ordine invers cronologică, astfel încât misterele din jurul personajelor au fost și mai… misterioase, iar eu mi-am dorit și mai mult să aflu ce s-a întâmplat de fapt cu Jule, Imogen și Paolo de s-a ajuns unde s-a ajuns la începutul cărții, cine a murit, cum a murit, câte și mai câte. În ceea ce privește thrillerele pentru adolescenți, nu cred că se poate mai bine de atât.

Acțiunea e destul de greu de urmărit la început, sau cel puțin mie așa mi s-a părut având în vedere că mă așteptam la o structură clasică a poveștii, în care protagonista începe dintr-un anumit punct și de acolo avansează plot-ul. Dar am fost izbit, la propriu, de faptul că viața lui Jule ne este prezentată începând cu prezentul, apoi desfășurându-se încetul cu încetul înapoi, până când am ajuns să o cunosc cu adevărat, să-i apreciez instinctele de supraviețuitor, să o urăsc pentru ceea ce a făcut și pentru faptul că mai nimic din ceea ce credeam că știu despre ea la început nu poate fi considerat adevărat. Iar de aici provine farmecul Impostoarei. În Jule nu poți avea încredere, ceea ce te determină să crezi că nici Imogen, Paolo sau restul personajelor nu sunt tocmai ceea ce ai crezut la început. Creând un personaj atât de vicios, pentru care minciuna e o a doua natură, Lockhart modelează un thriller excepțional, pe care îl citești cu sufletul la gură și care îți vei dori să nu ajungă la final.

Despre personaje am vorbit puțin mai devreme, însă am omis să spun cât de superficiale par la o primă vedere. Și cred că fix aceasta a fost și intenția autoarei: să creeze mai degrabă niște șabloane pe care noi să le modelăm pas cu pas, în ritm cu povestea. Jule e deopotrivă impresionantă și repulsivă, genul de personaj pe care acum îl iubești, iar în secunda următoare îl urăști, dar, oricât de schimbătoare ar fi, un lucru e cert când vine vorba de ea, și anume că nu trece nici măcar o secundă fără să i se întâmple ceva interesant. La polul opus e Imogen, sau Immie, despre care suntem lăsați să credem că a pățit ceva, însă nu aflăm nimic concret decât foarte târziu, o fată care duce, probabil, cea mai privilegiată viață dintre toți, dispunând de un fond nelimitat de rezerve materiale; e fata populară, pe care oricine și-ar dori-o de prietenă, dar care își petrece timpul cu un grup limitat de persoane cărora le acordă toată atenția și are grijă să nu le lipsească nimic. Ca orice fată populară, Imogen are momentele ei când e ușor cam prea răutăcioasă, însă niciodată nu mi-a lăsat impresia că ar fi o persoană cu adevărat rea. Prietenia dintre ea și Jule, deși prezentată ca fiind idilică la început, se dovedește a fi una cum nu se poate mai toxică, acesta fiind un alt lucru pe care l-am apreciat la carte – faptul că nu se sfiește să prezinte cât de complexe sunt cu adevărat relațiile dintre oameni și cum, uneori, în spatele unui zâmbet aparent inofensiv se ascund cele mai mârșave intenții.

Ce aș mai putea spune despre Impostoarea în afară de faptul că trebuie neapărat să o citiți – și să nu vă lăsați descurajați dacă la început vi se va părea greu de urmărit? Ah, da. Nu știu voi ce părere aveți despre ea, dar eu m-am îndrăgostit de coperta ediției în limba română. Multă lume cu care am discutat mi-a spus că e neimpresionantă, dar eu ador simplitatea ei.

Mulțumesc editurii Trei pentru exemplarul oferit!

RATING

Reclame

CU TOȚII ASCUNDEM CÂTE CEVA – recenzie SECRETUL SOȚULUI, de Liane Moriarty

TITLU: Secretul soțului

AUTOR: Liane Moriarty

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Imaginează-ţi că soţul tău ţi-a scris o scrisoare pe care nu trebuie să o deschizi decât după moartea lui. Mai mult, imaginează-ţi că acea scrisoare conţine secretul lui cel mai întunecat şi mai bine ascuns – ceva atât de teribil, încât poate să distrugă nu numai viaţa pe care aţi construit-o împreună, ci şi vieţile altora. Imaginează-ţi apoi că dai peste acea scrisoare în timp ce soţul tău este încă în viaţă… Un roman tulburător despre secretele pe care alegem să nu le împărtăşim cu partenerul nostru de viaţă.

RECENZIE:

Serialul Big Little Lies (care încă mai sper că va avea un sezon doi, deși a „acoperit” povestea din Micile minciuni nevinovate la perfecție) mi-a amintit cât de addictive scrie Moriarty, așa că la Bookfest nu am ratat ocazia și am adăugat pe listă două cărți ale ei, despre care eram convins că mă vor ține cu sufletul la gură și mă vor face să trec prin tot felul de stări. Prima pe care am ales să o citesc a fost Secretul soțului, mai mult datorită faptului că am tot auzit lucruri bune și foarte bune despre ea și acel sinopsis… Să fim serioși, cine i-ar putea rezista?

Secrete. Cu toții le avem, diferă doar gravitatea acestora, motivul pentru care le ținem doar pentru noi și care ar fi consecințele „eliberării” lor în lume. Romanul urmărește viețile a trei femei cu vieți total diferite, dar care au toate un lucru în comun: secrete ieșind treptat la iveală, care amenință să le zdruncine din temelii. Cecilia e persoanjul tipic pe care te-ai aștepta să-l întâlnești într-un sitcom american despre viața în suburbii sau ceva de genul; are o familie *prea* perfectă, o viață pentru care mulți și-ar vinde sufletul, cele mai mari griji ale ei ar fi considerate banalități lipsite de importanță de alții și, una peste alta, nimic nu pare să meargă prost pentru ea, asta până când descoperă o scrisoare care îi este destinată, scrisă de soțul ei, dar pe care este sfătuită să o citească abia după moartea lui; așa începe declinul Ceciliei, fiind măcinată de curiozitatea de a afla ce se află în plicul acela, de a descoperi ce secret îngrozitor ar putea ascunde John-Paul de ea. Viața lui Tess, pe de altă parte, e destul de interesantă de la bun început, aceasta reușind, în ciuda faptului că se consideră a fi o fire teribil de antisocială, să-și înființeze propria companie de succes alături de soțul și verișoara sa… care s-au îndrăgostit unul de altul între timp și îi propun lui Tess, „de dragul copilului”, să locuiască toți sub același acoperiș; astfel, Tess se mută înapoi la mama ei și ajunge să retrăiască fiorii primei sale iubiri. Ultima, dar nu cea din urmă, e Rachel, secretara școlii unde învață fiicele Ceciliei și unde au învățat, la rândul lor, Cecilia și Tess, o bunică îndrăgostită până peste cap de nepoțelul ei – care, spre marea ei mâhnire, va pleca în New York cât de curând – și o mamă care încă nu a reușit să uite durerea priciunuită de moartea unicei sale fiice, în urmă cu mulți, mulți ani, moarte pentru care a găsit ea singură un vinovat împotriva căruia a pornit o adevărată vendetă.

Așa cum m-am așteptat, având în vedere că am devorat Micile minciuni nevinovate, și Secretul soțului a avut acel ingredient special, secretul „întunecat” și personal al lui Moriarty, care creează dependență încă de la prima pagină. Stilul autoarei e inconfundabil: rece, distant, necruțător, sapă adânc în mințile personajelor sale pentru a dezgropa cele mai bine ținute secrete, lucrurile pe care alții nu ar trebui să le știe despre ele, scăpări de caracter care le-ar putea păta imaginea perfectă pe care au clădit-o în ochii societății. Cea mai „afectată” de acest stil incisiv al lui Moriarty este Cecilia, a cărei viață impecabilă se prăbușeșete încetul cu încetul după descoperirea celui mai întunecat secret al soțului ei, acesta fiind și impulsul de care avea nevoie pentru a-și ieși din zona de confort pe care singură și-a impus-o în ultimii ani și a-și da frâu sentimentelor reținute atâta amar de vreme. Hipnotizant și delicios, modul în care Moriairty reușește să combine situații de zi cu zi, cum ar fi întâlnirile cu un posibil viitor partener romantic sau mamele mult prea implicate în viețile de elevi ale copiilor lor, cu personaje profund imperfecte, fascinant de urmărit, este, probabil, cea mai impresionantă reușită a autoarei, de multe ori fiind imposibil să găsești un echilibru între personaje neobișnuite și vieți obișnuite.

Personajele sunt cel puțin la fel de încântătoare precum cele din Marile minciuni nevinovate și, cum romanul este scris din perspectiva a trei femei total diferite, e imposibil să nu găsești măcar o voce narativă cu care să rezonezi. Personal, cel mai mult mi-a plăcut povestea lui Tess, aceasta având cam tot ce-i trebuie unei istorisiri pentru a te ține cu sufletul la gură: dramă, secrete, momente liniștite și picanterii care ar trebui ținute ascunse. Deși a început în forță, povestea Ceciliei a devenit oarecum dezamăgitoare după ce marele secret al soțului ei a ieșit la iveală, secret care a fost destul de… neimpresionant, având în vedere cât tam-tam s-a făcut pe seama lui; totuși, în ultima parte a cărții, lucrurile încep să devină din nou foarte, foarte interesante pentru Cecilia, ultimele capitole reușind să-i schimbe viața pentru totdeauna. Capitolele din perspectiva lui Rachel sunt, din punctul meu de vedere, cele mai sfâșietoare, durerea pe care aceasta o resimte an de an în „aniversarea” morții fiicei sale fiind uimitor de profundă și dureros de emoționantă, iar senilitatea ce începe să pună stăpânire pe femeie începe să se resimtă tot mai mult pe măsură ce, orbită de ideea unei răzbunări fără sens, ajunge să facă lucruri surprinzătoare. Distribuția e completată de personaje secundare cel puțin la fel de bine conturate precum cele principale, care nu fac decât să condimenteze și mai mult această înlănțuire furtunoasă de evenimente.

Dacă ar fi să-i găsesc un defect cărții ar fi acela că, undeva de la jumătate și până la ultimele 50 și ceva de pagini, totul se transformă într-o telenovelă destul de neinspirată, care m-a călcat pe nervi. Totuși, finalul e atât de puternic, iar epilogul atât de surprinzător și de revoluționar, încât nu pot să nu vă recomand Secretul soțului – până la urmă, dacă stăm bine să ne gândim, ca și în cazul filmelor sau al serialelor, finalul unei cărți e cel care va rămâne cu noi multă vreme după ce am terminat-o.

Mulțumesc editurii Trei pentru exemplarul oferit spre recenzie!

RATING

VIAȚA NU ESTE UN PARAGRAF

fata-din-tren

TITLU: Fata din tren

AUTOR: Paula Hawkins

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Rachel merge în fiecare dimineaţă cu acelaşi tren. Ştie că va aştepta la acelaşi semnal defect, timp în care va urmări ritualul de dimineaţă al unui cuplu ce locuieşte într-o casă de lângă calea ferată. I-a botezat „Jess şi Jason” şi viaţa lor i se pare perfectă. Până când într-o zi vede ceva ce o şochează. Totul se schimbă şi Rachel are şansa de a lua parte la vieţile pe care le-a observat doar de pe margine.

RECENZIE:

Nu e un secret că ador thrillerele. Fata dispărută, probabil cel mai cunoscut roman al lui Gillian Flynn, a fost cartea care mi-a deschis apetitul pentru mistere seducătoare, anchete polițiste imposibile și explorarea celor mai întunecate cotloane ale minții umane. Fata din tren mi-a făcut cu ochiul încă de la apariție, fiind catalogată de mulți drept o versiune mai alertă și mult mai creepy a Fetei dispărute. Citind descrierea (destul de sumară, ce-i drept, așa cum îi șade bine oricărui roman care vrea să se joace cu mintea ta) de pe spatele cărții de mai multe ori, mi-am închipuit, asemeni lui Rachel, zeci de scenarii diferite și tot atâtea răsturnări de situație imprevizibile. Fata din tren a fost un mister imposibil de descifrat, de la început până la sfârșit, o călătorie zdruncinătoare în mințile unor persoane cu probleme serioase: alcoolismul, minciuna și adulterul.

Acum, că am terminat cartea, pot spune că are doar trei lucruri în comun cu povestea lui Nick și Amy: ambele romane creează dependență și au tendința de a-ți acapara gândurile; cărțile sunt narate din mai multe perspective, una dintre ele fiind cea a victimei și, ușor, ușor, prin însemnările din jurnalul lui Amy și „jurnalul” lui Megan aflăm ce s-a întâmplat de fapt; iar ultimul, dar nu cel din urmă element pe care îl împart cele două opere este „fata” din titlu 😉

Fata din tren este Rachel: alcoolică, divorțată, șomeră. Doar una din cele trei voci care narează romanul, Rachel mi s-a părut unul dintre protagoniștii cei mai puțin de încredere din câți am întâlnit. Gândurile sale sunt un amestec neomogen de furie, tristețe, neajutorare și dorința de a se face utilă. Din nefericire pentru ea, ele sunt și foarte ușor influențabile de către factorii din exterior, iar acest lucru nu o ajută deloc atunci când se trezește în mijlocul anchetei și, implicit, furtunii mediatice stârnite de dispariția lui Megan. Încă de la început, Rachel mi s-a părut o persoană stranie. Călătorește zi de zi cu trenul doar pentru a păstra aparențele, pentru a-i servi prietenei sale minciuna cum că încă mai lucrează. Iar în timpul acestor călătorii, Rachel trece pe lângă niște case, dintre care una este chiar fosta ei locuință. Doar că nu aceasta îi captează imaginația, ci una aflată puțin mai jos pe stradă, unde un cuplu aparent perfect își vede de viața aparent perfectă. Rachel îi numește Jess și Jason și, de fiecare dată când îi vede, nu se poate abține și își închipuie diverse chestii despre ei. Asta până când, într-o zi ca oricare alta, observă o schimbare care o zdruncină din temelii.

După cum spuneam, Rachel e genul acela de personaj în care nu poți avea încredere oricât de mult ți-ai dori. Episoadele ei de beție sunt la fel de dese precum ciupercile apărute după o ploaie de vară și, din păcate, vin la pachet cu pierderi de memorie. Întâmplarea face ca Rachel să fie martoră la cele întâmplate în seara dispariției lui Megan, dar din cauza stării sale nu a reținut nimic și, simțind din plin efectele neplăcute ale remușcărilor, încearcă să pună cap la cap piesele alunecoase ale unui puzzle imposibil și să rezolve misterul acelei nopți fatidice. Gândurile lui Rachel sunt bolnave, tulburătoare, dătătoare de fiori, dar tocmai datorită acestor defecte am adorat-o. Nu e perfectă și de cele mai multe ori se rușinează din această cauză, încearcă să-și facă ordine în viață și nu reușește, suferă pentru că a fost trădată… ca orice om normal.

Megan și Anna, celelalte naratoare ale cărții, nu ies în evidență chiar atât de mult ca Rachel, dar asta nu înseamnă că poveștile lor sunt mai prejos. Megan este o femeie aparent normală, dar pe care o traumă din trecut a marcat-o profund și nici până în ziua dispariției sale nu și-a putut reveni. Anna, nevasta fostului soț al lui Rachel, are grave probleme cu încrederea și, din cauza suspiciunilor, ajunge să cedeze patimilor alcoolului și devine, treptat, o copie fidelă a femeii pe care o urăște din tot sufletul: își pierde zilele căutând indicii despre presupusa infidelitate a soțului său, își îneacă amarul în băutură și ajunge chiar să gândească precum Rachel.

Singurul lucru care nu mi-a plăcut la Fata din tren a fost că vocile celor trei protagoniste au fost destul de asemănătoare. Capitolele își păstrează aceeași formă de jurnal indiferent că narează Rachel, Megan sau Anna. Poate ar fi fost o idee mai buna ca doar părțile scrise din perspectiva lui Rachel să fi fost scrise astfel, ca un soi de „jurnal al beției” sau ceva de genul; cu siguranță ar fi adăugat un strop de autenticitate și ar fi sporit farmecul macabru al romanului. Dar asta e doar o nemulțumire personală și nu știrbește aproape deloc din farmecul romanului.

Fata din tren este un thriller psihologic incredibil, care te ține lipit de paginile sale până la sfârșit când, așa cum îi stă bine orăcărei cărți de genul acesta, te lovește în moalele capului și te lasă fără cuvinte. Stilul de scriere mi-a reamintit puțin de cel al lui Flynn: rece, dur, distant, perfect. Un roman excepțional, ale cărui personaje sunt fascinant de bolnave în gândire, Fata din tren te va face să privești cu alți ochi oamenii pe care crezi că îi cunoști.

Mulțumesc editurii Trei pentru acest roman excepțional!

GILLIAN FLYNN ȘI FINALUL PERFECT

obiecte-ascutite

TITLU: Obiecte ascuțite

AUTOR: Gillian Flynn

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: După o scurtă internare la un spital de psihiatrie, jurnalista de investigaţii Camille Preaker se confruntă cu o sarcină dificilă: trebuie să se întoarcă în orăşelul unde a copilărit pentru a investiga moartea a două fete. Camille n-a mai vorbit de mult cu mama ei nevrotică şi ipohondră şi cu sora vitregă, pe care aproape că nici n-o cunoaşte: o puberă atrăgătoare, cu o putere ciudată asupra localnicilor. Instalată în fosta ei cameră din vechea casă a familiei, Camille îşi dă seama că se identifică prea mult cu victimele. Bântuită de propriii demoni, trebuie să dezlege puzzle-ul psihologic al trecutului, dacă vrea să afle adevărul şi să supravieţuiască reîntoarcerii acasă.

RECENZIE:

Singura problemă pe care am avut-o cu Fata dispărută și Locuri întunecate, celelalte cărți scrise de Gillian Flynn, a fost că și-au pierdut puțin farmec spre sfârșit. Concluziile ambelor romane mi s-au părut nesatisfăcătoare, dar nu au reușit să știrbească (prea mult) din adorația mea pentru Flynn, pe care încă o consider una dintre cele mai bune autoare de thrillere din toate timpurile.

Când am aflat că Obiecte ascuțite, romanul ei de debut, urmează să apară la editura Trei, am fost în culmea entuziasmului. Ediția inițială, cea de la Tritonic, nu se mai găsește pe nicăieri, iar să o citesc în format electronic nici nu se punea problema; voiam să am toate cărțile ei în bibliotecă. Odată cu acel val de entuziasm, însă, am fost „lovit” și de o curiozitate: va reuși Flynn să scrie o carte cu un final perfect? Răspunsul este… Eh, trebuie să citiți recenzia ca să aflați 😉

Camille Preaker, jurnalistă la un ziar nu tocmai cunoscut din Chicago, este obligată să se întoarcă în orașul natal pentru a investiga dispariția suspectă a unei fetițe, eveniment ce are loc la puțin timp după ce o altă fată a fost găsită moartă. După ce a stat departe de Wind Gap ani la rândul, Camille se vede nevoită să-și înfrunte demonii și să încerce să îngroape amintirile dureroase care amenință să o tragă tot mai mult înspre nebunie.

Nu exagerez când spun că am citit această carte ca în transă. Parcă am fost hipnotizat pe tot parcursul lecturii și am sorbit fiecare pagină, paragraf, propoziție, cuvânt și literă cu o foame cum rar am mai simțit. Am fost fascinat de personaje și de secretele lor bolnave, am încercat să rezolv misterul înaintea lui Camille și, cu toate că am bănuit cam de la jumătate cine era vinovatul, dezvăluirile de la final m-au făcut să exclam „fuck! fuck! FUCK!”. Cred că dejam m-am dat de gol și nu mai e niciun secret că am adorat Obiecte ascuțite și că, în momentul de față, se află în competiție cu Fata dispărută pentru titlul de „cartea mea preferată scrisă de Gillian Flynn”. Da, e atât de bună!

Personajele… Geniale. Fascinant de bolnave, fiecare ascunzând o droaie de secrete care mai de care mai întunecate, sunt un deliciu de urmărit cum evoluează (sau involuează). Atenția pe care autoarea o acordă conturării fiecărui detaliu al personalității acestora este de lăudat. Prin mici detalii atent strecurate în text, Flynn reușește să se joace cu mintea ta și să transforme personaje pe care nu le-ai fi bănuit în veci în prim suspecți. Mi se pare uimitor cum unii autori reușesc să facă asta.

Camille Preaker, protagonista și naratoarea romanului, m-a captivat încetul cu încetul. Încă de la fraza care deschide Obiecte ascuțite am simțit că am de-a face cu un personaj diferit. Rece și distantă, destul de antipatică, mereu cu ochii în patru și văzând doar partea goală a paharului, Camille pare, la prima vedere, o alegere destul de îndrăzneață pentru rolul de protagonist al unui roman. Totuși, în ciuda acestor „neajunsuri”, mi s-a părut că Flynn a luat decizia perfectă, reușind să dea naștere unui personaj complex și complet. Niciun moment nu am bănuit ce mistere întunecate ascunde mintea sa. Moartea surorii ei mai mici, Marian, a rănit-o profund, iar Camille și înecat durerea în automutilare. Zi de zi își scrijelea pe trup diverse cuvinte, însemne care acum, după întoarcerea ei în Wind Gap, încep să o bântuie și să dezvăluie laturi ascunse ale personalității sale.

Apoi ar mai fi Amma, sora vitregă a lui Camille, și unul dintre cei mai creepy și messed up copii peste care am dat în toate cărțile citite. Niciodată nu am știu la ce să mă aștept de la Amma, stările ei fluctuând în permanență între nebunie curată și calm deplin, ea fiind unul dintre motivele pentru care am citit romanul cu sufletul la gură.

Dezvăluirile de la final m-au zguduit din temelii, chiar dacă am bănuit, într-un fel, cine se ascundea în spatele crimelor din Wind Gap. Și, ca să răspund întrebării de la începutul recenziei, DA, Gillian Flynn a nimerit-o de data aceasta, iar finalul cărții mi s-a părut P-E-R-F-E-C-T.

Un thriller de excepție, ale cărui personaje memorabile îți vor bântui visele multă vreme după ce vei fi închis cartea, Obiecte ascuțite este lectură obligatorie pentru toți pasionații de thrillere. Din câte am înțeles, un serial bazat pe romanul de debut al lui Gillian Flynn urmează să apară, dar nu se știu prea multe detalii despre el. În orce caz, o să fie un adevărat festin.

Mulțumesc editurii Trei pentru acest roman incredibil!

GÂNDURI NEGRE

locuri-intunecate

TITLU: Locuri întunecate

AUTOR: Gillian Flynn

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Libby Day avea şapte ani când mama şi surorile ei au fost ucise în „Sacrificiul Satanic” din Kinnakee, Kansas. Ea a scăpat şi a depus mărturie că Ben, fratele său mai mare, a comis crimele. Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, Club Omor — o societate secretă pasionată de crime celebre — o contactează pe Libby şi o presează să le ofere detalii despre acea noapte sângeroasă, pledând pentru nevinovăţia lui Ben. Libby se implică în investigaţie, dar pe măsură ce aceasta o poartă din cluburile sordide de striptease din Missouri până în oraşele turistice abandonate din Oklahoma, adevărul inimaginabil iese la iveală. Ajunge, aşadar, în punctul de unde a pornit: fugind din calea unui ucigaş.

RECENZIE:

Am făcut cunoștință cu Gillian Flynn la sfârșitul anului trecut prin intermediul unei anumite Fete dispărute. Nu exagerez când spun că din „vina” ei m-am îndrăgostit de genul thriller, așa că se înțelege de ce am fost cum nu se poate mai entuziasmat să citesc și cealaltă carte a sa publicată la noi, Locuri întunecate. Deși nu s-a ridicat la nivelul încurcatei povești de-a șoarecele și pisica dintre Nick și Amy, istoria familiei Day a menținut acea senzație presantă de „trebuie să aflu ce s-a întâmplat cu adevărat” pe care am avut-o și când am citit Fata dispărută.

Totul începe cu o crimă și cu mărturia lui Libby care îl va arunca pe fratele său, Ben, în spatele gratiilor pentru tot restul vieții. Fiind convinsă că Ben a fost autorul masacrului de la ferma familiei și că el le-a ucis pe mama și cele două surori ale sale, Libby, fiind doar o fetiță de șapte ani, a jucat după cum i-au cântat adulții și, astfel, l-a osândit pe propriul său frate la o viață în pușcărie. Dar, după 25 de ani, se trezește față în față cu o serie de dovezi care susțin nevinovăția lui Ben și îi dau viața peste cap, așa că Libby se decide să ia situația în propriile-i mâini și pornește într-o anchetă la sfârșitul căreia speră că va desluși misterul din spatele nopții care i-a distrus viața.

Stilul lui Gillian Flynn creează dependență, iar asta nu e o exagerare. Poate că unii ar considera scriitura oarecum seacă, dar pe mine m-au impresionat descrierile viscerale, extrem de elaborate ale unor evenimente tragice, șocante sau pur și simplu tulburătoare. Fiecare pagină parcursă are darul de a stârni și mai mult interesul, de a te face să-ți dorești cu și mai multă ardoare să citești în continuare și, uite așa, te trezești la jumătatea cărții fără să știi. Capitolele sunt scurte, încărcate de mister și suspans, iar alternarea continuă între cele 3 perspective (întâmplările din prezent le vedem prin ochii lui Libby, iar trecutul ne dezvăluie mici fărâme de adevăr prin intermediul lui Ben și Patty, mama sa) contribuie la viteza (a se citi „foamea”) cu care se citește cartea.

Personajele sunt construite exemplar, așa cum era de așteptat. Nick și Amy rămân, până în ziua de azi, unul dintre cele mai fascinante cupluri peste care am dat, din fericire, doar în cărți/filme (sper să nu apuc ziua în care să fac cunoștință cu omologii lor în carne și oase). Libby, Ben și Patty urmează același tipar de personaje complexe, cu temeri, incertitudini și gânduri întunecate, care îi bântuie pe fiecare în parte și fac din viețile lor un calvar. Pe Libby o răscolesc numeroasele remușcări pe care le are vizavi de vechea sa mărturie în legătură cu Ben. După ce unele dovezi srânse de membrii sumbrului Club Omor par să încline balanța astfel încât să fie în favoarea nevinovăției fratelui său, Libby încearcă din răsputeri să o dovedească, pentru a-și spăla din păcatele comise fără voia ei. Ben, după 25 de ani în închisoare, pare oarecum resemnat cu sentința lui și încearcă să-și convingă sora să renunțe la ancheta pe cont propriu pe care o întreprinde, doar că nu o face din cauză că se simte vinovat, ci pentru că ascunde un secret, un detaliu crucial în rezolvarea misterului din noaptea de 2 spre 3 ianuarie 1985.

Singurul lucru dezamăgitor la carte a fost, după părerea mea, a fost „marea dezvăluire” de la final. Nu știu de ce, dar m-am așteptat la ceva mult mai… spectaculos. Felul în care autoarea a rezolvat misterul, deși a avut logică și nu a lăsat niciun lucru neclarificat, mi s-a părut destul de nesatisfăcător. Comparativ cu încheierea Fetei dispărute, nu a fost atât de enervant și lipsit de sens, dar parcă a murdărit puțin imaginea perfectă a cărții.

Dacă sunteți în căutarea unei cărți care să vă țină cu sufletul la gură de la început și până la sfârșit, cu personaje complexe și un mister bine gândit, care o să vă facă să treceți prin milioane de ipoteze în legătură cu adevăratul făptaș, Locuri întunecate e lectura pe care o căutați.

Mulțumesc Editurii Trei pentru acest roman captivant!