UNEORI, A CÂȘTIGA ÎNSEAMNĂ A PIERDE – recenzie BLESTEMUL CÂȘTIGĂTORULUI, de Marie Rutkoski

blestemul_castigatorului

TITLU: Blestemul câștigătorului (Blestemul Câștigătorului #1)

AUTOR: Marie Rutkoski

PUBLICAT DE: Editura Leda (colecția Leda Edge)

DESCRIERE: Colecția Leda Edge dedicată segmentului young adult se completează cu o nouă apariție: Blestemul câștigătorului de Marie Rutkoski, prima parte a trilogiei Blestemul câștigătorului.

Într-un imperiu care se desfată cu războaie și cu înrobirea celor învinși, Kestrel, fiica unui general, are doar două posibilități: să se înroleze în armată sau să se căsătorească. Dar lumea îi este dată peste cap atunci când își întâlnește sufletul-pereche – un sclav ai cărui ochi par să sfideze întreaga lume. Urmându-și instinctul, sfârșește prin a-l cumpăra pentru o sumă imensă de bani. Însă băiatul deține un secret, iar Kestrel află în curând că prețul pe care l-a plătit pentru o altă ființă umană e mult mai mare decât și-ar fi putut imagina.

RECENZIE:

Nu judeca o carte după copertă” – am încercat să mă ghidez după acest principiu pe cât de mult posibil, însă de cele mai multe ori mă văd nevoit să cedez în fața unei cărți a cărei copertă are acel ceva. Când am auzit că Blestemul câștigătorului urmează să apară și la noi m-am rugat la toți zeii cărților (cunoscuți și necunoscuți) să se păstreze coperta originală, pentru că, din imaginile care tot circulă pe internet, mi s-a părut că arată incredibil. Ruga mi-a fost ascultată, cartea a ajuns și la mine, însă nimic nu mă putea pregăti pentru minunăția reprezentată de această mică bijuterie literară. Cred că m-am holbat la copertă ore în șir, încercând să decopăr fiecare detaliu ascuns în acea imagine hipnotizantă, iar strălucirea argintie a literelor ce alcătuiesc titlul romanului și numele autoarei au adus o notă de eleganță acestei coperți și așa extrem de fancy. Dar e de-ajuns cu laudele la adresa aspectului cărții; până la urmă trebuie să discutăm și despre ce se ascunde printre paginile romanului, nu?

Valorienii au câștigat războiul împotriva herranilor, confiscânsu-le pământul și casele, distrugându-le visele și tradițiile, înrobindu-i. De 10 ani, aceștia îi tratează pe herrani ca pe niște bunuri tranzacționabile, organizând licitații unde crema societății valoriene să-i cumpere pentru a îndeplini diverse sarcini în vilele lor somptuoase. Astfel, Kestrel ajunge să-l întâlnească pe Arin. Kestrel e o valoriană pur sânge, fiica unuia dintre cei mai importanți și apreciați generali din istoria poporului său, o lady din înalta societate care, dacă am fi vorbit despre alte cărți, s-ar fi lăfăit în puf și nu ar fi mișcat un deget cât e ziua de lungă; dar Kestrel e diferită față de alte eroine – o să discutăm despre asta puțiiin mai târziu – și ia o decizie care îi va schimba radical viața. Arin e un herrani, un băiat ajuns sclav după ce invadatorii i-au cotropit țara, și care a fost scos la licitație de către un adjudecător fără scrupule – Coțcarul. Destinele celor doi se vor întrepătrunde în celel mai neașteptate moduri după ce Kestrel, fiind cuprinsă de o febră în urma căreia s-a ales cu „boala” numită, popular, blestemul câștigătorului îl cumpără pe Arin pentru a-i fi sclav, dar ajunge să-l cunoască mai bine decât ar fi trebuit.

Recunosc că am avut cu totul alte așteptări de la Blestem. Din nu știu ce cauză, avem impresia că o să fie doar un alt roman YA, cu o ușoară tentă de fantasy, în care personajele principale vor fi caracterizate, în mare parte, de relația ce se dezvoltă între ele. M-am temut că o să dau peste un alt triunghi amoros sau un alt caz de insta love, peste clișee și acțiune deloc surprinzătoare. Pe scurt, mă așteptam să fie doar o altă carte împachetată frumos, pe care să o citesc fără să mă intereseze ce avea să se întâmple cu personajele și pe care, după ce voi fi ajuns la final, să o uit undeva în bibliotecă. Și… m-am înșelat! Blestemul câștigătorului trebuie că e una dintre cele mai refreshing cărți YA din ultimii ani: nu avem parte de aproape niciun stereotip al genului (fără triunghi amoros, yasss!!!), personajele sunt minunat conturate, iar acțiunea e mereu surprinzătoare.

Kestrel m-a impresionat profund prin felul ei de a fi. Deși la început mi s-a părut tulburător de amuzant numele ei și am crezut că nu o voi putea lua în serios, după doar câteva pagini mi-a demonstrat că este unul dintre acele persoanje memorabile ale literaturii pentru adolescenți, la loc de cinste alături de Katniss din Jocurile foamei și Darrow din Furia roșie. Departe de a fi o domniță neajutorată ori o fițoasă răsfățată și insuportabilă (condiția îi permite), Kestrel a întrupat o sumedenie de calități și defecte care au făcut-o să pară o persoană cât se poate de reală, nicidecum un simplu personaj imaginar. E curajoasă, încăpățânată, câteodată riscă prea mult fără să se gândească la ce s-ar putea întâmpla mai apoi, e o prietenă devotată și o adolescentă care încă se bucură de viață cum știe mai bine: iese în oraș de câte ori are ocazia, provoacă bărbații la jocuri de Mușcă și Înțeapă – un joc despre care mi-ar fi plăcut să fi aflat mai multe, fiindcă e tare interesant – și nu se lasă păcălită cu una, cu două de încercările lor de a trișa, face tot ce-i trece prin cap și, uneori, își permite să se lase pradă instinctelor și senzațiilor primordiale, căzând în capcana unei iubiri imposibile. Când e pusă în fața unor situații aparent imposibile, Kestrel nu se pierde cu firea și analizează totul în cel mai mic detaliu, astfel încât de fiecare dată reușește să găsească o soluție, chiar dacă aceasta vine la pachet cu un compromis. Pe lângă toate aceste trăsături de apreciat, mi-a plăcut că autoarea nu ne-a scos ochii cu frumusețea incredibilă a lui Kestrel; deși tânăra e răpitoare, instanțele în care celelalte personaje îi spun cât de uimitor de minunată e se pot număra pe degete.

Nici Arin nu e mai prejos. La început m-a enervat puțin de tot, fiind destul de sâcâitor prin atitudinea lui arogantă și aproape insuportabilă. Sincer, nu am văzut nimic la el care să-l scoată în evidență față de restul personajelor, dar apoi ni s-a dezvăluit un secret destul de important (a se citi „adevăratul motiv pentru care a fost vândut lui Kestrel”) și totul parcă s-a schimbat. Acțiunile lui au început să aibă, în sfârșit, sens, iar fiecare cuvânt pe care i-l adresa „stăpânei” sale avea un alt înțeles, unul care nu ar fi ieșit în evidență dacă nu știam care-i erau, de fapt, planurile. Personal, cred că Arin a avut parte de cea mai surprinzătoare evoluție de-a lungul cărții și tot el a fost cel pe umerii căruia apăsau cele mai grele decizii. POTENȚIAL SPOILER! La un moment dat se întâmplă ceva între Coțcar – personajul pe care l-am urât cel mai mult și pe care mi-am dorit din tot sufletul să-l văd mort după orice faptă demnă de dispreț a sa – și Kestrel, iar Arin se trezește prins între ciocan și nicovală și trebuie să ia o hotărâre cât se poate de dificilă, o decizie care ar putea schimba regulile jocului pentru totdeauna. Iar ceea ce s-a întâmplat mai apoi m-a surprins cu adevărat, pentru că nu mă așteptam ca autoarea să meargă în direcția aia. GATA SPOILERUL! Mi-au plăcut capitolele scrise din perspectiva lui, mult, și sper ca în continuare să avem un echilibru între părțile care o au pe Kestrel „în vizor” și cele în care Arin este la comandă.

Recomand cu drag Blestemul câștigătorului, un roman care m-a surprins din toate punctele de vedere: acțiune incredibilă și mereu surprinzătoare, doi protagoniști memorabili și o poveste de dragoste neîmplinită, câteva paragrafe atât de superbe încât mi-au tăiat răsuflarea și un deznodământ amar, care mi-a dat fiori pe șira spinării – la propriu! Aștept cu nerăbdare continuarea, sunt cum nu se poate mai curios să descopăr cum va continua povestea lui Kestrel și a lui Arin și sper din tot sufletul ca trilogia Blestemul Câștigătorului să nu o ia pe urmele Labirintului lui James Dashner, care a avut un prim volum incredibil și a scăzut în calitate considerabil de-a lungul următoarelor cărți. Marie Rutkoski, nu mă dezamăgi!

RATING: liked-it

 

SUB SEMNUL LUI MARTE – recenzie FURIA ROȘIE, de Pierce Brown

furia-rosie

TITLU: Furia roșie (Furia roșie #1)

AUTOR: Pierce Brown

PUBLICAT DE: Editura Paladin

DESCRIERE: În viitor, populaţia lumii e împărţită în clase având funcţii strict și clar definite, iar fiecărei clase îi corespunde câte o culoare. Darrow e un Roşu şi un Sondor al Iadului care lucrează în adâncul minelor de pe Marte pentru a face suprafaţa planetei locuibilă. La fel ca toţi cei din neamul lui, trudeşte din greu pentru a oferi un viitor mai bun generaţiilor următoare. Darrow va descoperi însă destul de repede că umanitatea ajunsese demult să populeze planeta Marte, iar cei ca el sunt ţinuţi drept sclavi de o clasă conducătoare decadentă, cea Aurie. Singurul mod în care se poate face dreptate în această societate abuzivă este ca Darrow să se infiltreze în mijlocul Auriilor, devenind unul dintre ei.

RECENZIE:

Cartea asta trebuie că a fost pe wishlist-ul meu de cel puțin un an de zile. Ocazional, urmăresc activitatea câtorva membri ai comunității de booktuberi din străinătate și am auzit pomenindu-se despre un anume roman intitulat Red Rising în 4 din 5 videoclipuri (exagerez, evident, dar nici departe de adevăr nu sunt). Firește că am fost cum nu se poate mai entuziasmat atunci când s-a anunțat publicarea cărții la cele două imprintruri ale grupului editorial Art: YoungArt și Paladin. Ediția YoungArt mi-a displăcut enorm încă de când am văzut coperta, dar apoi și-a făcut apariția ediția Paladin, care a păstrat coperta originală, și a fost dragoste la prima vedere.

Mulțumesc librăriei online Libris pentru exemplarul oferit spre recenzie!

Într-un viitor în care oamenii au colonizat cu succes mai multe planete și lunile lor, Darrow este un Roșu, un membru al clasei de jos, și își petrece zilele în măruntaiele planetei Marte, jucându-și rolul de Sondor al Iadului, pentru a extrage un element prețios care va ajuta la terraformarea suprafeței planetei în viitor. Darrow locuiește într-o așezare sărăcăcioasă împreună cu familia sa, un sat unde se trăiește de pe-o zi pe alta, iar asta i-a întărit caracterul și l-a făcut mult prea matur pentru cei 16 ani ai săi; este căsătorit cu Eo și încearcă din răsputeri să-i asigure acesteia un trai cât mai decent. Totuși, o serie de evenimente neprevăzute îl va face pe Darrow să se revolte împotriva celor care dețin puterea, infiltrându-se în cea mai cunoscută competiție a lor și câștigându-le încrederea doar pentru a-și potoli setea de răzbunare.

Deși catalogat drept un roman young adult, Furia roșie mi s-a părut mul mai matur decât restul cărților pentru adolescenți. Da, câteva dintre tiparele și clișeele care au făcut ca fiecare poveste YA (în special cele distopice) din ultima vreme să pară una și aceeași, sunt prezente și aici: eroul care face parte din cea mai de jos clasă a societății, revolta pe care acesta o stârnește, modul în care populația este împărțită pe mai multe categorii (de această dată avem culori), toate par rupte din paginile Jocurilor foamei sau trilogiei Divergent. Însă acestea sunt doar niște asemănări… nevinovate, aș spune, pentru că Furia roșie se distanțează enorm de seriile mai sus menționate prin faptul că nu se sfiește să ne arate părțile mai puțin plăcute ale personajelor și societății.

Pierce Brown a reușit să aducă la viață o lume incredibil de bogată, îmbogățită cu tehnologii extravagante și creaturi de coșmar, cu utilaje care permit oamenilor să sape adânc în miezul unei planete și persoane care ar putea fi catalogate drept „super-oameni”. Autorul nu se sfiește să inventeze termeni noi și să-i introducă în poveste fără explicații suplimentare, mizând pe cititori și a lor pperspicacitate, așa cum îi șade bine oricărui scriitor de SF care se respectă. Mi s-a părut genială ideea că Auriii nu doar că sunt privilegiați din pricina statutului lor social – a.k.a au mulți bani – ci le sunt superiori celorlalți și din punct de vedere fizic. Schimbările prin care Darrow trece pentru a deveni un Auriu cred că au fost cele mai intense și fascinante

Ce mi-a plăcut foarte mult la Furia roșie a fost faptul că, spre deosebire de Jocurile foamei, unde adolescenți din toate Districtele sunt aruncați în arenă pentru distracția excentricilor locuitori ai Capitoliului, de această dată clasele inferioare sunt complet neglijate de către Aurii – cei mai cei dintre locuitorii acestor lumi futuriste – și, în loc să organizeze competiții sângroase între copiii celorlate culori, aceștia au înființat o Academie unde propriile lor odrasle sunt trimise pentru a supraviețui. Iar asta înseamnă că multe familii semnează de bunăvoie condamnările la moarte ale celor cu care împart sângele.

Darrow. Darrow este, fără urmă de îndoială, vedeta romanului. Chiar dacă mi-au plăcut și alte personaje, în special Mustang, mi se pare că toate au pălit în fața lui. A început ca un Roșu, un Sondor al Iadului care nu se dă în lături de la nimic pentru a fi sigur că Eo, soția sa, duce un trai cât de cât decent. E isteț, încăpățânat și al naibii de curajos, determinat și mult prea matur pentru vârsta lui, un strateg înnăscut și un lider aproape perfect, calități pe care le apreciez întotdeauna la protagoniștii cărților YA, tocmai pentru că am impresia că ele îi fac ceva mai interesanți. Am citit câteva recenzii în care Darrow era „arătat cu degetul” ca fiind un personaj mult prea perfect, căruia toate îi ies din prima încercare și nu greșește (aproape) niciodată. Ummm, într-o anumită măsură sunt de acord că, după ce trece prin schimbarea care-i conferă înfățișarea unui Auriu, Darrow devine aproape impecabil din toate punctele de vedere. Dar nu ăsta a fost scopul tuturor acelor proceduri de coșmar, să-l facă un războinic imbatabil, cel care va reuși să dezbine societatea Auriilor? Tăria de caracter de care a dat dovadă în timpul nenumăratelor intervenții, ca să nu mai spun de acea determinare de fier de a nu ceda în fața sistemului și a rămâne, la exterior, un Auriu, deși sufletul său încă poartă culoarea Roșiilor, m-au făcut sa-l îndrăgesc și mai mult. Și a mai fost un gest, ceva ce doar un conducător cu principii morale cu adevărat valoroase ar putea face, dar vă las pe voi să descoperiți despre ce este vorba 😉

Despre acțiune nu pot vorbi foarte mult, pentru că ar trebui să încep să fac o listă care ar conține spoiler după spoiler după spoiler, dar pot spune asta: e uimitoare. Autorul și-a asumat nenumărate riscuri, omorând personaje fără niciun menajament – însă doar atunci când povestea o cerea, lucru pe care l-am apreciat enorm. În ultima vreme, trăiesc cu impresia că unii autori și scenariști (în special dacă e vorba despre cei care sunt „în spatele” serialelor mele preferate) omoară câte un personaj doar așa, pentru că pot. Întorsătură de situație după întorsătură de situație, evenimente neprevăzute și dezvăluiri care te vor face să lași cartea pe noptieră/pat/birou/oriunde citești și să te holbezi la pereți, fără să-ți vină a crede ce s-a întâmplat cu doar câteva paragrafe în urmă. Am mai zis oare cât de intensă și brutală e cartea? Totuși, dacă e să-i reproșez ceva autorului ar fi că luptele dintre personaje – cele care ar trebui să aibă un impact emoțional major – sunt destul de scurte.

Furia roșie este tot ce mi-am imaginat că o să fie primul volum din Jocurile foamei (bazându-mă strict pe descriere și unele recenzii): un roman alert, brutal și sângeros, în care personajele dau frâu celor mai ascunse emoții și le transformă în scene extrem de grafice, dar totodată uimitor de „privit”. Poate că nu e o carte pentru toată lumea, tocmai pentru că nu se sfiește să arate unele lucruri pe care alte cărți poate că le-ar ascunde sub preș, dar mie mi-a plăcut la nebunie și aștept cu nerăbdare să apară și continuarea, Golden Son.

Mulțumesc librăriei online Libris pentru șansa de a citti acest roman absolut uluitor. Vă invit și pe voi să descoperiți multitudinea de cărți de beletristică – atât în română, cât și în engleză – care se află la doar un click distanță de bibliotecile voastre. Ca bonus, pe site găsiți zilnic fel de fel de oferte și reduceri, iar transportul este gratuit, indiferent de valoarea comenzii!

RATING: loved-it

 

SACRIFICIUL ȘI RĂZVĂTIREA UNEI FETE PE NUME EVE– recenzie trilogia EVE, de Anna Carey

trilogia-eve

TITLU: Trilogia Eve (Eve, Sacrificiul, Răzvrătirea)

AUTOR: Anna Carey

PUBLICAT DE: Editura Leda

DESCRIERE: O FASCINANTĂ AVENTURĂ DISTOPICĂ, PETRECUTĂ ÎN 2032, LA ŞAISPREZECE ANI DUPĂ CE UN VIRUS MORTAL A ŞTERS APROAPE ÎNTREAGA POPULAŢIE DE PE FAŢA PĂMÂNTULUI

În ultima noapte petrecută în şcoala de fete unde este elevă, Eve descoperă ceea ce se întâmplă în realitate cu absolventele – şi soarta cumplită care le aşteaptă. Evadând din singurul cămin pe care îl cunoscuse vreodată, ea porneşte într-o călătorie lungă, presărată cu piedici înşelătoare, în căutarea unui loc în care să poată supravieţui. Pe drum îl întâlneşte pe Caleb, un băiat rebel şi dur, care trăieşte în sălbăticie. Separată de bărbaţi întreaga viaţă, Eve fusese învăţată să se teamă de aceştia, dar Caleb îi câştigă treptat încrederea… şi inima. Când soldaţii încep să îi vâneze, Eve trebuie să aleagă între adevărata dragoste şi propria ei viaţă.

EVOCATIVĂ, ROMANTICĂ ŞI UNEORI ÎNSPĂIMÂNTĂTOARE, EVE ESTE PRIMUL ROMAN DINTR-O NOUĂ TRILOGIE CAPTIVANTĂ, CU O EROINĂ DE NEUITAT.

RECENZIE:

Inițial am vrut să scriu câte o recenzie pentru fiecare volum al trilogiei, dar, după ce am terminat Eve și am trecut la Sacrificiul – și recenzia primei cărți tot nu era începută – am realizat că ar fi mai bine să-mi adun gândurile despre distopia scrisă de Anna Carey într-o singură recenzie amănunțită, așa cum am făcut și cu trilogia Vechiul Regat a lui Garth Nix.

Despre Eve am auzit doar lucruri bune. Serios. Am încercat să cotrobăi după recenzii negative pe blogurile de la noi, însă nu am avut mai mult noroc decât un naufragiat care și-a pus în minte să găsească un McDonald’s pe o insulă pustie. Aveam primele două volume în bibliotecă de ceva vreme, dar am rezistat cu stoicism și nu le-am citit decât după ce editura Leda a publicat și ultima parte a trilogiei, Răzvrătirea, pe care mi-am achiziționat-o odată cu promoțiile de Black Friday. Totuși, mi-a luat aproape cinci luni să găsesc imboldul necesar ca să încep seria, imbold care și-a făcut simțită prezența după ce am terminat cu Furnicile lui Bernard Werber și am avut nevoie de o lectură ceva mai ușoară.

După ce un virus mortal a decimat aproape întreaga populație a planetei, supraviețuitorii țării cunoscute în prezent drept Statele Unite ale Americii s-au strâns sub conducerea unui rege în Orașul de Nisip, capitala Noii Americi. Fetele sunt trimise de mici la școli speciale, unde sunt învățate despre pericolele reprezentate de bărbații din sălbăticie (și nu numai) și speră ca, după absolvire, să-și poată găsi de lucru în Oraș și să devină membre ale înaltei societăți. Dar, în spatele fațadei, școlile ascund un secret teribil, pe care Eve, protagonista trilogiei (duh!) îl va descoperi cu o seară înainte să fie declarată șefă de promoție și să părăsească Școala. Mult prea șocată pentru a face altceva, Eve evadează din instituția în care a crezut orbește pentru mai bine de doisprezece ani și își începe aventura în sălbăticia Noii Americi.

Trebuie să recunosc că nu m-am așteptat să fiu cucerit de Eve. Nu știu de ce, dar aveam impresia că romanele Annei Carey vor fi doar niște cărți YA siropoase, în care dragostea va birui totul, povestea de iubire (forțată) va reprezenta mai mult de trei sferturi din întregul plot și așa mai departe. OK, există o relație între un el și o ea și, da, este puțin forțată, dar, spre surprinderea mea, aceasta nu joacă rolul principal în trilogie. Cel puțin, mie nu mi s-a părut așa. Deși este descrisă ca fiind „un suflu proaspăt în definiția dragostei”, trilogia nu are în centru doar povestea de iubire dintre Eve și Caleb – poveste care nici măcar nu este atât de memorabilă pe cât lasă alții să se înțeleagă –, ci este mai mult o aventură plină de suspans, din care nu lipsesc urmăririle cu mașini și vânătorile de persoane, cu răsturnări de situație care salvează unele momente clișeice, trădări și intrigi, minciuni și prefăcătorii.

Acțiunea mi s-a părut destul de bine echilibrată în sensul că autoarea a găsit dozele perfecte de întâmplări neprevăzute și situații limită și momente nu prea strălucite, în care totul a fost cât se poate de previzibil și clișeic. Dar asta nu m-a deranjat aproape deloc, pentru că tocmai mixul acesta foarte inspirat a făcut ca trilogia să se citească extrem de ușor. Fiecare capitol, dar absolut fiecare capitol, se termina exact când lucrurile deveneau cu adevărat interesante, astfel încât m-am simțit obligat să citesc în continuare și să tot citesc până când ochii începeau să mă usture. Pot vorbi la nesfârșit despre cât de bună a fost trilogia din punctul de vedere al acțiunii și al gradului de suspans, dar nicio carte nu poate avea un impact prea puternic fără niște personaje pe măsură, nu?

Eve, la început, este fata perfectă tipică, pe care o întâlnim în majoritatea cărților YA: e cea mai deșteaptă din anul ei, e iubită de majoritatea colegelor și unanim adorată de profesoare, nu ar îndrăzni să calce strâmb nici măcar un milimetru și așa mai departe. Sincer, pentru mai bine de trei sferturi din primul volum, am detestat-o pe Eve tocmai pentru că încerca prea mult să-și mențină acea imagine de fată perfectă, deși odată ieșită din Școală nu-i mai folosea la nimic, și foarte greu accepta să facă ceva considerat inadecvat de către profesoare. Ia unele decizii tâmpite pe alocuri, cum ar fi un anumit moment care implică un radio – cei care au citit cartea știu despre ce vorbesc –; niște hotărâri atât de incredibil de cretine încât nu m-am putut abține să nu o înjur de mama focului pentru cât de proastă este; din cauza ei mor o grămadă de oameni și ea pare să nici nu bage de seamă. Dar totul se schimbă la un moment dat, iar Eve începe să evolueze dintr-un personaj enervant în acea eroină care ne-a fost promisă. Bine, cred că niciodată nu va ajunge să fie o protaginistă epică, pe care să-ți dorești să o urmezi într-o bătălie sau măcar una care să inspire speranță, așa cum a fost, de exemplu, Katniss; și nu o ajută nici faptul că tot ce se întâmplă în jurul ei pare muuult prea convenabil. Dar spuneam mai devreme că a „suferit” o schimbare la un moment dat. Eve cea din Răzvrătirea e aproape de nerecunoscut, cu toate că mai face unele gafe pe ici, pe colo. Tăria de caracter de care dă dovadă în unele momente cruciale mi s-a părut surprinzătoare.

Pe Arden am adorat-o de la început și până la sfârșit. E badass, acidă uneori, morocănoasă atunci când situația (a se citi Eve) o cere, o adevărată supraviețuitoare și o persoană care ascunde mai multe decât lasă să se vadă la început. Povestea trecutului ei trebuie să fie cea mai emoționantă parte a întregii trilogii.

Caleb… Caleb mi-a fost indiferent. Nu am reușit nicicum să mă apropii de el, iar aici cred că e și vina autoarei pentru că s-a folosit de el într-o manieră destul de neinspirată. Apare acum, dispare pentru o bună bucată de vreme, iar apare, iar dispare, se îndrăgostește de Eve așa, pe nepusă masă, etc.

Regele mi-a amintit enorm de Snow din Jocurile foamei. De la descrierea fizicului său și până la modul în care o manipula pe Eve folosindu-se doar de câteva cuvinte bine alese, Regele Noii Americi a fost doar o copie de carton a mult mai reușitului și mai înspăimântătorului Președinte din Panem. Sincer, pe mine nu a reușit să mă convingă, de impresionat nici nu se mai pune problema, fiind un personaj negativ destul de ușor de uitat și la fel de ușor de înlocuit. Heck, până și unul dintre soldați mi s-a părut mai înfricoșător decât el!

În ciuda problemelor sale, a nenumăratelor clișee și a finalului nu prea inspirat, trilogia Eve îmi va rămâne mereu dragă. Am citit-o cu sufletul la gură și cred cu tărie că este obligatorie pentru orice fan al distopiilor. Faceți-vă curaj și fiți alături de Eve într-o lume cruntă, în care cei aflați la putere se folosesc de copii în cele mai dezgustătoare moduri, unde flacăra speranței arde cel mai puternic în pieptul unei simple fete; o lume cu reguli stricte, cu mult prea multe jeep-uri, în care cei privilegiați duc vieți lipsite de griji, iar cei mai puțin norocoși trebuie să reușească să supraviețuiască de pe o zi pe alta.

RATING: liked-it

EXPLOZIV. ULUITOR. MEMORABIL – recenzie PRINȚESA MECANICĂ, de Cassandra Clare

printesa-mecanica

TITLU: Prințesa mecanică (Dispozitive Infernale #3)

AUTOR: Cassandra Clare

PUBLICAT DE: Editura Leda

DESCRIERE: Dacă singura modalitate de a salva lumea ar fi să distrugi ceea ce iubeşti cel mai mult, ai face-o? Ceasul ticăie. Toată lumea trebuie să aleagă. Tessa Gray ar trebui să fie fericită – nu aşa se simt toate miresele? Şi totuşi, în timp ce pregătirile sunt în toi pentru nunta ei cu Jem Carstairs, o pânză de păianjen întunecată începe să se ţeasă în jurul vânătorilor de umbre de la Institutul din Londra. Un nou demon îşi face apariţia, unul legat prin sânge şi taină de Magistru, bărbatul care plănuieşte să-şi folosească armata de automate nemiloase, Dispozitivele Infernale, pentru a-i distruge pe vânătorii de umbre. Nu mai are nevoie decât de un singur lucru pentru a-şi pune în aplicare planul diabolic. Primejdiile şi trădările, secretele şi magia, şi firele încâlcite ale iubirilor şi ale pierderilor se împletesc pe măsură ce vânătorii de umbre ajung la un pas de distrugere în acest final cutremurător şi surprinzător al trilogiei Dispozitive Infernale.

RECENZIE:

Țin minte că, imediat după ce am terminat de citit Prințul mecanic, am făcut rost de Prințesa mecanică, pentru că nu credeam că voi mai avea răbdare să aflu cum avea să se încheie povestea vânătorilor de umbre din Londra victoriană. Totuși, ceva m-a ținut departe de carte, și nu știu dacă a fost aversiunea mea față de e-books, faptul că nu obișnuiesc să citesc în engleză sau că îmi doream să continui seria în română, mai ales că traducerea Dispozitivelor e excepțională. Prin amabilitatea grupului editorial Corint, săptămâna trecută am pus ghearele pe un exemplar din Prințesă și, cum nu mai puteam aștepta prea mult, am început să o citesc a doua zi, vineri. Și am terminat-o duminică.

LITTLE SPOILER ALLERT: dacă nu ați citit celelalte volume ale trilogiei, cred că ar fi bine să evitați recenzia. Nu de alta, dar nu pot să vorbesc despre Prințesă fără să dau câteva spoilere (mici, ce-i drept) din Îngerul și Prințul mecanic 😀 Sau, în altă ordine de idei, read it at your own risk.

În pragul nunții dintre Tessa și Jem, când sănătatea acestuia din urmă este șubrezită de lipsa drogului yin fen, cel care l-a ținut în viață atâția ani, când Institutul din Londra se află în pericol să rămână fără conducător, când inima lui Will este sfâșiată între dragostea pe care i-o poartă Tessei și legătura de parabatai care îl leagă de Jem, Magistrul se pregătește să dea o nouă și ultimă lovitură folosindu-se de automatele sale diavolești, prin care speră să distrugă seminția nefilimilor de pe fața pământului pentru totdeauna. Dar pentru asta are nevoie de Tessa, ea fiind ultima piesă din puzzle-ul său diabolic, și nu se va da în lături de la nimic pentru a pune mâna pe ea.

Oh. My. GOD. Nu mă așteptam, jur că nu mă așteptam ca romanul ăsta să fie atââât de bun. La sfârșit, după ce am închis cartea, am stat să reflectez asupra ei și nu mi-a venit să cred că aceeași autoare care a scris minunăția asta e responsabilă de… mai puțin lăudabilele Orașul îngerilor căzuți și Orașul sufletelor pierdute. Pentru că, dacă nu v-ați prins deja, Prințesa mecanică e genială, magnifică, uimitoare, incredibilă, perfectă și cum mai vreți voi să-i spuneți.

În foarte multe recenzii ale cărții am auzit vorbindu-se despre cât e de epică și cum reușește Cassandra Clare să-și încheie cu un bang! seriile. Într-un fel, știam chestia asta, pentru că Orașul de sticlă mi s-a părut un roman extrem de bun, dar continuările (volumele 4 și 5) au întinat puțin imaginea autoarei, cel puțin pentru mine, și m-am temut să nu o facă de oaie și de această dată. Slavă Îngerului că temerile mele au fost nefondate! Prințesa mecanică este, fără urmă de îndoială, cea mai bună carte scrisă de Clare și mi-e tare greu să-mi imaginez că va reuși să ridice ștacheta și că va reuși să născocească o poveste mai frumoasă, mai plină de intrigi și de tristețe, mai devastatoare și mai încântătoare decât cea din Dispozitive. Și, cu toate că mi-au plăcut la nebunie și primele volume ale trilogiei, acesta este fără îndoială la un cu totul alt nivel. Mi-a fost dor să citesc o carte cu sufletul la gură, să uit de trecerea timpului și să rămân treaz până târziu în noapte doar pentru a avansa cu povestea, iar Prințesa a reușit să-mi redea acel entuziasm pe care-l credeam pierdut. Acțiunea e pur și simplu năucitoare, de la prima și până la ultima pagină, nu te lasă să te plictisești nicio secundă și reușește mereu să te facă să-ți dorești să citești încă un capitol și încă un capitol, până când ajungi la epilogul acela care frânge inimi și, din cenușa acestora, face să renască bucuria. Pregătiți-vă pentru momente încărcate de tensiune, pentru clipe romantice și faze care vor stârni hohote de râs, pentru întorsături neașteptate de situație și multe, multe lacrimi.

Despre personaje nu am decât cuvinte de laudă. Tessa e atât de diferită de Clary, încât sunt convins că persoanele care le compară neîncetat și spun că sunt ca două picături de apă nu au citit decât descrierea primului volum al Dispozitivelor, au văzut acolo „adolescentă” și gata, Tessa = Clary. Habar n-au cât de mult se înșală! Pe când Clary dă dovadă de o idioțenie cruntă în cele mai multe cazuri, Tessa este un personaj cu principii puternice, o femeie curajoasă și care nu s-ar da în lături de la nimic pentru a-i ajuta pe cei la care ține. Despre Will ce să mai spun? Se vede clar că este rudă cu Jace, fiind la fel de sarcastic, dar mult mai puțin enervant decât acesta din urmă. Jem m-a cam scos din sărite în unele momente, fiind mult prea încăpățânat pentru binele lui, dar schimbările prin care trece de-a lungul cărții vă vor lăsa cu gura căscată.

OK, ceea ce urmează să spun e șocant chiar și pentru mine, dar nu m-a deranjat deloc triunghiul amoros. În alte cărți pentru adolescenți, băieții care concurează pentru inima protagonistei sunt, de obicei, rivali, astfel împărțind și fanii în așa zisele „echipe” – „teams” în engleză (cum ar fi Team Edward și Team Jacob pentru Twilight, Team Gale și Team Peeta pentru Hunger Games și așa mai departe), încurajându-i să-și aleagă un preferat pentru care să ovaționeze. Până și în cealaltă serie a Cassandrei Clare, Instrumente Mortale, avem parte de o astfel de situație, cu tiunghiul Jace – Clary – Simon, Jace și Simon detestându-se profund (cel puțin în primele cărți). Așa că imaginați-vă cât de surprins am fost când am realizat nu numai că triunghiul amoros din Dispozitive nu mă deranjează ci și că, indiferent cu cine va rămâne Tessa, voi fi mulțumit de alegerea autoarei. Iar la sfârșit, Cassandra Clare a făcut ce a făcut și a împăcat și capra, și varza, ceea ce mi s-a părut o alegere ideală. Apropo de perechi, doar mie mi-a păsat mai mult de evoluția relației dintre Sophie și Gideon decât de cea dintre Tessa, Will și Jem? 😀

Dacă ar fi să spun ceva negativ despre carte, atunci o să mă leg de conexiunile enervante dintre Dispozitive și Instrumente, pe care Cassandra Clare s-a încăpățânat să le arunce la fiecare câteva pagini. Aproape toți vânătorii de umbre care apar în Prințesă au legătură, într-un fel sau altul, cu personajele din Instrumente Mortale, fie că vorbim despre un Wayland, Fairchild sau Morgenstern. Poate că unii vor aprecia aceste hint-uri la seria originală, doar că, Dispozitivele fiind un prequel, mi s-a părut că autoarea a trișat puțin și a încercat prea mult să ne arunce toate aceste conexiuni în față, Oprah style (You get a reference! You get a reference! Everyone gets a reference!). Dar asta e doar o picătură de cerneală într-un ocean de perfecțiune și nu am cum să iubesc mai puțin cartea pentru o nemulțumire atât de… puerilă.

Și mă opresc aici, pentru că nu vreau să intru foarte mult în detaliu și simt că, dacă voi continua să vorbesc despre carte, exact asta voi face. Dacă ați citit Îngerul și Prințul mecanic, nu cred că mai aveți nevoie de vreun motiv pentru a citi Prințesa mecanică; dacă nu ați apucat să lecturați primele două volume ale trilogiei și tot ați citit recenzia, vă rog din suflet să vă faceți un bine și să adăugați întreaga serie pe lista TBR.

Prințesa mecanică este o carte absolut minunată, despre dragoste și prietenie, sacrificii și alegeri greșite, ură și iertare, despre niște personaje fantastice care sunt puse în cele mai dificile situații și nu se gândesc nicio clipă să renunțe, ci continuă să lupte, sperând că vor ieși victorioase. Una dintre cele mai bune cărți YA fantasy din câte am citit, aflată la loc de cinste alături de alte minunății precum An Ember in the Ashes sau trilogia Grisha, Prințesa mecanică este genul acela de roman pe care, odată ce l-ați citit, nu-l veți putea uita cu ușurință și care va rămâne pe vecie în inimile voastre.

Mulțumesc grupului editorial Corint pentru că au adus această minunată poveste în România și pentru că mi-au acordat șansa să o citesc!

RATING:loved-it

UN FINAL DULCE-AMĂRUI

tratament-letal

TITLU: Tratamen letal (Captiv în labirint #3)

AUTOR: James Dashner

PUBLICAT DE: Editura Litera

DESCRIERE: Labirintul nu a fost decât începutul… RÃU i-a răpit totul lui Thomas: viața, amintirile și, acum, singurii prieteni care i-au mai rămas – Poienarii. El știe că nu poate avea încredere în RÄ‚U, deși cei din organizație îl asigură că vremea minciunilor a trecut, că au reușit să colecteze toate datele din perioada Încercărilor și că acum trebuie să se bazeze pe Poienari, cărora li s-au redat amintirile, pentru a-i ajuta în ultima lor misiune – aceea de a desăvârși schema de tratament împotriva Arșiței. Dar s-a întâmplat ceva ce nici Încercările, nici Variabilele nu au prevăzut. Thomas își amintește mai mult decât își închipuie ei, suficient cât să nu creadă nici un cuvânt din ceea ce i se spune. După ce a învins Labirintul și a supraviețuit în Ținutul Pârjolit, Thomas riscă acum totul ca să-și salveze prietenii. Dar adevărul ar putea fi mai periculos decât și-ar fi imaginat vreodată. Va supraviețui oare cineva?

RECENZIE:

Au trecut câteva luni bune de când am terminat ultimul volum al trilogiei Captiv în labirint și încă nu știu ce să scriu despre carte. Am tot amânat recenzia asta, în speranța că-mi voi face ordine în idei dacă las să treacă un timp, dar iată că s-au scurs nenumărate săptămâni de atunci și tot nu sunt convins de sentimentele mele legate de Tratament letal. Unele momente au fost interesante, și-au avut locul în lumea post-apocaliptică închipuită de Dashner, iar acțiunea devine chiar intensă de la jumătate încolo. În același timp, nu pot să trec peste începutul lent și grămada uriașă de lucruri care pur și simplu nu au avut niciun sens. Recenzia conține unele spoilere pentru volumele anterioare, așa că vă sfătuiesc să nu o citiți dacă vă aflați la început cu seria.

Thomas se află în ghearele celor de la RĂU, care îi face propunerea pe care o aștepta încă de când s-a trezit în Labirint: el și restul poienarilor își vor primi amintirile, dar asta doar dacă îi vor ajuta pe RĂU să termine ceea ce speră ei că va fi leacul pentru Arșiță. Lucrurile o iau razna atunci când, convins de Newt și Minho să refuze târgul, Thomas evadează din sediul RĂU și se aventurează în lumea măcinată de boală.

Recunosc că, după ce am terminat Încercările focului, am fost nerăbdător să mă apuc de acest ultim volum. Aveam atât de multe întrebări rămase fără răspuns, iar finalul romanului anterior promitea un deznodământ epic. Nici nu vă pot spune cât de dezamăgit am fost atunci când am văzut că mai mult de o treime din carte a fost reprezentat de încercările lui Thomas, Newt și Minho de a evada din baza RĂU! O lălăială fără rost, dacă e s-o spunem pe cea dreaptă, primele 100 și ceva de pagini au fost atââât de lente încât nu de puține ori am vrut să renunț la a continua cu lectura.

Partea bună e că, după acel episod nefericit de lung, acțiunea începe să devină interesantă și, până la sfârșit, romanul se citește pe nerăsuflate. Doar că asta nu e din cauza unor răsturnări de situație incredibile (sunt câteva, dar destul de previzibile), ci pentru că tot timpul aștepți să primești niște răspunsuri. Acestea nu doar că refuză să apară, ci sunt sufocate de o nouă serie de întrebări. Finalul cărții mi s-a părut sec și prostuț, total nelalocul lui în acea lume.

Personajele rămân aceleași, nici măcar unul nu are parte de o evoluție cât de mică. Thomas continuă să leșine sau să adoarmă la sfârșitul (aproape) fiecărui capitol, Tresa e la fel de enervantă, Brenda e, din nou, inutilă… Singurele persoanje cât de cât aceeptabile sunt Newt și Minho care, fie prin sarcasm sau atitudine sfidătoare, reușesc să destindă atmosfera.

Vorbeam la început despre unele lucruri nu au avut niciun sens și vreau să dau un exemplu care mie mi se pare grăitor: acțiunile celor de la RĂU. Ai un virus cu potențial letal și vrei să-l folosești? OK, treaba ta, dar nu te apuca să-i dai drumul în lume fără să ai un nenorocit de antidot. Înțeleg că au vrut să reducă din populația planetei, dar o puteau face într-un mod mai puțin catastrofal pentru ei. Oare ei nu au auzit de otrăvirea rezervelor de apă? This makes no sense.

O carte problematică, o serie la fel, Captiv în labirint mi s-a părut un exemplu perfect de trilogie/serie care își pierde puțin (sau mai mult) din farmec cu fiecare nou volum.