CE AI FACE DACĂ…? – recenzie DANEZA, de David Ebershoff

daneza

TITLU: Daneza

AUTOR: David Ebershoff

PUBLICAT DE: Editura Rao

DESCRIERE: Totul începe cu o întrebare, o simplă favoare cerută de o soţie, artista daneză Gerda Wegener, soţului ei, Einar Wegener, în timp ce ea îi face portretul în atelierul lor – scenă a unei transformări pe care niciunul din ei n-o poate anticipa. Îmbinând realitatea cu ficţiunea într-o viziune romantică originală, Daneza schiţează elocvent o intimitate unică ce defineşte viaţa fiecărui cuplu şi remarcabila poveste a transformării lui Einar în Lili Elbe, una dintre primele transsexuale, dar şi femeie sfâşiată între loialitatea faţă de mariaj şi propriile ambiţii şi dorinţe.

RECENZIE:

Mi-am dorit să citesc Daneza din momentul în care am aflat că filmul cu genialul Eddie Redmayne în rol principal are la bază nu o poveste 100% reală, ci un roman care îmbină ficțiunea cu unele aspecte care s-au întâmplat în urmă cu mai bine de 80 de ani. Primul trailer peliculei m-a fermecat, iar din momentul în care am văzut cartea în catalogul Rao, la „în curs de apariție” (în minuna ta ediție tie-in) mi-am petrecut zilele dând refresh site-ului oficial al editurii, pândind romanul mult dorit. Daneza este printre puținele cărți pentru care am fost dispus să plătesc prețul întreg, nemaiavând răbdare pâna la apariția ei pe rafturile librăriilor online.

Pentru primul său roman, David Ebershoff s-a inspirat din cazul real al lui Lili Elbe, una dintre primele persoane care a trecut printr-o operație de schimbare de sex. Dar, în afară de numele celor două personaje în jurul cărora se învârte acțiunea (pentru că, deși împart același corp, Einar și Lili sunt două personalități complet diferite și trebuie tratate ca atare) și al câtorva detalii despre schimbările prin care a trecut Einar până să devină Lili, Daneza este pură ficțiune, după cum recunoaște însuși autorul. Acest lucru nu afectează cu nimic impactul poveștii, dar unele alegeri pe care Ebershoff le-a făcut mi s-au părut destul de riscante.

Citind Daneza, am fost surprins să descopăr cât de puțin s-a insistat pe subiectul care ar putea stârni vâlvă, acela al schimbării prin care trece pictorul Einar Wegener, și că romanul este, de fapt, o poveste minunată despre relațiile dintre personaje și felul în care apariția lui Lili influențează această dinamică. Nu spun că transformarea lui Einar nu este tratată cum se cuvine sau că autorul a trecut-o pe planul secund, doar că am simțit dorința lui Ebershoff de a spune povestea cuplului Greta și Einar/Greta și Lili înainte de toate. Tocmai din această dinamică se naște și întrebarea „ce ai face dacă persoana pe care o iubești se schimbă?”, întrebare la care David Ebershoff încearcă să găsească răspunsul în paginile cărții. Este fascinant să descoperi cum relația dintre Greta și soțul ei se dezvoltă pe măsură ce Lili începe să-l înlăture pe Einar și să devină tot mai prezentă în viața artistei. Relația dintre Greta și Einar mi s-a părut foarte frumos realizată în fazele ei incipiente, pe vremea privirilor pe furiș și al sărutărilor grăbite, dar odată cu trecerea anilor am simțit că există o anumită răceală și monotonie între cei doi, că sunt mai mult niște persoane care se întâmplă să locuiască împreună decât un cuplu căsătorit.

Atât Einar și Lili, cât și Greta, au parte de niște portrete foarte atent schițate și sunt foarte ușor de îndrăgit. Autorul face o treabă excelentă explorând trecuturile celor doi și oferindu-ne motive să îi simpatizăm. Einar a fost crescut într-o casă de la marginea unei mlaștini de un tată foarte sever, căruia nu-i prea păsa de fiul său, iar primele semne ale existenței lui Lili au început să se vadă la cumpăna dintre copilărie și adolescență, odată cu apariția lui Hans în viața lui. Hans, pe lângă faptul că a devenit cel mai bun prieten al lui Einar, a fost și una dintre puținele persoane din viața lui care l-a tratat cu blândețe și compasiune. Greta, în schimb, a copilărit în minunata Californie, înconjurată de familie, prieteni și flori de portocal. Dar tragediile nu au ocolit-o, ea fiind nevoită să-și îngroape nu doar copilul născut mort, ci și primul șoț, iar acum, după mai bine de zece ani de la evenimentele care i-au schimbat viața, se vede nevoită să renunțe, încă odată, la bărbatul pe care îl iubește. Lili a fost fermecătoare: inocentă precum un copil, mereu dornică să exploreze lumea și să cunoască oameni noi, blândă și înțelegătoare. Poate că asta a fost intenția autorului, poate că nu, dar de foarte multe ori am avut impresia că Lili este doar o adolescentă, mereu dispusă să acorde o șansă dragostei.

În pauzele dintre lecturi, mă trezeam mai mereu gândindu-mă la ei și la cum avea să evolueze povestea lor, dar mai ales la care urma să fie deznodământul acesteia. Nu-mi aduc aminte când o carte m-a făcut să investesc atât de mult timp și atenție în ea, dar mi-a făcut o deosebită plăcere să redescopăr sentimentul. Doar pentru asta și nu regret că am citit cartea. Ah, și ar mai fi maniera poetică, dar totuși simplistă, în care a fost scrisă cartea, lucru care i-a conferit o frumusețe aparte.

Acum, partea mai puțin plăcută a recenziei: ce nu mi-a plăcut la carte. Pentru că, oricât de mult mi-aș fi dorit ca Daneza să fie un roman perfect, din păcate acest lucru nu a fost posibil din cauza a trei aspecte pe care le-am găsit foarte deranjante. În primul rând, acțiunea este foarte fragmentată, în sensul că unele capitole se terminau abrupt, atunci când totul devenea mai interesant și mai intens, dar se trecea foarte repede (sau chiar deloc) peste în paginile următoare. Apoi ar mai fi momentele (în special cele de la începutul cărții) când Einar devenea Lili, care mie mi s-au părut abordate de către un amator, nicidecum de cineva care se presupune că a investigat în detaliu cazul „danezei”. La un moment dat, „Einar a închis ochii și a devenit Lili” (sau ceva asemănător, nu îmi mai aduc aminte exact cum a fost formulată propoziția). Ummm, nu știu ce să zic, dar mie mi s-a părut că autorul a încercat să spună că Einar a suferit de personalitate multiplă, nicidecum că el a fost întotdeauna Lili. Ce mi s-a părut ciudat (și cred că asta întărește ceea ce am spus mai devreme) a fost că, pe lângă faptul că Einar și Lili sunt două firi diametral opuse, niciuna dintre pasiunile lui nu i-au fost transmise ei; ba mai mult, odată cu trecerea de la Einar la Lili, dragostea pe care acesta i-o poartă Gretei pare să dispară, Lili văzând-o mai mult ca o prietenă foarte apropiată și nu ca pe soția ei. Al treilea lucru care m-a deranjat și care mi s-a părut că a distrus puțin din farmecul romanului, a fost modul în care celelalte personaje au acceptat-o pe Lili, chiar și cunoscându-i secretul. Toți, dar absolut toți cei din jurul ei, apropiați sau nu, nu au schițat nici cea mai mică urmă de șoc, dezgust sau uimire atunci când aflau adevărul. Nimeni nu a avut nimic de spus în privința schimbării lui Einar, nici măcar soția lui (bine, Greta s-a deșteptat spre final, dar a fost prea târziu și mi s-a părut ușor nelalocul ei acea izbucnire, mai ales că a fost mai mult decât OK și înțelegătoare cu Lili pe tot parcursul romanului) sau cel mai bun prieten al său din copilărie; până și doctorii pe care acesta îi vizitează par mai mult decât bucuroși să-l ajute să devină Lili pentru totdeauna.

Daneza, ca experiență, mi s-a părut apropiată de o ciocolată amăruie de calitate: te bucuri de întreaga savoare a boabelor de cacao, dar rămâi cu un gust neplăcut în gură, care dispare după o vreme. David Ebershoff a reușit să dea naștere unei povești cu un subiect foarte delicat, dar care nu se concentrează doar pe factorul șocant al vieții lui Lili Elbe, ci vorbește despre dragoste și puterea de sacrificiu, într-o viziune sensibilă. Totuși, gustul amar este lăsat de caracterul episodic al majorității capitolelor și de unele reacții cel puțin dubioase venite din partea personajelor. Departe de a fi romanul la care m-am așteptat, Daneza a reușit să mă facă să-mi pese de protagoniști și de conflictele lor (interioare și exterioare) încât să fiu dispus să închid un ochi la problemele sale și să mă declar mulțumit de rezultatul final. Acum, aștept cu nerăbdare lansarea adaptării cinematografice, cu Eddie Redmayne în rolul lui Einar/Lili și Alicia Vikander în cel al Gretei. Din ce am văzut din cele două trailere lansate, o parte din problemele cărții au fost rezolvate de către scenaristă.

P.S: vă las mai jos trailerul filmului, care mie îmi face pielea ca de găină de fiecare dată când îi dau play.

ÎN SPAȚIU, NIMENI NU TE POATE AUZI… FĂCÂND MIȘTO

martianul

TITLU: Marțianul

AUTOR: Andy Weir

PUBLICAT DE: Editura Paladin

DESCRIERE: Membrii echipajului Ares 3 ajung pe Marte pentru o misiune programată să dureze două luni, dar o furtună puternică le dă planurile peste cap și sunt nevoiți să părăsească planeta după doar câteva zile. Însă numai cinci dintre cei șase membri ai echipajului se vor lansa spre Pământ. Mark Watney, pe care ceilalți îl cred mort, rămâne singur, cu resurse limitate de apă și de hrană. Și astfel pornește într-o uimitoare cursă pentru supraviețuire, reușind să facă ceea ce nimeni până atunci nu ar fi crezut că este posibil pe o planetă fără viață. Inteligența și umorul, stăpânirea de sine și ingeniozitatea îl vor ajuta pe Watney să facă față rând pe rând problemelor aparent insurmontabile. Dar va reuși el să se întoarcă teafăr pe Pământ? Și de unde îi poate veni salvarea?

RECENZIE:

Lăudat peste tot: pe bloguri, Facebook, YouTube, Goodreads și în curs de ecranizare – cu un prim trailer foarte mișto, Marțianul lui Andy Weir mi-a atras atenția prin vară și de atunci am numărat zilele până la apariția cărții în română. De Black Friday nu am mai putut rezista și mi-am comandat romanul, iar acum nu îmi mai rămâne nimic de făcut decât să aștept varianta HD a filmului, pentru a retrăi peripețiile lui Mark Watney.

După o furtună de nisip neașteptat de puternică, membrii echipajului Ares 3 au părăsit planeta Marte, misiunea abia începută și pe unul dintre ei. Despre Mark Watney, botanistul de serviciu, grav rănit în urma furtunii, s-a crezut că ar fi mort, doar că lucrurile stau puțin diferit… Mark nu numai că a supraviețuit primii lovituri din partea noii sale case neospitaliere, dar puternicul său instinct de conservare îl determină să-l facă pe dracu-n patru și reușește să sfideze orice regulă prin ingeniozitate și umor.

Nu m-am așteptat nicio clipă că o să dau peste o carte atât de amuzantă. Un mare plus al romanului, simțul umorului și sarcasmul personajului principal au făcut din Marțianul o lectură cu atât mai plăcută. A fost incredibil de revigorant și neașteptat să dau peste câteve glume extrem de reușite îngrămădite printre toate acele date tehnice obositoare. Ninja-pirații, o unitate de măsură inventată de Mark vor face, cu siguranță, istorie. Cel mai amuzant moment al cărții, cel puțin pentru mine, a fost atunci când toți cei de pe Pământ își fac griji pentru Mark și se întreabă la ce s-o gândi, iar el se minunează cum de poate Aquaman să controleze balenele când ele sunt, de fapt, mamifere. G-E-N-I-A-L!!!

Mark Watney, personajul principal al cărții, este încăpățânat, sarcastic, nespus de haios și lista poate continua. Determinat să supraviețuiască pe Marte după ce a fost lăsat în urmă de către echipajul lui care îl credea mort, face scoate acel „im” din „imposibil” și transformă orice îi ajunge în mâinile dibace în chestii esențiale pentru a apuca zorii unei noi zile. După cum am spus ceva mai devreme, umorul de care dă dovadă, în ciuda situațiilor disperate, este unul dintre cele mai importante aspecte ale romanului (cel puțin pentru cititorul mainstream, cel care nu este obișnuit cu multitudinea de detalii tehnice din romanele science-fiction) și arată, de fapt, tăria de caracter a lui Mark. Deoarece e nevoie de multă, multă forță pentru a râde în fața unei nenorociri.

Marțianul este un roman scris într-un limbaj tehnic ancorat în realitatea științifică, fără prea multe înflorituri care să îi confere o valoare artistică deosebită. Probabil că acest aspect al cărții o să taie din interesul unora de a citi Marțianul din teama de a nu înțelege mai nimic, dar nu cred că e cazul; totul este explicat astfel încât să nu apară astfel de probleme.

Totuși, i-am dat doar patru stele pe Goodreads. De ce? Din cauza abundenței de capitole în care am fost obligat să urmăresc niște personaje statice, deloc interesante și fără nicio urmă de personalitate. Vorbesc, desigur, despre oamenii de la NASA și toți ceilalți care au avut un cuvânt de spus în misiunile de salvare ale lui Mark. După ce am citit atâtea înregistrări de jurnal și m-am atașat de astronautul cu o incredibilă dorință de a supraviețui pe Marte, momentele în care nu am fost alături de el mi s-au părut lipsite de culoare, insipide și ușor forțate, de parcă toate acele capitole au fost scrise doar pentru a adăuga mai multe pagini cărții.

Marțianul este un roman S.F. care poate fi digerat cu ușurință chiar și de către cititorii care nu sunt obișnuiți cu acest gen. Deși detaliile tehnice și limbajul specific oamenilor de știință abundă și, cel puțin la început, pot părea covârșitoare, cartea nu obosește și, cel mai important, nu plictisește. Protagonistul e incredibil, iar umorul de care dă dovadă chiar și în cele mai negre clipe cu siguranță o să vă smulgă măcar un zâmbet. Recomand cu drag 😀