CARE-I TREABA CU VACARMUL?

TITLU: Vocea pumnalului (Pe tărâmul haosului #1)

AUTOR: Patrick Ness

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Todd Hewitt e ultimul băiat din Prentisstown, un oraş mai puţin obişnuit. Oamenii pot auzi ce gândesc ceilalţi. Tot timpul. Viaţa lor se desfăşoară într-un copleşitor şi neîncetat Vacarm; nu există intimitate, nici secrete. Chiar cu o lună înainte de a împlini 13 ani, dată la care ar urma să devină bărbat, Todd descoperă întâmplător un loc liniştit. Fără Vacarm. Însă un asemenea loc nu poate exista! Înseamnă că locuitorii din Prentisstown l-au minţit. Şi acum va trebui să fugă ca să se salveze de la moarte… Dar unde să fugi dacă cei care te urmăresc pot auzi TOT ce gândeşti?

RECENZIE:

De fiecare dată când văd că un roman a câștigat premiul X sau că a fost finalist al premiilor Y, ceva înăuntrul meu îmi spune că nu o să-mi placă deloc cartea respectivă. Nu știu exact de ce mi se întâmplă una ca asta; poate că, involuntar, fac legături între distincții dintre cele mai înalte și o carte pretențioasă, enervantă și plictisitoare.

La Vocea pumnalului m-a atras, în primul rând, coperta, pe care o consider absolut genială (știu că multora nu le place, dar eu o ador). După copertă, a venit rândul descrierii să-mi facă cu ochiul: m-a intrigat încă de la început prin felul în care dezvăluie suficient despre poveste cât să intrige, dar fără să strice misterul din jurul ei. Acum, după ce am terminat cartea, nu pot spune decât că am adorat aventura lui Todd prin Lumea Nouă și că mi-aș fi dorit ca romanul să nu se mai termine.

Primele 20-30 de pagini ar putea fi o problemă pentru majoritatea cititorilor. Nici mie nu mi-a fost ușor să trec peste felul în care Patrick Ness a hotărât să-și scrie romanul, pentru că e al naibii de… neconvențional. Din câte am înțeles, autorul a făcut-o intenționat, și s-a folosit de greșeli de ortografie și de vocabular tocmai pentru a intra mai bine în pielea personajelor și pentru a descrie cât mai veridic viața coloniștilor din Prentisstown și nu numai. După cum spuneam, la început s-ar putea dovedi un hop imens peste care cititorul trebuie să sară, dar merită pe deplin, pentru că povestea lui Todd, ultimul băiat din Prentisstown, este una cu adevărat specială. Trebuie neapărat să menționez și faptul că, până la un anumit punct, nu am știut exact cărui gen îi aparține romanul. Câteodată părea o simplă distopie, alteori semăna cu un S.F., dar s-a dovedit a fi o combinație foarte reușită între cele două.

Chiar dacă acțiunea este considerabil mai lentă decât am fost obișnuiți din alte romane young adult, acest lucru nu m-a deranjat câtuși de puțin, ba chiar am apreciat faptul că s-a renunțat într-o oarecare măsură la acțiune în favoarea personajelor. Todd este un protagonist extrem de bine realizat, un om în adevăratul sens al cuvântului, o persoană cu multe calități, dar și cu o droaie de defecte, un supraviețuitor într-o lume în care domnește haosul. Felul în care vorbește, modul în care interacționează cu Viola – singura fată pe care a întâlnit-o până la vârsta de 13 ani, deciziile uneori pripite pe care le ia din cauza nervilor, momentele de răzvrătire, toate acestea contribuie la conturarea personalității lui remarcabile și fac din Todd unul dintre cele mai fascinante personaje din seriile citite de mine până acum.

Dar, cu toate că mi-a plăcut foarte mult de el, Todd nu este personajul meu preferat din carte. Manchee, câinele lui, a reușit să fure spectacolul de fiecare dată când apărea în peisaj, datorită Vacarmului său agitat și repetitiv. În lumea imaginată de autor animalele pot vorbi, această anomalie dând naștere unor situații de-a dreptul ridicole și, totodată, exagerat de amuzante. Manchee s-a comportat exact așa cum mi-am închipuit că s-ar comporta un câine capabil să comunice cu stăpânul său prin viu grai și de foarte multe ori a semănat cu Doug din filmul Up al celor de la Pixar, fiind adorabil în naivitatea sa și nespus de curios și de loial. Asta pe lângă faptul că mai mereu reușea să-l scoată din sărite pe Todd, de unde rezultă mai mult de jumătate dintre scenele haioase ale cărții. Veveriță!

Partea cea mai interesantă a cărții mi s-a părut conceptul de Vacarm. Animalele și bărbații sunt afectați de acest virus într-un mod cu totul neașteptat: gândurile lor prind „viață” și pot fi văzute de către fiecare individ (asta dacă nu sunt ascunse, ceea ce este destul de greu de făcut), iar din această cauză, în Lumea Nouă, secretele nu sunt neapărat inexistente, dar se dovedește o corvoadă să le ții doar pentru tine.

Totuș, există un lucru pe care nu l-am apreciat la carte, și anume unul dintre antagoniști: Aaron. Mai exact, felul în care autorul s-a folosit de el. Aaron este un personaj complex, hipnotizant în nebunia lui, dar am simțit că nu a fost pus în valoare așa cum trebuia. El apare și dispare din peisaj atât de des, încât acțiunile lui par să își piardă din importanță la un moment dat, iar el, ca personaj, devine un soi de caricatură ștearsă. De fiecare dată când revine în cadru, nu am putut să nu îmi dau ochii peste cap și să mă gândesc, exasperat: „nu din nou!”, ceea ce nu este tocmai în regulă pentru un „băiat rău”.

Nu m-am așteptat ca Vocea pumnalului să-mi placă atât de mult, dar am fost cucerit de scriitura lui Patrick Ness, de lumea creată de acesta și de personajele fabuloase. Aștept cu nerăbdare următorul volum al trilogiei, pentru că acesta s-a terminat chiar când mi-a fost lumea mai dragă și simt că nu o să mai rezist mult fără să aflu ce se va întâmpla în continuare cu Todd și prietenii săi. Mulțumesc Editurii Trei pentru acest roman deosebit!