LUPTÂND CU MORȚII

anna-in-vesmant-de-sange

TITLU: Anna în Veșmânt de Sânge (Anna #1)

AUTOR: Kendare Blake

PUBLICAT DE: Editura Leda

DESCRIERE: Cas Lowood a moştenit o vocaţie neobişnuită: uciderea celor morţi. La fel ca tatăl său, Cas străbate ţara în lung şi-n lat împreună cu mama lui, o vrăjitoare inofensivă, şi cu pisica lor, care simte prezenţa duhurilor. El cercetează legende şi folclor local, încercând să ţină pasul cu morţii criminali, evitând lucrurile enervante precum viitorul şi prietenii. Când ajung într-un oraş necunoscut căutând o fantomă pe care localnicii au botezat-o Anna în Veşmânt de Sânge, Cas se aşteaptă ca totul să decurgă conform planului: urmăreşte, vânează, ucide. În schimb, el descoperă o fată prinsă într-o urzeală de blesteme şi mânie, o fantomă cum nu a mai înfruntat niciodată. Încă mai poartă rochia pe care a îmbrăcat-o în ziua din 1958, când a fost ucisă cu sălbăticie, o rochie odată albă, acum şiroind de sânge. De când a murit, Anna i-a ucis pe toţi cei care au îndrăznit să păşească în casa părăsită, în stil victorian, în care locuise. Însă lui, dintr-un motiv oarecare, îi cruţă viaţa.

RECENZIE:

Cred că îmi era cu adevărat dor de un roman fantasy young adult bun, altfel nu îmi explic cum de am devorat Anna în Veșmânt de Sânge în doar două zile (bine, am început-o vineri și am terminat-o luni, dar sâmbătă și duminică nu m-am deloc atins de ea. Vă mulțumesc pentru asta, cursuri nesuferite!).

Încă de la început suntem aruncați în mijlocul acțiunii, urmărindu-l pe Cas, protagonistul cărții, în timp ce-i vine de hac unei fantome periculoase. Cas (pe numele lui întreg Theseus Cassio Lowood) este un vânător de fantome în vârstă de numai 17 ani care, după moartea tragică a tatălui său, călătorește altăuri de mama sa și pisica familiei prin toată America în căutarea spiritelor răuvoitoare. Ultimul pont primit de la sursa lui de încredere îl poartă spre Thunder Bay, în căutarea Annei Korlov, dar nimic nu l-a pregătit pentru ce avea să întâlnească. Asta pentru că Anna nu e o fantomă oarecare, ci una extrem de puternică și violentă.

Am așteptat cu nerăbdare să apară cartea aceasta și la noi încă de când a fost anunțată pe blogul editurii Leda. A durat ceva mai mult decât mi-am imaginat inițial, dar așteptarea a meritat cu vârf și îndesat. Asemeni lui Cas, nici eu nu am fost pregătit pentru aventura ce avea să mi se aștearnă în fața ochilor. Din recenziile pe care le-am citit în avans mi-am făcut o oarecare idee în legătură cu povestea din Anna în Veșmânt de Sânge, dar între paginile cărții s-au strecurat suficiente surprize încăt să mă facă să citesc capitol după capitol după capitol și tot așa.

Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult a fost tensiunea care urca în mod constant în fiecare capitol. Multe dintre acestea se terminau exact când acțiunea începea să devină cu adevărat intensă (nu spun interesantă pentru că nu am găsit nici măcar un singur paragraf plictisitor în toată cartea), ceea ce m-a făcut să vreau să citesc tot mai mult. Ultimele 100 de pagini, de exemplu, s-au scurs ca nisipul printre degete, aproape că nu mi-am dat seama când am și ajuns la finalul cărții. Acum nu îmi doresc decât un singur lucru: continuarea! Anna în Veșmânt de Sânge se încheie cu un cliffhanger atât de frustrant, încât simt că o s-o iau razna până când următorul volum o s-și facă apariția pe rafturile librăriilor virtuale de la noi.

Dar, cu toate că ațiunea a fost pe placul meu, personajele mi s-au părut un punct slab al cărții. Nu într-atât încât să tragă în jos foarte mult lectura, dar suficient cât să mă facă să-i scad 2 puncte din rating și o steluță pe Goodreads. Pentru un protagonist, Cas mi s-a părut destul de antipatic, ignorant și arogant, iar relația dintre el și Anna a fost pur și simplu ciudată, lăsându-mi impresia că a răsărit de nicăieri. Că tot veni vorba de Anna, am fost oarecum dezamăgit de evoluția ei de-a lungul romanului. La început, Anna a fost o prezență terifiantă, înspăimântător de puternică și impulsivă; o bombă cu ceas, ce mai! Spre sfârșit, însă, a devenit un soi de Casper… Nu-mi place atunci când nu reușesc să relaționez cu niciun personaj dintr-o carte, iar dacă aș fi întrebat cine e preferatul meu din Anna în Veșmânt de Sânge nu aș putea să dau un răspuns concret.

Și, ca să jonglez între mi-a plăcut/nu mi-a plăcut, o să aduc în discuție și umorul. Pentru un roman în mare parte horror, replicile ironice, comparațiile amuzante și referințele la cultura pop se găsesc din belșug și reușesc să smulgă o mulțime de hohote de râs, mai diminuând din tonul sumbru al cărții.

O călătorie palpitantă într-un orășel bântuit de fantoma unei fete ucise cu bestialitate, un carusel al trăirilor și experiențelor paranormale situate la granița cu horror-ul, primul roman al duologiei Anna amintește de perioada de mult apusă pe când serialul Supernatural era bun. Vă recomand cu toată căldura Anna în Veșmânt de Sânge; se citește ușor, tensiunea crește de la un capitol la altul și explodează la final, dar vă avertizez: unele șcene sunt atât de șocante și grafice, încât o să vă tulbure somnul. Eu am pățit-o, și încă bine de tot!

RATING: 8/10

Reclame

SÂNGEROS DE DEZAMĂGITOARE

0

TITLU: Carrie

AUTOR: Stephen King

PUBLICAT DE: Editura Nemira

DESCRIERE: Carrie este o adolescentă timidă și retrasă, care, din copilărie, îndură persecuțiile și ironiile colegilor de clasă. Umilințele la care o supun devin o tortură din care simte ca nu mai poate ieși. Mai mult, este și victima fanatismului religios al mamei sale, o ființă violentă, brutală. Când disperarea ajunge la apogeu, Carrie își descoperă o putere înspăimântătoare – telekinezia -, ce-i oferă darul răzbunarii: poate să miște, să arunce, să zdrobească și să incendieze orice de la distanță.

RECENZIE:

Carrie este a doua carte pe care o citesc de la „regele genului horror”, Stephen King. Prima a fost Cimitirul animalelor și, chiar dacă nu și-a respectat promisiunea de pe coperta a IV-a de a fi o carte atât de înspăimântătoare încât până și autorul s-a temut să o termine de scris, mi-a plăcut foarte mult, mai ales datorită personajului principal și a evoluției acestuia de-a lungul celor 400 de pagini. Carrie, în schimb, mi s-a părut… nici nu știu cum să o descriu.

Cred că știți cu toții povestea din Carrie: o fată ridiculizată întreaga ei viață află că deține puteri telekinezice și, în urma unei farse, ajunge o forță distructivă aproape de neoprit. Recunosc că au fost unele scene care mi-au captat interesul, în special spre sfârșitul lecturii, atunci când tensiunea atingea uneori cote astronomice, dar per total  părțile rele au dominat peste cele bune, rezultând într-o lectură greoaie și plictisitoare, pe care cu greu am reușit să o închei, în ciuda numărului destul de mic de pagini.

Încă de la început am simțit că nu avea să-mi placă romanul de debut al lui King. A trebuit să citesc de câteva ori prima frază, după micul articol care deschide cartea, și mereu îi găseam o problemă: părea scrisă de un debutant care se străduia din răsputeri să iasă în evidență, folosind cuvinte mari în combinații pretențioase. M-am înarmat cu răbdare și am continuat să citesc, mereu cu speranța că următoarea pagină se va dovedi mai interesantă. Abia spre final lucrurile au devenit ceva mai captivante, însă chiar și atunci apăreau unele chestii ce mai tăiau din elanul cărții.

Acele chestii erau parantezele extraordinar de enervante plasate aiurea la mijlocul frazelor; paranteze ce conțineau gândurile personajelor. Fiind o carte narată la persoana a III-a, micile frânturi din gândurile locuitorilor orășelului Chamberlain ar fi putut fi acel lucru special care să facă din Carrie o carte deosebită.

În schimb, au reușit să o transforme, pentru mine, într-un roman ridicol scris. De ce? Pentru că între paranteze, cuvintele erau pur și simplu trântite ca din avion, fără virgule sau orice altceva între ele. La sfârșit poate că s-ar fi potrivit, pentru că într-o situație de genul prea puțini cred că ar avea gânduri coerente. Bine, atunci care e scuza pentru restul cărții?

Pe lângă parantezele idiot plasate, romanul suferă de dialog neconvingător, pe alocuri prost scris și din care nu se înțelege nimic, descrieri minuțioase și, al doilea cel mai prost lucru după gândurile aruncate la întâmplare ale personajelor, pasajele din ziare și cărți de specialitate care dădeau spoilere la greu în legătură cu soarta unor personaje.

Poate vă întrebați dacă a fost ceva ce mi-a plăcut la Carrie. Ei bine, da. Personajele au fostul punctul forte al cărții, în special Carrie și mama ei. Totul, dar absolut totul, m-a făcut să o detest pe Margaret White, fanatică religioasă cu acte în regulă, și să o compătimesc pe fiica ei, victima unei societăți care nu pune accent decât pe exterior, pe ambalaj.

Cu toate că e abia primul roman al lui King, Carrie putea fi mult mai bun. Pentru mine a fost o dezamăgire, și dacă nu ar fi existat personajele bine conturate și unele părți încărcate de acțiune la sfârșit, poate că ar fi primit o notă mai mică, dar așa îi dau acestei cărți un 4,5/10 și rămân indecis dacă să mai citesc ceva de Stephen King.

… ȘI LA SFÂRȘIT AM RĂMAS NEDUMERIT

1783424yZ95Gq55

TITLU: … și la sfârșit a mai rămas coșmarul

AUTOR: Oliviu Crâznic

PUBLICAT DE: Editura Vremea

DESCRIERE: Invitat la nunta unei necunoscute într-un castel bântuit de diavol, nobilul decăzut Arthur de Seragens se trezește prins într-o îngrozitoare plasă a nebuniei, trădării și crimei. În vreme ce oaspeții mor în jurul lui unul după altul într-un mod misterios, secerați de un dușman inuman, Arthur întrezărește cu groază cum lațul se strânge în jurul singurei persoane de care i-a păsat vreodată, superba Adrianna de Valois, tânăra fiică a întunecatului și temutului șef al Poliției. Panicat și confuz, Arthur se vede astfel nevoit sa încheie o alianță fragilă și controversată cu cei mai puternici dintre supraviețuitori, care au început deja o anchetă în întuneric, împreună dar suspectându-se unii pe alții: vicontele de Vincennes, prietenul din copilărie al lui Arthur, versat în intrigile de salon, logician și vânător iscusit; baronul german Von Walter Călătorul, ale cărui peregrinări prin locuri uitate de lume l-au adus de atâtea ori în fața unor adevăruri de neîndurat; frumoasa și imorala Giulianna Sellini, despre care se spune în șoaptă că i-a sedus deodată pe Dumnezeu și pe Diavol; fostul preot Huguet de Castlenove, acum un spadasin periculos, al cărui drum presărat cu cadavre duce la o amantă misterioasă; ducele de Chalais, puternic și crud stăpânitor al ținutului, rafinat, arătos și incapabil de a-și stăpâni pornirile violente; și, mai ales, bărbatul care conduce investigația și de care se tem toți, căci o singură vorbă a lui poate aduce rugul – Albert de Guy, inchizitorul…

RECENZIE:

De foarte multă vreme îmi doream să citesc romanul lui Oliviu Crâznic, … și la sfârșit a mai rămas coșmarul, asta pentru că am auzit o groază de păreri bune despre el și sună foarte bine din descriere. Ca să nu mai spun că eram și foarte interesat să văd cum gândește un autor român o astfel de poveste, după ce am fost obișnuit cu stilul celor din afară.

Nu pot să spun că am fost pe deplin mulțumit de carte, dar nici dezamăgit nu am fost. … și la sfârșit a mai rămas coșmarul s-a dovedit a fi destul de diferită față de cum mi-o imaginam eu la început, a avut unele momente în care nu prea strălucea – în special la început, când abundă în descrieri și detalii care plictisesc, însă nu i-au lipsit momentele tensionate, încărcate de acțiune, când nici nu simțeam cum se scurg paginile.

La început pare destul de previzibilă și am avut impresia că va urma un scenariu tipic pentru un film de groază. Personajul principal, Arthur de Serangens primește o invitație la nunta unei marchize pe care abia dacă o cunoaște și acceptă abia la insistențele prietenului său cel mai bun, Raoul de Vincennes. Nuntă care va avea loc într-un castel despre care lumea spune că ar fi bântuit de diavol. Recunosc că m-am gândit: și o să ajungă la castel, vor fi mulți invitați, iar o creatură însetată de sânge va începe să-i măcelărească până când vor mai rămâne în viață doar el și tipa care i-a căzut cu tronc. Ei bine, am fost plăcut surprins când am constatat că nu era chiar așa. Da, invitații încep să moară, dar asta nu din cauza vreunei ființe cu care să fim obișnuiți.

Ce face ca totul să fie și mai interesant e faptul că nicio clipă nu bănuiești cine e cu adevărat în spatele tuturor acestor nenorociri. Autorul reușește să dozeze suspansul atât cât este nevoie, pentru a-ți induce acea senzație de teamă profundă. Un alt aspect pe care l-am apreciat este atenția la detaliu și felul în care numeroase mituri și povești străvechi au fost adunate și puse în scenă astfel încât să aibă sens. Asta poate că a fost cea mai bună parte a romanului, după urmând acțiunea care mereu lua o turnură neprevăzută. Iar capitolele scurte, care mereu se terminau când îmi era lumea mai dragă au facilitat parcurgerea celor 300 de pagini ale romanului care, altfel, ar fi fost destul de greoi.

Desigur, au fost și niște aspecte pe care nu le-am apreciat chiar atât de mult. Numele multor personaje au fost greu de citit și de reținut și, nu de puține ori, habar nu aveam cine ce face. Personajul principal mi s-a părut destul de vag conturat, cu o personalitate aproape inexistentă. M-am amuzat teribil când am citit următoarele rânduri: „Mă simțeam cu adevărat neajutorat pentru că mă obișnuisem cu Vincennes lângă mine. Curajul său, hotărârea, mintea lui ascuțită, toate făceau lucrurile mai simple. Dar acum vicontele Raoul de Vincennes lipsea, și eu eram pe cont propriu.” și, nu știu de ce, l-am comparat imediat cu felul în care Bella a reacționat atunci când a fost părăsită la începutul cărții Lună nouă. Și nu pot să nu menționez punctele de suspensie care urmau de fiecare dată semnului întrebării sau al exclamării, sau de faptul că autorul nu părea să se hotărască dacă personajele vroiau sau voiau ceva. Sunt lucruri mărunte, știu, dar tocmai ele pot strica plăcerea lecturii.

În momentul în care am închis-o, nu am știut exact ce să simt în legătură cu această carte. Pe de o parte mi-a plăcut felul în care s-a dezvoltat acțiunea și faptul că a fost destul de imprevizibilă, dar acele mici lucruri pe care le-am pomenit mai sus atârnă destul de greu în balanță. Totuși, înclin spre partea bună și îi dau cărții un 7/10.