THE WALKING DEAD, VARIANTA TIPĂRITĂ – recenzie TRANSFORMAREA, de Justin Cronin

TITLU: Transformarea (Transformarea #1)

AUTOR: Justin Cronin

PUBLICAT DE: Editura Nemira

DESCRIERE: Proiectul NOE, un experiment secret, o ia razna în clipa în care se răspândește din greșeală un virus care transformă ființele umane în altceva – ceva ucigător, ceva indestructibil. Amy, o fetiță de șase ani, supusă și ea experimentului, e salvată de un agent FBI, împreună cu care fuge în munți, departe de lume și de urmările dezastruoase ale Proiectului NOE. Transformarea imaginează o lume credibilă, dominată de frică și de nevoia de supraviețuire. E foarte posibil ca soarta omenirii să fie în mâinile unei fetițe. Mizând pe o viziune ambițioasă și pe un stil puternic, romanul lui Justin Cronin spune o poveste tulburătoare despre catastrofă și supraviețuire, despre sacrificiu și speranță.

RECENZIE:

De foarte multă vreme am căutat o carte care să mă înfioare în adevăratul sens al cuvântului, iar Transformarea, cu premisa ei creepy și coperțile cel puțin la fel de tulburătoare promitea să fie exact ceea ce-mi doream, mai ales că de mult (cred că de la Dracula, roman pe care l-am citit de ceva vreme) nu am mai întâlnit niște vampiri care să-mi bage frica-n oase.

O să încep prin a lăuda stilul de scriere și talentul cu care autorul a reușit să contureze atmosfera. Transformarea, pe tot parcursul celor peste o mie de pagini ale sale, reușește ci brio să fie acel roman sinistru, dătător de fiori, care ne-a fost promis. Acțiunea începe lent, fiindu-ne mai întâi prezentate personajele pe care urmează să le urmărim, iar premisa poveștii este încetul cu încetul dezvoltată. Totul se face cu o minuțiozitate ieșită din comun, dar, spre deosebire de alte cărți la care se simte atunci când autorul „trage de timp” și se întinde prea mult cu descrierile inutile legate de trecuturile unor personaje sau de chestiile din prezent care, dacă e să le judecăm la rece, în 99% din cazuri nu au alt rost decât acela de a adăuga câteva zeci/sute de pagini în plus unui roman și așa destul de încărcat. În Transformarea niciun cuvânt nu este irosit, povestea prinzând viață tocmai prin intermediul acelor detalii care, în alt context, poate că ar fi riscat să pară niște adiții nu tocmai binevenite. De asemenea, Proiectul NOE, sau mai bine spus primele rezultate ale acestuia au reușit să mă facă să-mi doresc să nu fi citit unele pasaje din carte.

Acum să trecem la partea care, cred, v-a atras tuturor atenția: titlul ales pentru această recenzie. De unde comparația cu extrem de popularul The Walking Dead? Ei bine, există câteva asemănări pe care nu m-am putut abține să nu le observ. În primul rând, ambele povești încep în forță, captându-ți interesul… până la un punct, când totul devine previzibil, uzat, deloc impresionant și doar un talmeş balmeş de personaje de al căror destin te doare fix în cot pentru că, pur și simplu, simți că nu ai petrecut suficient timp cu acestea pentru ca ele să conteze în vreun fel pentru tine, cititorul. Majoritatea personajelor nu sunt mai mult decât carne de tun, niște nume pe hârtie de al căror destin nici că nu-ți pasă, singura constantă în toată povestea fiind Amy, fetița misterioasă al cărei destin este strâns legat de cel al monstruozităților pe care NOE le-a creeat.

Finalul cărții a fost unul neașteptat și destul de interesant, dar nu sunt sigur dacă vreau sa continui cu această serie. Mi s-a părut că a adus foarte puține elemente originale vampirilor din literatura universală, iar acțiunea previzibilă, mult prea asemănătoare cu cea din aproape toate romanele post-apocaliptice nu a ajutat nici ea.

Mulțumesc editurii Nemira pentru exemplarul oferit!

RATING

GRAFIC LA DUBLU – recenzie BATMAN: CONCLAVUL BUFNIȚELOR, de Scott Snyder și AMULETA: PĂSTRĂTOAREA PIETREI, de Kazu Kibuishi

PUBLICATE DE: Editura ART (colecțiile Grafic și Mini-Grafic)

DESCRIERE: Bruce Wayne cunoaşte poveştile despre Conclavul bufniţelor din Gotham. Membrii periculoasei cabale se întâlnesc în secret şi conduc oraşul din umbră. Pentru Batman toate astea au fost doar născociri, căci Gothamul era oraşul lui. Dar un asasin aparent imposibil de oprit îşi împlântă adânc ghearele în inima metropolei, ţintind cetăţeni de marcă. E posibil ca aceste bufniţe să fie în spatele tuturor nelegiuirilor şi corupţiei? Sau Bruce Wayne începe s-o ia razna cedând stresului la care e supus în urma permanentului război pe care îl duce împotriva răufăcătorilor? Dacă legenda e adevărată, cei ce dirijează Gothamul sunt nişte prădători mult mai puternici decât par. Iar cuiburile lor sunt peste tot…

Navin și Emily se mută cu mama lor într-o casă veche și de mult abandonată, care i-a aparținut străbunicului Silas Charnon. Dar viața liniștită la care speră cei trei e încă departe. Mama e răpită de o creatură sinistră, iar copiii pornesc într-o primejdioasă misiune de salvare. Aventura lor îi poartă pe un tărâm misterios unde pericolele pândesc la fiecare pas. Amuleta lui Silas i-ar putea salva, însă Emily va trebui să învețe să-i stăpânească puterea.

RECENZIE:

Atunci când nu am chef de citit, iar în ultima perioadă se întâmplă tot mai des din păcate, fie mă uit la un serial, fie la un film sau pierd vremea pe YouTube. Printre filmele (și serialele) mele preferate se numără cele inspirate din benzile desenate de la DC și Marvel, așa că vă puteți imagina cât de greu mi-a fost să-mi stăpânesc entuziasmul atunci când am văzut, la Gaudeamus, că standul editurii Art era decorat cu logo-urile lui Batman și Wonder Woman (ambii eroi au parte de câte un titlu tradus în colecția Grafic!, urmează cât de curând și Watchmen – yeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeey!). Cu The Court of Owls, sau Conclavul Bufnițelor în traducere, am fost familiarizat din sezoanele trecute din Gotham, unde a jucat un rol destul de important în poveste, așa că m-am așteptat la ceva asemănător, ca serialul să se fi inspirat din banda desenată, însă nu a fost cazul.

Volumul 1 din Batman, Conclavul Bufnițelor, e în primul rând o poveste despre orașul în care Cavalerul Negru domnește, despre nenumăratele fărădelegi în lipsa cărora ar fi doar o altă adunătură de clădiri înalte și oameni cu vieți monotone, despre secretele trecutului care mereu se întorc să te bântuie și problema izolării. Grafica e superbă, detaliată și brutală pe alocuri, cu imagini desprinse parcă din cele mai obscure coșmaruri ale unei persoane, hipnotizant de rece și perfectă pentru un personaj atât de serios precum Batman. Deși nu pare un aspect prea important pentru o colecție de benzi desenate, traducerea e și ea extrem de bună, acest lucru fiind evident de la început, când Bruce Wayne meditează asupra lucrurilor care fac din Gotham… Gotham.

Fiind un fan DC și Marvel mai mult datorită filmelor, știu doar în mare ce se întâmplă prin comics-uri, dar cunosc majoritatea personajelor importante și câte puțin din ceea ce îi face deosebiți pe fiecare. În Conclavul Bufnițelor își fac apariția majoritatea membrilor „echipei” lui Batman și, recunosc, am fost în al nouălea cer de fiecare dată când un nume familiar era menționat sau un chip cunoscut își făcea apariția în cadru. De asemenea, mi-a plăcut să fac cunoștință cu noi versiuni ale personajelor pe care le îndrăgesc, cum ar fi Bruce Wayne, Alfred sau Gordon; acest lucru mi se pare cel mai interesant aspect al benzilor desenate, că fiecare personaj poate fi reinterpretat de o mie de ori și, deși fiecare versiune e unică, toate păstrează anumite calități care le fac ușor de recunoscut.

Batman: Conclavul Bufnițelor vă va ține cu sufletul la gură și vă veți dori cu disperare continuarea. E violent, șocant, familiar, impresionat, de neuitat, o primă parte a unei povești care va dăinui pentru generații.

Acum să trecem la ceva mai… pentru toate vârstele. Despre seria Amuleta nu știam nimic înainte să fie anunțată apariția primului volum la același Gaudeamus despre care vorbeam mai devreme. Pe când îmi alegeam cărțile de la Art, i-am cerut Elizei, minunatul PR manager al editurii, o recomandare, iar ea mi-a ales Păstrătoarea pietrei, descriind-o ca fiind un amestec de roman grafic și anime. Iubesc romanele grafice, mă uitam ca disperatul la anime-uri când eram mic, ce poate fi rău la un amestec între cele două?

Povestea e destul de simpluță, dar emoționantă și alertă, uneori înfricoșătoare, combinând elementele magice cu tehnologia avansată pentru a da naștere unei „lucrări” unice, cu un puternic iz japonez. Citind Păstrătoarea pietrei mi-am amintit de animațiile care se difuzau înainte de orele amiezii pe posturile germane precum RTL2 pe când eram de o șchioapă, iar orice reușește să mă facă să mă simt din nou copil devine automat ceva special. Ilustrațiile sunt vii, în culori vibrante, captează atenția și te atrag încetul cu încetul în capcană, astfel încât nu știi când ai ajuns la ultima pagină, care promite o evoluție interesantă a poveștii în volumul următor. Totuși, personajele nu sunt chiar cele mai strălucite și e loc de mai bine, dar o să prefer să cred că acest volum a fost unul strict introductiv și că voi fi impresionat pe viitor.

Mulțumesc grupului editorial Art pentru exemplarele oferite!

RATING Batman/Amuleta

A DOUA STROFĂ A UNUI CÂNTEC PERFECT – recenzie AERIA, de Maria Dahvana Headley

TITLU: Aeria (Magonia #2)

AUTOR: Maria Dahvana Headley

PUBLICAT DE: Editura Leda (colecția Leda Edge)

DESCRIERE: Aza Ray s-a întors pe Pamânt. Prietenul ei, Jason, este în culmea fericirii. Familia îi este vindecată. Ea duce o viață normală sau pe cât de normală poate fi, dacă ți-ai petrecut ultimul an murind, trezindu-te pe o navă și descoperind că propriul tău cântec poate schimba lumea. Și într-adevar… nu este o viață normală. O parte din Aza tânjește după lumea din nori, oricât de mult i-ar iubi pe cei de pe Pământ. Când paranoia lui Jason legată de siguranța Azei îl determină să facă o greșeală teribilă, Aza devine ea însăși o fugară în Magonia, nevoită să se confrunte cu mama ei, Zal Quel, o ființă radicală, însetată de sânge, proaspăt evadată, și cu Dai, partenerul ei de cântat. Aza trebuie să călătorească pâna la capatul lumii în căutarea unei arme legendare, Stolul, într-o aventură care o va schimba pentru totdeauna. În această continuare extraordinară a fascinantului roman Magonia, o fată trebuie să facă o alegere imposibilă între două familii, două cămine… și două versiuni ale propriei personalități.

RECENZIE:

După ce am citit Magonia nu am simțit neapărat nevoia unei continuări, dar știam că Aeria urma să fie publicată, așa că m-am trezit dubios de entuziasmat să văd ce se mai poate întâmpla cu personajele pe care le-am îndrăgit, mai ales că povestea lor părea să fi ajuns la un final destul de satisfăcător. A fost o mică *mare* problemă cu timpul care a trecut între volume sau, mai bine spus, cu perioada dintre momentul când am terminat Magonia și am început Aeria, pentru că mai bine de 70% din evenimentele din primul volum parcă mi s-au șters pur și simplu din memorie, iar autoarea nu a făcut o treabă prea bună cu recapitularea celor petrecute în Magonia, așa cum face Robin Hobb de exemplu, și a trecut direct la acțiune.

 Însă ce a ajutat foarte mult la crearea atmosferei magice din primul volum s-a păstrat și după „tranziție”. Stilul de scriere a rămas la fel de melodios (o comparație destul de potrivită, având în vedere sistemul de magie al acestui univers), de poetic și armonios, astfel încât a fost o adevărată plăcere să citesc fiecare frază, propoziție, chiar și cuvânt. Povestea nu mi s-a părut nimic nou, ba chiar a fost ușor temperată pentru o continuare, iar autoarea nu s-a dat peste cap să exploreze și mai mult lumea Magoniei, dar asta zău că nu m-a deranjat. Am avut parte de atât de multe serii în care amenințările la adresa eroilor deveneau tot mai mari cu fiecare carte încât un roman atât de… simplu și liniștit mi s-a părut o schimbare mai mult decât bine venită. Totuși, asta nu înseamnă că nu există câteva întorsături de situație care m-au luat prin surprindere.

Dacă povestea a fost doar OK, iar stilul de scriere m-a impresionat din nou, pot spune că personajele s-au aflat undeva la mijloc. Jason e enervant de tâmpit uneori; deciziile pe care le ia în grabă se dovedesc a fi extrem de puerile și impulsive și nu de puține ori a ajuns să pună mai multe vieți în pericol, nu doar pe a lui, dar tot nu poți să-l urăști prea mult pentru că, la urma urmei, tot ce a făcut a fost pentru a-i proteja pe cei iubiți (sau cel puțin așa s-a desfășurat totul în mintea lui). Mi-a plăcut relația de prietenie/complicitate în nelegiuiri care s-a dezvoltat între el și sora Azei, Eli; într-un oarecare fel mi-au amintit de Harry, Ron și Hermione și toate năzbâtiile pe care le-au făcut cei trei în primii lor ani la Hogwarts. Că tot veni vorba de Aza… am adorat fiecare capitol scris din perspectiva ei, fie că se petrecea pe pământ sau printre nori, dar ce m-a impresionat cel mai mult a fost acel lucru care s-a dezvoltat între ea și Heyward, fata al cărei loc l-a luat Aza la naștere și care toată viața a fost antrenată să ucidă. Aza și Heyward par, la o scurtă privire, în antiteză totală una față de cealaltă, atât din punctul de vedere al statutului lor în cadrul cărții, cât și prin prisma ideologiilor. Dar, când necesitatea le obligă să lucreze împreună pentru a supraviețui, umbra antagonizantă ce plutea peste Heyward se ridică încetul cu încetul și, din personaj negativ, aceasta devine un anti-erou pe care ți-e ușor să-l simpatizezi.

De departe cea mai mare dezamăgire a romanului, cel puțin pentru mine, a fost modul în care Zal Quel a fost tratată. Nimic nu se compară cu tensiunea ce se dezvoltă în jurul unui antagonist despre care auzi o grămadă de lucruri oribile, dar nu apuci să-l vezi decât la sfârșit. Zal s-a încadrat în mare parte în această categorie, doar că finalul a fost mult prea grăbit și toate promisiunile despre cât de îngrozitoare a devenit mama Azei s-au spulberat precum cenușa în vânt. De asemenea, o lungă perioadă am simțit lipsa prietenilor împenați ai Azei, care își fac apariția abia după jumătatea cărții.

Cu toate că am avut unele probleme cu finalul și modul în care a fost tratat antagonistul, Aeria a fost o carte pe care am lecturat-o cu plăcere și, zi după zi, abia așteptam să ajung acasă de la birou și să pot citi un nou capitol. Acum, că stau bine să mă gândesc, parcă mi-aș dori un al treilea volum, care să exploreze și mai mult această lume.

Mulțumesc grupului editorial Corint pentru exemplarul oferit!

RATING

 

RISCĂ TOTUL – recenzie ABSOLUT TOT

TITLU ORIGINAL: Everything, Everything

REGIZOR: Stella Meghie

DISTRIBUȚIE: Amandla Stenberg, Nick Robinson, Anika Noni Rose

STUDIO: Warner Bros.

ADUS ÎN ROMÂNIA DE: ProVideo

DESCRIERE: Cum ar fi să nu poți atinge nimic din lumea exterioară? Să nu respiri aer proaspăt, să nu simți razele soarelui atingându-ți fața… sau să nu-l poți săruta pe băiatul de care îți place? Everything, Everything este ecranizarea bestseller-ului cu același nume, scris de Nicola Yoon, și urmărește povestea de dragoste dintre doi adolescenți. Maddy este o tânără inteligentă, curioasă și plină de imaginație, în vârstă de 18 ani. Însă ea suferă de o boală care o împiedică să părăsească mediul protejat, închis ermetic, al casei sale. Lumea lui Maddy este în alb și negru – regulile sunt reguli, nu există spațiu de abatere. Iar până acum, tânăra nu a încălcat niciodată regulile. Lumea ei sterilă, fără nuanțe de gri, este reflectată inclusiv în alegerea ei de a purta aproape doar o culoare: alb. Iar Olly e puștiul din vecini, care nu lasă acest lucru să-i despartă. Privindu-se doar prin ferestre și comunicând doar prin mesaje scrise, Maddy și Olly formează o legatură profundă, care îi determină să riște totul pentru a fi împreună…

RECENZIE:

Sloganul celei mai noi campanii ProVideo „există povești de dragoste care nu mor niciodată” se potrivește aproape mănușă  filmului despre care urmează să vorbesc, Absolut tot. Spun aproape deoarece, deși se vrea a fi noul The Fault In Our Stars, relația dintre protagoniști nu e nici pe departe la fel de intensă ori emoționantă pe cât m-aș fi așteptat și, spre surprinderea mea, joacă un rol secundar în defavoarea „idilei” ce se înfiripă între Maddy, tânăra eroină suferind de o boală rară din cauza căreia a fost ținută închisă în casă – într-un mediu stabil, controlat, ferit de orice fel de risc – și… viața însăși.

Am fost sceptic la început, când am dat play filmului (poate că ați observat asta și din descrierea nu prea entuziastă pe care i-am făcut-o în ultimul book haul) și, pentru mai bine de jumătate din el, nici că nu am vrut să-mi schimb părerea. Trei factori mi-au întărit prejudecățile: Nick Robinson, faptul că știam twist-ul de la final și o senzație supărătoare că ceva nu e în regulă. Dar să le luăm pe rând, începând cu antagonistul principal al filmului, cel puțin din punctul meu de vedere.

Cu toate că Hollywood-ul încearcă să ni-l vâre din nou și din nou pe gât pe Nick Robinson ca fiind viitorul Tom Cruise sau Brad Pitt (exagerez puțin, știu), eu unul nu pot să-l sufăr. Joacă prost, ireal de prost, indiferent de rolul în care e distribuit, și mereu face el ceva și trage în jos filmul pe care ar trebui să-l condimenteze cu puțin din energia exuberantă a unui adolescent. Aș spune că e o vresiune masculină a lui Kristen Stewart, dar mă tem că aș insulta-o pe fosta vampiriță, dar dacă tot am pomenit de vampiri… cred că s-ar fi simțit ca acasă printre actorii din The Vampire Diaries (în acest context, cuvântul „diaries” trebuie citit așa cum se scrie, ignorând orice regulă de bun-simț a limbii engleze). De mult nu am mai văzut pe cineva atât de gol, de lipsit de orice fel de urmă de viață, care lasă impresia că la fiecare cuvânt pe care îl rostește stă să-și dea duhul. Mi s-a părut că a fost în permanentă antiteză cu personajul lui, Olly, și că fiecare scenă în care a trebuit să zâmbească forțat l-a marcat pe viață 🙂

Pe urmă e twist-ul, care, dacă urmărești cu atenție filmul, nu are cum să te surprindă sau să ți se pară ceva ireal. După cum am spus, știam de la bun început la ce să mă aștept de la „marea dezvăluire”, așa că nu am fost nici șocat, nici iritat, ci doar indiferent atunci când Maddy… Neah, nu sunt chiar atât de rău! În cele din urmă, ca să închei secțiunea părților negative și să trecem la ceva mai plăcut, trebuie să menționez senzația ciudată pe care am avut-o pe tot parcursul filmului, că ceva nu era în regulă. Abia după o vreme am realizat ce anume: valoarea cinematografică a lui Absolut tot e apropiată de cea a unui videoclip muzical, unul foarte scump, ce-i drept, dar tot un videoclip. Pe de-o parte m-a îngrozit treaba asta, dar pe de altă parte m-a și amuzat.

Bun, gata cu văicărelile! Urmează părțile bune. Povestea, deși ușor clișeică și previzibilă pe alocuri, e foarte bine închegată și te face să-ți pese cu adevărat de soarta lui Maddy, să treci prin aceleași stări – bucurie, frustrare, extaz și multe altele – în același timp cu ea. Coloana sonoră e și ea foarte bună, fiind compusă din cântece populare, pline de energie, care te fac să vrei să te ridici de pe scaun/pat și să îi urmărești pe cei doi adolescenți nesăbuiți peste tot pe unde merg. Nu de puține ori m-am trezit că dau volumul la maxim în timpul unei scene doar pentru a mă putea bucura de ritmurile amețitoare de pe fundal. Dar de departe cel mai încântător și neașteptat de fantastic „element” al filmului a fost protagonista, Maddy, și în mod special actrița Amandla Stenberg. Cu toții cred că o știm drept inocenta Rue din prima parte a Jocurilor Foamei, așa că nu mică mi-a fost surprinderea când am văzut-o, după câțiva ani buni, într-un interviu arătând cu totul și cu totul diferit față de cum mi-o aminteam. Mai matură, mai îndrăzneață, mai… sexualizată. Însă am realizat, după ce am urmărit filmul, că a rămas la fel de talentată, reușind să-i insufle lui Maddy o parte din calitățile lui Rue, cum ar fi gingășia și încrederea necondiționată, reușind în același timp să o facă un personaj unic, inedit, prin tăria de caracter de care a dat dovadă în fața tuturor anilor în care i-au fost private până și cele mai simple plăceri din cauza bolii de care suferă, dar și prin apetitul insațiabil pentru aventură.

Absolut tot nu este un film perfect, dar e mai mult decât ideal pentru această perioadă a anului.

 

Filmul este disponibil în format DVD, distribuit de ProVideo.

RATING

NIMIC NU E CEEA CE PARE – recenzie IMPOSTOAREA, de E. Lockhart

TITLU: Impostoarea

AUTOR: E. Lockhart

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Imogen este o moştenitoare bogată, orfană, pasionată de gătit şi mai ales infidelă în relaţii. Jule este o luptătoare, un cameleon social şi o sportivă neîntrecută. Imită accente, fură paşapoarte şi mai ales identităţi. O prietenie intensă. O dispariție. O crimă sau poate două. O poveste de iubire care a mers prost, sau poate trei. Obiecte contondente, deghizări, sânge și ciocolată. Visul American, supereroi, spioni și răufăcători. O fată care refuză să ofere lumii ce se așteaptă de la ea. O fată care refuză să fie persoana care era odinioară.

RECENZIE:

Pe E. Lockhart am cunoscut-o prin intermediul Mincinoșilor, primul ei roman care a fost tradus în română. Deși a trecut ceva *mai multă* vreme de când l-am citit, țin minte că l-am devorat în doar câteva ore, în ciuda unei răceli sâcâitoare din cauza căreia abia dacă îmi puteam ține ochii deschiși. Mincinoșii rămâne, chiar și în ziua de azi, una dintre cărțile mele preferate, asta datorită stilului minunat de poetic și a atmosferei dubioase pe care autoarea a reușit s-o contureze cu măiestrie. Apoi am făcut rost de Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks și, cu toate că nu a fost o lectură pe care să o fi regretat la momentul respectiv, m-a făcut mai puțin dornic să văd ce altceva mai are Lockhart de oferit. Asta până când am citit sinopsisul pentru Impostoarea.

Știam, în adâncul meu, că o să ador cartea asta, însă nu m-am așteptat nicio clipă să trec prin toate stările posibile în timp ce o citesc, de la agonie la extaz, de la ură și neînțelegere la bucurie pură. Îndrăznesc să spun că mi s-a părut chiar mai bună decât Mincinoșii, iar asta s-a datorat în mare parte modului în care narațiunea s-a desfășurat, prezentând totul în ordine invers cronologică, astfel încât misterele din jurul personajelor au fost și mai… misterioase, iar eu mi-am dorit și mai mult să aflu ce s-a întâmplat de fapt cu Jule, Imogen și Paolo de s-a ajuns unde s-a ajuns la începutul cărții, cine a murit, cum a murit, câte și mai câte. În ceea ce privește thrillerele pentru adolescenți, nu cred că se poate mai bine de atât.

Acțiunea e destul de greu de urmărit la început, sau cel puțin mie așa mi s-a părut având în vedere că mă așteptam la o structură clasică a poveștii, în care protagonista începe dintr-un anumit punct și de acolo avansează plot-ul. Dar am fost izbit, la propriu, de faptul că viața lui Jule ne este prezentată începând cu prezentul, apoi desfășurându-se încetul cu încetul înapoi, până când am ajuns să o cunosc cu adevărat, să-i apreciez instinctele de supraviețuitor, să o urăsc pentru ceea ce a făcut și pentru faptul că mai nimic din ceea ce credeam că știu despre ea la început nu poate fi considerat adevărat. Iar de aici provine farmecul Impostoarei. În Jule nu poți avea încredere, ceea ce te determină să crezi că nici Imogen, Paolo sau restul personajelor nu sunt tocmai ceea ce ai crezut la început. Creând un personaj atât de vicios, pentru care minciuna e o a doua natură, Lockhart modelează un thriller excepțional, pe care îl citești cu sufletul la gură și care îți vei dori să nu ajungă la final.

Despre personaje am vorbit puțin mai devreme, însă am omis să spun cât de superficiale par la o primă vedere. Și cred că fix aceasta a fost și intenția autoarei: să creeze mai degrabă niște șabloane pe care noi să le modelăm pas cu pas, în ritm cu povestea. Jule e deopotrivă impresionantă și repulsivă, genul de personaj pe care acum îl iubești, iar în secunda următoare îl urăști, dar, oricât de schimbătoare ar fi, un lucru e cert când vine vorba de ea, și anume că nu trece nici măcar o secundă fără să i se întâmple ceva interesant. La polul opus e Imogen, sau Immie, despre care suntem lăsați să credem că a pățit ceva, însă nu aflăm nimic concret decât foarte târziu, o fată care duce, probabil, cea mai privilegiată viață dintre toți, dispunând de un fond nelimitat de rezerve materiale; e fata populară, pe care oricine și-ar dori-o de prietenă, dar care își petrece timpul cu un grup limitat de persoane cărora le acordă toată atenția și are grijă să nu le lipsească nimic. Ca orice fată populară, Imogen are momentele ei când e ușor cam prea răutăcioasă, însă niciodată nu mi-a lăsat impresia că ar fi o persoană cu adevărat rea. Prietenia dintre ea și Jule, deși prezentată ca fiind idilică la început, se dovedește a fi una cum nu se poate mai toxică, acesta fiind un alt lucru pe care l-am apreciat la carte – faptul că nu se sfiește să prezinte cât de complexe sunt cu adevărat relațiile dintre oameni și cum, uneori, în spatele unui zâmbet aparent inofensiv se ascund cele mai mârșave intenții.

Ce aș mai putea spune despre Impostoarea în afară de faptul că trebuie neapărat să o citiți – și să nu vă lăsați descurajați dacă la început vi se va părea greu de urmărit? Ah, da. Nu știu voi ce părere aveți despre ea, dar eu m-am îndrăgostit de coperta ediției în limba română. Multă lume cu care am discutat mi-a spus că e neimpresionantă, dar eu ador simplitatea ei.

Mulțumesc editurii Trei pentru exemplarul oferit!

RATING