TITLU: Tronul de foc (Cronicile familiei Kane #2)
AUTOR: Rick Riordan
PUBLICAT DE: Editura Arthur
DESCRIERE: Aventurile fraţilor Carter şi Sadie Kane continuă într-un ritm şi mai alert în acest al doilea volum al seriei, după ce se răspândeşte vestea că Apophis, şarpele haosului, va ieşi din temniţa lui şi va distruge întreaga lume. Cei doi tineri magicieni trebuie să-l trezească pe bătrânul zeu al soarelui, Ra, şi să pună din nou în scenă eterna luptă dintre lumină şi întuneric, altfel nu au nicio şansă în faţa armatelor demonului. Însă această sarcină s-ar putea dovedi peste puterile lor, ţinând seama că vor avea de străbătut mai întâi toate colţurile pământului pentru a reuni cele trei părţi ale Cărţii lui Ra.
RECENZIE:
Mitologia egipteană e fascinantă, însă mi se pare că e pusă cumva în umbră de cea greacă, orientală și, într-o mai mică măsură, de cea nordică atunci când vine vorba de recunoașterea în cultura pop. Am citit primul volum din Cronicile familiei Kane acum mai bine de un an (să fi fost oare doi?) și am fost impresionat de ingeniozitatea cu care autorul, Rick Riordan (cunoscut pentru îndrăgita serie Percy Jackson și Olimpienii, apărută în întregime și la noi la editura Arthur) a amestecat toate legendele și credințele Egiptului antic într-un cardu modern și le-a revitalizat astfel încât să nu pară plictisitoare pentru publicul de azi, dar în același timp le-a și păstrat sufletul. Al doilea volum din trilogia ai cărei eroi sunt frații Kane, Sadie și Carter, mi s-a părut și mai antrenant, mai plin de pericole și glume, cu noi mize uriașe și alegeri imposibil de luat.
În Tronul de foc, Sadie și Carter pornesc într-o misiune fără nicio șansă de izbândă – după ce descoperă o profeție care prevestește inevitabila întoarcere a Stăpânului Haosului, înfiorătorul șarpe Apophis, care va aduce cu el Apocalipsa, cei doi se văd nevoiți să încerce să-l readucă la viață pe singurul zeu de care s-a temut vreodată șarpele: Ra, zeul soarelui și primul faraon al Egiptului. Călătoria celor doi adolescenți se va dovedi plină de surprize, de la petreceri distruse de apariția neașteptată a unor zei puși pe rele și până la introducerea unui nou și neașteptat aliat.
Lucrul care m-a impresionat cel mai mult la Piramida roșie a fost modul impecabil în care sunt redate trăirile lui Carter și Sadie. De cele mai multe ori, când avem de-a face cu un roman scris din perspectivă multiplă, e destul de greu să diferențiezi între personaje fără ajutorul unor indicii cum ar fi un nume scăpat din greșeală sau un pronume sugestiv plasat în mijlocul unei fraze, însă în cazul acestei trilogii nu este cazul. Sadie și Carter sunt două firi complet diferite, cu personalități care se aseamănă puțin, doar prin tăria lor. Am adorat-o pe Sadie poate chiar mai mult în acest volum și am apreciat enorm faptul că, deși încă își păstrează obrăznicia marcă proprie și e aproape la fel de încăpățânată și adorabilă ca în romanul precedent, autorul nu a pierdut din vedere un lucru esențial: Sadie crește, având acum 13 ani, și, implicit, se maturizează. Unele dintre cele mai adorabile și sfâșietoare momente din Tronul de foc au avut-o și pe Sadie implicată. Carter, în schimb, e aproape neschimbat, la fel de împiedicat, nerdy și ușor enervant din cauza obsesiei sale pentru Zia Rashid, obsesie care pune în pericol întreaga misiune în jurul căreia se învârte plot-ul cărții. În afară de cei doi protagoniști, în poveste mai apar și câțiva vrăjitori minori neinițiați, instruiți în tainele magiei egiptene de către frații Kane. Mi-a plăcut la nebunie dinamica dintre ei, Sadie și Carter: certurile inevitabile, tentativele de flirt, farmecele eșuate și exploziile de gelozie nu numai că au condimentat intriga, dar au făcut-o și mai ancorată în realitate. Apoi ar mai fi nenumărații zei și zeițe, dintre care ies în evidență Bast (elegantă și mortală, ca o adevărată felină), Ra (un bătrânel excentric, dar extrem de simpatic), Isis și Horus (ușor egoiști, dar întotdeauna săritori) și Bes (dacă ar trebui să-l rezum pe scurt aș spune că e Dobby, versiunea egipteană: durează puțin până să-ți intre sub piele, după o primă imprese nu tocmai plăcută, dar și când o face e imposibil de îndepărtat).
Singurul lucru care nu mi-a plăcut la Tronul de foc, motivul pentru care am scăzut o stea din rating-ul pe care i l-am dat cărții pe Goodreads, a fost portretizarea mai puțin inspirată a unor zei. Înțeleg că trilogia e, în principal, destinată cititorilor mai mici și că e nevoie să fie strecurate niște glume sau replici care să stârnească hohote de râs chiar și în cele mai serioase și întunecate momente (multe dintre ele au funcționat aproape perfect), dar să-l auzi pe Set, cel mai rău dintre zeii răi, că folosește cuvinte precum „amice” atunci când vorbește cu cineva, de parcă ar fi doar un om banal – ca să dau doar un exemplu – nu e tocmai OK. Sunt perfect de acord cu firile ceva mai lipsite de griji, ușor acide ale protagoniștilor și grupului lor de prieteni pentru că, până la urmă, deep down sunt doar niște adolescenți, dar zeii ar fi trebuit să aibă o anumită aură care să impună respectul, să te uiți la ei (în acest caz să citești despre ei) și să-i admiri, nu să fie caracterizați drept niște tipi incredibil de sexy (ori ciudați din cale-afară) care știu cum să se îmbrace pentru a-și pune trupurile într-o lumină cât mai favorabilă sau care să glumească cu niște muritori care în mod clar le-ar putea face de petrecanie.
Scrisă într-un limbaj foarte accesibil, presărată pe alocuri cu glume extrem de inspirate și situații pline de adrenalină, imposibil de lăsat din mână, Tronul de foc este o continuare minunată pentru Piramida roșie. Dacă vreți să-i dați trilogiei o șansă, cel mai bine ar fi să aveți toate volumele în bibliotecă pentru că, deși pare greu de crezut la început din cauza dimensiunilor intimidante, provoacă dependență.
Mulțumesc grupului editorial Art pentru exemplarul oferit spre recenzie!
răzvan's bookshelf 